Draga cititorule

„It is difficult to get a man to understand something when his salary depends upon his not understanding it“

Upton Sinclair

Ce mai faci? Cum o mai duci?
La fel de prost si la fel de bine, banuiesc. Si eu la fel. Ca de obicei. Suntem consecventi, inseamna. Avem ceva in comun. Poate mai avem si altele. Ia sa vedem! Eu sunt un cititor avid de presa mondena. „Cancan“. Editia electronica. Tu, nu? Probabil ca nu. Probabil esti un cititor serios care apreciaza indeosebi „Cultura“ si „Dilema veche“. Foarte frumos. Oricum, eu nu sunt astfel. Revista „Cultura“, spre exemplu, o citesc doar când public ceva. Adica destul de rar. Tot atunci, o si cumpar. S-ar putea ca, publicând articolul acesta, sa o cumpar din nou. De obicei, dupa fiecare articol, mai cumpar si urmatoarele numere. Doua-trei. Dar editiile celelalte mai degraba le rasfoiesc decât le citesc cap-coada. Revista e interesanta, dar ma pierde. Sunt lucruri prea complicate dezbatute acolo, iar sinapsele mi se intind ca ceasurile lui Dali expuse la soare. In „Cancan“, pe de alta parte, noutatile sunt simple. Chiar si pseudonoutatile. X a fost la mare si vântul i-a suflat rochia. I s-au vazut bikinii. Dai click si vezi bikinii. Te delecteaza. Si nu te solicita defel.
Acum un an si ceva, apropo de asta, pomeneam intr-un articol despre un personaj monden, alintat Poponet, alias Codin Maticiuc. Si ma intreb: s-o fi intâmplat ceva cu Maticiuc Codin, ca nu am mai citit nimic despre el?! E un motiv pentru care a disparut din peisaj? Asa cum a disparut Mubarak din viata politica?
Mister. Dar hai sa iti dezvalui ceva despre Mubarak! In aprilie 2010, aflându-ma intr-o misiune ONU in Sudan, am plecat in primul meu concediu. Si m-am dus in Egipt. Sa vad piramidele, ai ghicit. Erau la o aruncatura de bat. Si, cum-necum, odata ajuns pe aeroportul din Cairo, vamesii m-au trimis inapoi cu avionul urmator in Khartoum. Din pricina vizei, dar nu voi intra aici in detalii. A fost vina mea. C-asa sunt eu, mai zevzec.
Cu ajutorul unor colegi egipteni, repartizati cu mine in Bentiu, am reusit sa obtin viza foarte rapid, astfel incât sa pot pleca sâmbata la amiaza inapoi spre Cairo.
Astfel, am reusit sa-l cunosc pe consulul egiptean din Khartoum. A fost o intrevedere scurta, de câteva minute. Discutia nu a avut nimic extraordinar. Banalitatile de rigoare. Ce mi-a atras atentia a fost portretul de pe unul din peretii camerei in care fusesem poftit. Infatisa chipul imens, compus din bucatele mici de mozaic, al lui Huzmin Mubarak. Ne supraveghea ca imaginea lui Big Brother din romanul lui Orwell.
Apoi, la putin timp dupa intoarcerea mea in România, febra revolutiilor a cuprins Africa. Si a inceput tocmai cu Egiptul.
In numai câteva saptamâni, Mubarak disparuse. Si, doar cu un an inainte, parea etern. Imi amintesc ca cei doi ofiteri cu ajutorul carora reusisem sa obtin viza vorbeau cu nedisimulat respect despre presedintele lor. Din câte am inteles, intreaga armata impartasea acest respect. Probabil Mubarak gasise ca e un lucru intelept sa pastreze cu ea o relatie apropiata. Habar nu am. Iar bulevardele din Cairo erau ticsite cu imagini gigantice ale lui Mubarak. Era acolo, omniprezent.
Si, dintr-o data, cu toata stima de care se bucura in rândurile armatei, a disparut de pe arena. Fara niciun preaviz. La fel ca Poponet din Cancan.
Datorita similitudinii partiale, mi-am amintit de documentarul lui Andrei Ujica, „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu“. Ceausescu a fost, pentru cei care-au uitat, un nene care a tinut sub papuc o natiune. Pe cea româneasca. Vreo doua decenii a avut-o, zice-se, la cheremul lui. Batea din degete si cucinpuristii alergau ca niste chelneri de isprava sa-i puna pe tava ceea ce-si dorea. Câteodata nici nu stiau ce voia clientu’ nostru, stapânu’ nostru, si atunci inventau ei niste chestii. Si Ceausescu asta, cu toanele lui, sta scris in cartile de profil, ducea tara spre prapastie. Negru pe alb sta scris. Insa, daca vei urmari acest film, vei constata o chestie uluitoare: diliu’ ducea tara la dracu’ de buna credinta fiind. Credea sincer in adevarul revelat de marxism-leninism, credea fara pic de prefacatorie in teoria realismului stiintific. Era asa convins ca viitorul apartine „comunismului, socialismului si lumii fara exploatatori, fara imperialisti si capitalisti“, incât, la Congresul al XIV-lea, ar fi bagat mâna in foc ca România se va intoarce la capitalism doar când „plopul va face mere si rachita micsunele“, dar nici când se va intâmpla asta (deoarece „genetica moderna face minuni“, continua el pe o nota de umor de care nu l-as fi banuit), România nu se va intoarce la „lumea inechitatii, a jafului si a asupririi“, cum definea el capitalismul.
Astazi, ni se repeta, ne indreptam spre prapastie din nou. Doar ca, dupa toate aparentele, fara nicio credinta. De parca ar conta. Personal, dac-as pune cap la cap ce aud si ce vad, as zice nu ca ne indreptam spre prapastie din nou, ci ca ne-am aflat pe buza ei dintotdeauna, de când ne-am format ca popor, dac-o mai pricepe cineva ceva din sintagma asta.
Iar daca tot ne indreptam hotarâti intr-acolo si suntem constienti de asta, ma intrebam daca cetateanul mai are vreo responsabilitate. Si, daca are, de ce nu o manifesta. De ce a ajuns nepasator si timorat.
Rezistenta, in absenta alternativei, este o iluzie. Normal. Nu toata lumea poate fi Vaclav Havel, Nelson Mandela, studentul Jan Palach care si-a dat foc in Piata Wenceslavga sau nesabuitul chinez care s-a opus tancurilor in Piata Tien an Men. Nici nu au cum sa fie toti asa ceva si nici macar nu isi doresc.
„Daca Dumnezeu ar fi vrut sa fim toti la fel, ne-ar fi dat tuturor proteze la picioare“, zicea maicuta lui Gump, Forrest Gump, facând referire la fiu-sau cel handicapat si multiinzestrat. Nu-i bai, cu un minimum de proteze cu totii suntem datori pe acest pamânt, dificultatea apare atunci când cei care intretin alura potentiala a unor Havel, Mandela sau Palach invoca protezele altora pentru a-si justifica infirmitatile personale si, totodata, neputinta de a fi ce ar fi putut ajunge.
Nu, nu este rau ca oamenii nu sunt la fel. Nu este rau nici faptul ca, desi avem o limba comuna, nu exista un limbaj comun si, mai ales, o sensibilitate comuna. Si nici ca naivitatea oamenilor, ca sa fim un picut eufemistici, nu poate fi eradicata. Exista multi naivi, dar nu asta e suparator. Intotdeauna anchiloza intelectuala a uriasei mase de manevra furnizata de grosul populatiei va fi exploatata de elite. Sa prostim prostii pentru binele lor este, in genere, motto-ul politicii. Un motto care nu a dat vreodata gres, cu toate ca metodele elitelor sunt, adesea, tot atât de convingatoare pe cât de seducator este violul pentru o femeie, si asta independent de faptul ca femeia in cauza ar putea fi una usor retarda, ce abia in al doispelea ceas ar realiza ca abuzul sexual, la care initial consimtise fiindca se considera prea slaba ca sa opuna rezistenta, iar mai apoi fiindca se obisnuise cu el, nu avea nimic in comun cu dragostea, asa cum incerca sa o pacaleasca de fiecare data cel care o siluia.
Ce deranjeaza, asadar, nu e neaparat conformismul, obedienta si mediocritatea turmei (p-astea le iei ca pe un dat istoric, inamovibil prin legile sociologiei si psihologiei), ci prostia suficienta a pastorilor ce, in plus, e insotita de un tupeu pe masura, respectiv tupeul celor care, asociind slugarnicia fidelitatii, considera ca inchistarea si refuzul gândirii sunt totuna cu disciplina si respectul fata de ierarhie; al celor care, indreptându-si arcuita sira a spinarii doar in fata subalternilor, sunt strabatuti de sus pâna jos de o ireprosabilitate induiosatoare fata de ei insisi; si al celor care, fara a construi nimic durabil in afara unor solide retele de relatii, acced in functii ametitoare si trateaza cu seninatate domenii cu mult diferite de pregatirea lor anterioara, plecând de la prezumtia ca, daca au fost numiti, musai sunt si competenti.
Sa continuam, dar, cu tupeu!
Si in forta, caci, dupa cum pretindea Cium Palak Kenobi, pe una dintre pancartele postate in Piata Universitatii, „Simt o tulburare in forta“!!! In acest sens, v-as oferi unul dintre citatele mele favorite all time, extras din faimoasa carte a lui Ortega y Gasset, „Revolta maselor“:
Asadar, regasim aici aceeasi diferenta care exista dintotdeauna intre un om prost si unul inteligent. Ultimul se surprinde mai tot timpul in vecinatatea prostiei si de aceea face un efort sa se distanteze de prostia iminenta; inteligenta consta tocmai in acest efort. In schimb, prostul nici macar nu-si banuieste prostia: se crede foarte spiritual si astfel se explica linistea de invidiat cu care neghiobul se complace si se instaleaza in propria-i tâmpenie. Asa cum nu exista modalitate de a scoate insectele afara din gaura in care vietuiesc, tot asa nu e chip sa-l scoti pe tâmpit din tâmpenia lui, sa-l duci o clipa la plimbare dincolo de câmpul lui marginit si sa-l obligi sa-si compare obisnuita viziune tâmpa cu alte moduri de a vedea, mai subtile. Prostul este prost pe viata si de neclintit, fara pori, daca se poate spune asa.“
Il situez printre cele mai reconfortante pasaje care-au fost scrise vreodata.
De ce l-am pomenit, totusi?
Pentru ca, in ziua de azi, rareori mai intâlnesti oameni care sa se surprinda in vecinatatea prostiei. Dar nu fiindca s-ar fi desteptat miraculos peste noapte, ci din pricina faptului ca au ajuns sa vada in ea un companion atât de placut, cu care se inteleg atât de bine, incât, in loc de a o ascunde rusinati, prefera sa se afiseze impreuna, ca un cuplu de succes. Si nu se inseala prea tare, daca privim cu atentie.
Ca sunt amuzanti, e de la sine inteles. Ce-mi procura mie frisoane este usurinta cu care acestia se erijeaza sau sunt erijati in pastori. Si nu vorbesc aici de adâncimea introspectiilor cu care-si sondeaza noua partitura, ori de masura scepticismului cu care-si interogheaza ei valorile si principiile. Acestea, hai, treaca-mearga. Ce-mi pune in alerta sistemul simpatic e faptul ca sunt oameni foarte siguri pe ei, care-si examineaza din an in paste certitudinile si care, prin pozitia lor, imi pot periclita libertatea si drepturile.
Iar in asemenea situatie, a te lasa amagit de inteligenta lor ar fi la fel de grav cu a ramâne indiferent la prostia lor, fie ca-i mascata prin aroganta si nesimtire, fie ca e goala ca un nud de Manet (desi nici pe departe la fel de senzuala).
Dincolo de asta, problema nu e existenta lor. Astfel de specimene vor prolifera intotdeauna la scara. Problema e a celor care ar trebui sa fie Havel, Palach sau Mandela si refuza sa-si ia in primire acest rol.
Iar un asemenea rol nu poate fi asumat oricum. Din fericire, pâna acum, mereu au existat persoane care au gasit puterea de a se opune derapajelor regimurilor care s-au succedat la putere. Dar câte dintre aceste persoane, prin denunturile zilnice ale abuzurilor, si-au pus in pericol statutul social, si-au pus in pericol viitorul? O parte dintre acestia, fireste, au facut-o si o fac din calcul politic, altii din convingere, altii sunt platiti sa fie impotriva unui partid sau a altuia, ori au de câstigat in viitor de pe urma unei atitudini ostile, dar este si mai evident ca majoritatea celor care simt opresiunea subtila a unui regim lucreaza chiar in institutiile controlate politic de regimul in cauza. Si, din motive ce tin mai degraba de prezervarea linistii si a bunastarii personale, decât de respectarea unor abstracte comandamente morale, foarte rar cineva isi va asuma riscuri. Pentru ca va exista intotdeauna o ambiguitate: alternativa. Nu-ti convine, perfect, demisionezi. Pleci. Iti iei zborul. Bun, dar unde?
Unii, sa zicem, ar putea-o lua din loc. Dar cei mai multi nu ar avea incotro. De aceea indura malversatiuni si umilinte. Altii se consoleaza cu gândul ca isi fac doar treaba, si ca nu e treaba lor sa puna sub semnul intrebarii niste hotarâri indoielnice sosite pe cale ierarhica. Adauga ca sunt prea mici ca sa infrunte tavalugul unui sistem impersonal.
Pe scurt, isi amenajeaza niste scuturi protectoare, care functioneaza pe dinauntru ca niste veritabile dispozitive de respingere a oricarei initiative personale in spatiul civic.
Faptul ca astfel de oameni refuza sa ia o pozitie transanta e de inteles. Ce irita in aceasta atitudine e, insa, asteptarea pasiva ca altii sa infaptuiasca, in locul lor, ceea ce ei nu au curajul sa faca. Si, pe lânga asta, din pricina ca foarte putini se incumeta sa lupte pentru nemultumirile lor ascunse, concluzia trista si dezabuzata e ca niciodata acest popor nu se va lepada de betesugurile sale. Ei, fara indoiala, nu au nicio vina pentru aceste metehne ereditare ale neamului. Dimpotriva. Acasa, intre prieteni, proclama vigurosi necesitatea unei reformari a mentalitatii nationale, decreteaza zi de zi imperativul unei noi ere Meiji. Un salt in constiinta poporului de la Evul Mediu la principiile lui 1789. Si se mira ca nimeni nu face ceea ce ei stiu foarte bine ca trebuie facut. Dar, de fapt, nici asta nu-i surprinde prea tare. Isi cunosc ei bine concetatenii. Pâna la ultima fibra. Toti, o apa si-un pamânt. Toti sunt lasi. Toti, niste struti. Un popor nascut cu complexul martiriului, caruia ii place sa sufere. De aceea va pluti in deriva, de aceea aici nu se va naste un Havel. Fiindca atunci l-ar putea elibera de acest complex. Si, atunci, el, poporul, cum si-ar mai permite luxul suferintei?
Eeeeeee?
In imparatia verdictelor si a retetelor de redresare nationala, acesti indivizi sunt la ei acasa. Nu numai ca sunt convinsi de fiecare plasmuire a mintii lor, dar se poarta ca si cum simplul motiv ca pomenesc si detaliaza aceste retete ar fi o dovada in sine atât a veracitatii lor, cât si a statutului lor de oameni exceptionali in interiorul acestei tari (chiar daca nerecunoscut, dar asta e, ei s-au obisnuit de mult cu nedreptatile).
Iar daca fata de prezent sunt ceva mai timorati, au, in schimb, curajul sa se revolte retroactiv impotriva celor care i-au calcat in picioare in trecut. Fiindca Ceausescu a murit, nu au nimic impotriva sa-l considere un tiran si sa dea cu el de pamânt. Fiindca regimul comunist a apus, nu au avut nimic impotriva sa-l infiereze. Si, normal, nu e nimic rau in asta. Sa-i pui la zid pe Ceausescu si regimul sau e un act de decenta istorica.
Dar culmea e ca destui dintre curajosii ce se revolta impotriva lasitatii unui popor care n-a avut curajul sa-i dea cu tifla cruntului tiran sunt aceiasi care dupa aceea, in fata altui gen de samavolnicii, mai subtile, dar nu mai putin scandaloase, au acelasi gen de reactii pe care-l reprosau celor pe care-i condamnau in gura mare. Iar asta e nitel cam dubios. A fi colaborator al unui regim detestat este, desigur, un lucru detestabil. A fi partas cu buna stiinta la consolidarea unei dictaturi este intru totul blamabil. Macar moral. Dar pasivitatea si indolenta sunt la fel de condamnabile, iar curajul nebunesc al celor ce repeta ca pe-o litanie plicticoasa ca ne meritam soarta si condamna numai ce e mort, ignorând ce se petrece in prezent, are tot atâta consistenta cât a luptatorilor dedicati cauzelor sociale de pe site-uri.
Si, atunci, te-as intreba: dar tu de ce nu vrei sa fii propriul tau Havel? De ce preferi sa casti ochii-n zare o viata-ntreaga in asteptarea lui Godot-salvatorul drepturilor tale, in loc sa-ti arunci privirea in oglinda si sa descoperi ca potentialul nebun din Piata Tien an Men zace adormit in tine si trebuie doar sa-l zgândari oleaca?
Eeeeee?
Un lucru care m-a uimit
intotdeauna:
…cei care dezaproba statu-quo-ul, cei care te-ar ajuta dac-ar putea, cei care isi urla pe furis nedreptatea, care se revolta-n soapta si-ntotdeauna pe la colturi, declarând ca, in locul celorlalti, ei ar fi gata sa faca lucrurile temeinic, sunt tocmai cei lipsiti de putere si cu mâinile legate. Cei care nu pot face nimic fiindca nu li se ofera sansa.
De partea cealalta, nu razbate, adesea, niciun ecou.
De unde mi s-a insurubat in cap ideea ca aceasta convingere, careia este imposibil sa ii pui la indoiala sinceritatea, in privinta hotarârii de a schimba niste conditii socotite insuportabile – pentru ei si pentru cei din jur –, se bazeaza tocmai pe reversul acestei convingeri, respectiv pe certitudinea ca niciodata nu li se va oferi aceasta sansa. Iar aceasta siguranta, deloc marturisita, este cea care le ascute partial vehementa criticii, si partial resemnarea. Stari, de altfel, intersanjabile. Altfel, de indata ce fereastra reformei li s-ar deschide si ar realiza complexitatea subtila a provocarilor carora trebuie sa le tina piept pentru a-si pune in aplicare planurile, cei mai multi s-ar debarasa de zvâcnirile precedente de solidaritate fata de cauze nascute in ei din disperare si s-ar scutura de tresaririle initiale impotriva nedreptatii care, in perioada anterioara, erau consecinta milei si a lacrimilor pentru propria persoana, extinse, intr-un elan generos, asupra celor aflati intr-o conditie similara.
De ce cred ca articolul acesta este zadarnic? E simplu. In primul rând, cei care cu adevarat mi-as dori sa-l citeasca nu fac parte dintre cititorii revistei. Vorbesc, aici, de numarul mult mai mare de confrati cancan-isti, click-eri si ciao-isti. Iar, in al doilea rând, cei care intâmplator il citesc, cei mai multi sunt de acord cu cele scrise, caci ideile expuse aici doar reinventeaza, sub o alta forma, apa calda.
Altcineva, insa, s-a gândit sa o raceasca.
Un locotenent din armata româna a iesit in Piata Universitatii acum mai multe zile. Gestul lui a fost unul curajos si nu doar eu l-am urmarit cu emotie.
Nu era gestul unui militar galonat care-si pune numele pe enspe carti si habar nu are de continutul lor, nu era poza unui militar de cariera care ajunge un mare doctor in „reflexia razelor de luna asupra pantofilor de guma“, nu era fandoseala unui ofiter ale carui eroism si devotament sunt ireprosabile in scripte.
Era gestul onest al unui om care dorea demnitate. Gestul cuiva care, riscându-si viitorul, riscându-si cariera, a spus ceea ce milioane de români simt.
Iar daca iesirile sale ulterioare le-am privit cu reticenta si m-au dezamagit, ele nu au diminuat valoarea gestului initial.
Am citit undeva
…ca circumstanta dezvaluie caracterul. Ca omul se comporta ca un cetatean model fiindca viata il fereste de hotarâri dramatice si pentru ca are grija sa-si petreaca timpul bine infipt in cochilia sa, din care nu iese decât pe vreme frumoasa si intre amici care-i impartasesc punctele de vedere cu privire la retete culinare, nedreptate, societate, religie, pozitii sexuale si destinatii turistice.
Dar, mai zicea acel cineva, se mai intâmpla uneori ca un element de neprevazut sa-l puna fata in fata cu adevaratul sau caracter. Si atunci intelegi cum e. Un om sau o insecta zburatoare de greutate neglijabila care polenizeaza scaieti si trandafiri ofiliti. Sau poate nu intelegi deloc.
Pentru ca nu e nimic de inteles
Pentru ca exista atâtea teorii contradictorii si exista atâtia specialisti versati in toate tipurile de arta a convingerii, incât iti va fi foarte greu sa stii daca gestul tau, oricât de generos si bine intentionat ar fi, a meritat sau nu sa il faci.
Una peste alta, suntem doar ce alegem sa fim. Fiecare in parte si, ca natiune, ca ne place sau nu, toti impreuna.
Si, de fapt, nici nu voiam sa vorbesc despre asta. Altceva ma interesa. M-am luat cu vorba si am vorbit despre nimicuri.
Asadar, draga cititorule, ce s-a mai petrecut cu Poponet? Ai vreo idee?