Dintre „necunoscutele“ textului care a generat „discutiile libere“ din „Cultura“ (Serie noua, anul VIII, nr. 5 (409) din 14 februarie 2013, p. 29), unele si-au aflat rezolvarea între timp, pe când altele îsi cauta înca raspunsul. Certa este însa legatura acestuia cu viata monahala, sustinuta de trimiterea la lacasuri de cult (manastire) sau de învatamânt clerical (chiar obscurul „coled’ie“ (1) ), ceea ce confirma faptul ca, în structura ansamblului vietii socio-culturale a românilor (si nu numai a lor), componenta religioasa ocupa un loc însemnat. Toposuri precum biserica, manastirea, schitul, chilia au o frecventa relativ mare în literatura orala româneasca, ca si, subsecvent, referirile la cei care populeaza aceste spatii (preoti, calugari, maicute etc.). În fine, în aceeasi sfera semantica intra practicile celor care slujesc aici – rugaciunea, cântatul, scrisul, cititul – si „instrumentarul“ specific – clopotul, toaca, crucea, cartea etc.
Probabil ca primul exemplu care ne vine în minte este acela al celebrei legende a manastirii Argesului, cu sute de variante în versuri si în proza (cf. Ion Talos, „Mesterul Manole II. Corpusul variantelor românesti“, 1997) în care, la îndemnul imperios al domnului feudal, cu nume de rezonanta mitico-istorica („Negru Voda sta/Sta si se chitea/…/– Eu o sa pornesc/si-o sa poruncesc/Porunca domneasca,/Treaba sa porneasca“), orgoliosul mester Manole cauta „loc de manastire/si de pomenire“ si se angajeaza sa ridice „manastire-nalta/cum n-a mai fost alta“.
Dar, la nivelul imaginarului popular, aproape orice lacas de cult are propria lui legenda, „povestea“ concurând, în ordinea realului, cu înscrisul în piatra din pisania fiecaruia din ele.
Tot la nivelul epicii populare marcam existenta, în basme, a unei serii de personaje circumscrise spatiului monahal – calugari, sihastri, batrâne pioase, „sfinte“ – care intervin, în calitate de adjuvanti ai personajului central, pe parcursul aventurii eroice a acestuia. În balade, Adrian Fochi („Estetica oralitatii“, 1980) înregistreaza în „Repertoriul analitic al formulelor“, sub numarul 90, „Portretul calugaritei“, „compus în întregime pe contrastul coloristic dintre alb si negru“ („…calugarita/ neagra la hainuta/alba la pelita“).
La fel, în textele lirice se poate consemna prezenta unor topoi tinând de spatiul monahal sau cultual, precum biserica, manastirea, altarul, ca „locatie“ predilecta pentru înhumarea „logodnicilor nefericiti“ sau a partenerilor despartiti de vrajmasi sau separati prin moartea unuia dintre ei (motivul Z 44 din Ispas-Truta IV 1978): „Sa ma-ngroape unde-oi zice:/La poarta bisericii/În calea ibovnicii, /Când o trece sa se-nchine/Sa se-mpiedice de mine,/Ca sa vaza ce-a iubit …“
Un splendid madrigal folcloric, retinut de Lucian Blaga în „Antologie de poezie populara“, editie îngrijita de George Ivascu, E.P.L., 1966, p. 183, trimite tot catre spatiul monahal, mai ales ca textul a fost cules de un „preparandist“ de la scolile din Blaj (Bozac Ieremia din clasa a VIII-a, din localitatea Velcheriu de Câmpie-Razoare, judetul Mures, la 1863) si antologat de I. U. Jarnik si Andrei Bârseanu în „Doine si strigaturi din Ardeal“, 1885: „Cânta cucu-n par de vie/si-acolo este-o chilie/Cu muscata si tamâie./Dragu meu acolo scrie./Si când scrie, ma mângâie,/Când citeste/Ma topeste./Cu ceriul ma potriveste,/Cu luna, cu stelele,/Cu dragi rândunelele,/Cu luna, cu soarele,/Cu dragi caprioarele“. Editorul de mai târziu al întregului corpus al productiilor poetice adunate de elevii blajeni, la îndemnul dascalilor lor, cu un secol si jumatate în urma, folcloristul Adrian Fochi, noteaza diferentele dintre varianta aflata în manuscris si aceea publicata de învatatii Jarnik si Bârseanu, între care semnificative ar fi eliminarea a patru versuri care alterau unitatea evidenta a textului si înlocuirea, în versul al treilea, a cuvântului „ciuperci“ cu „muscata“, deci, în loc de „Cu ciuperci si cu tamâie“ apare, în versiunea tiparita, „Cu muscata si tamâie“, pentru ca, ni se explica într-o nota, „muscata, tamâita, maghiranul, rosmarinul, garoafele, lemnul Domnului etc. sunt, pe lânga busuioc, florile cele mai favorite ale românilor“. Cât priveste cuvantul „tamâie“, acesta ne-ar putea trimite la rasina aromatica, folosita, în cadrul serviciului religios, pentru purificarea incintei si a credinciosilor, dar si în alte momente (se tamâiaza ofrandele la parastase, pomeniri, mormintele în cimitir etc.). Dar aici, cum arata si nota de mai sus a editorilor, este vorba despre o planta, „tamâita“, numita, pe alocuri, si „pelinita greceasca“(2) , ale carei calitati o aseaza într-o relatie aproape sinonimica cu muscata, „planta ornamentala din fam. Geraniaceae, originara din sudul Africii, mult cultivata prin ferestrele caselor taranesti, pe pridvoare“(3) si versurile al patrulea si al cincilea, „Dragutu mnieu hal dintîie/D-acolo sede si scrie“ sunt contrase într-unul singur, mai concis, mai expresiv: „Dragu meu acolo scrie“. Din nou, cum se vede, o chestiune de „textualizare“ si de editologie, interventia editorilor din 1885 facându-se în sensul „estetizarii“ si în consens cu traditia, desi – cum opinam într-un mai vechi comentariu al meu pe marginea acestui text – „era preferabil sa nu se faca deloc“ (cf. Constantinescu, „Cânta cucu-n par de vie“, în „Analize de texte poetice“, antologie, coordonator acad. I. Coteanu, E.A.R.S.R., 1986, p.37-39).
Sabina Ispas si Doina Truta („Lirica de dragoste. Indice motivic si tipologic“, III, 1988) inventariaza cântecul sub J 20, „Adularea partenerei, mesaje“ si „listeaza“ 24 de variante, cele mai multe din Transilvania, dar si din Moldova.
Apropiat de acesta este motivul J 22, „Sufla vântul alinat,/ Io-l cunosc ca nu-i curat/si stiu de unde-i mânat …/Dintr-o gradina cu flori,/Unde scrie-un scriitor;/C-o mâna pe carte scrie/si cu alta-mi face mie/Sa merg la cantelarie,/Sa ma-nvat si eu a scrie“. Alt mediu, cum se vede; trecem de la „chilia/cu muscata si tamâie“, la „cantelarie“, de la spatiul monahal la cel birocratic, de la elogiul rafinat (de fapt, un fel de autoelogiu) al tinerei fete asemanata cu cerul, cu luna, cu stelele, cu soarele, dar si cu caprioarele si „dragi rândunelele“ la elogiul scrisului, al învataturii de carte.
Simpla comutare „chilie“ – „cantelarie“ ofera suficiente argumente în favoarea tezei cu privire la dubla dependenta a textului (folcloric, în special) fata de context si a calitatii celui dintâi (textul folcloric) de a fi interpretantul contextului cultural (genetic), abilitatea poeziei de a încorpora informatie (istorica, sociala, culturala) despre mediul care a produs-o sau în care s-a întrupat. Legatura cu spatiul monahal a „madrigalului“ amintit mai sus este sustinuta de locul în care „dragul“ fetei „scrie“ (o „chilie cu muscata si tamâie“), evocând solitudine, claustrare, catre care trimite si cucul, pasare a singuratatii, dar care îsi alege ca loc de cântat un „par de vie“, simbol (via) al vietii traite plenar. Dincolo, este vorba de un „scriitor“, cineva care stie sa scrie, „scrietor“ („scârta-scârta pe hârtie“, se va spune într-o comedie de I.L. Caragiale despre un personaj al sau, „amploaiatul“, „coate-goale“), functionar public, am putea zice, despre a carui prezenta în structura socio-profesionala a satului traditional nu prea s-a facut vorbire pâna acum. Ca locul lui de munca („cantelarie“(4)) se afla într-o „gradina cu flori“, asta tine de recuzita, de lexicul cultural si poetic al liricei de dragoste.
O varianta din Bucovina, Vicovu de Jos, culeasa de Stelian Cârstean de la sorodoc Eufrosina, de 51 de ani în 1961, combina într-un text original, dupa o alchimie numai de ea stiuta, cele doua structuri motivice: „Ma suiam în deal, la vii,/Vedeam casele pustii,/Numai una nu-i pustie/s-aceea-i cantelarie/ sade puiul meu si scrie/si când scrie te mângâie,/Când ceteste te topeste“ ( „Folclor din Moldova II“, 1969, t. 282, p. 557)
Daca m-ar întreba cineva (dar nu-mi fac griji, ca nu ma-ntreaba nimeni!) de ce am scris acest text si l-am facut public, as spune foarte direct, cum mi-e felul, ca, întâi, am vrut sa-i fac partasi pe cititorii nostri la o degustare de poezie cu care nu au ocazia sa se întâlneasca prea frecvent, sa-i conving ca „vechiturile“ astea pastrate în lada bunicii, strabunicii, stra-stra-bunicii (colectiile de folclor, in spe) merita sa (mai) fie rasfoite din când în când, si în postmodernitatea noastra cam agresiva si intoleranta etc.“
Note:
1 De exemplu pentru „coled’ie“, transcris fonetic astfel (d’), putem presupune ca este vorba de o forma regionala a lui „colegiu“, atestat înca la sincai, „Hronicul…II“, „coleghium, coleghie“, „institutie de învatamânt mediu sau superior“, „Micul Dictionar Academic“ (MDA), vol. I, Literele A-C, 2001, s.v., p. 602, col 1)
2 Cf. Valer Butura, „Enciclopedie de etnobotanica româneasca“, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1979, s.v.232: „planta ierboasa, cu un puternic si placut miros aromatic, din fam. Chenopodiaceae, originara din America, cultivata prin gradini, adesea salbaticita si pe la noi“
3 Idem, p. 159; v. si varietatile „muscata creata“ care „are frunzele mai crestate … având un miros mai puternic“si „muscata dulce“ „cultivata pentru mirosul sau puternic“
4 Varianta învechita pentru „cancelarie“, cf. „Noul dictionar universal…“, 2006: „1. birou sau sectie într-o institutie, având functii administrative…; 2. (spec.) încapere speciala într-o scoala unde se aduna cadrele didactice.