De curând, directorul executiv al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România, Dragoş Neamu, aflat la Berlin (în timp ce preşedintele Comitetului Naţional Român ICOM, Dan Octavian Paul, participa la adunarea generală ICOM de la Paris), a reuşit să îi convingă pe organizatorii uneia dintre cele mai în vogă reuniuni europene în domeniul relaţiei dintre noile media şi muzee, We Are Museums, să vină, în 2016, la cea de a patra ediţie, în România!
Cam de 15 ani încoace, România a dovedit, din ce în ce mai des, că poate organiza foarte bine conferinţe internaţionale în domeniul muzeelor. După calculele mele, cel puţin 25 de reuniuni internaţionale de înalt nivel, sub auspiciile ICOM, NEMO, The Fund for Arts and Culture, UNESCO, ICCROM şi ale altor organizaţii prestigioase, au fost realizate în ţara noastră de prin 2000 încoace. Şi nu oricum! Românii au fost, întotdeauna, generoşi, oferind oaspeţilor programe culturale complexe, ataşate şedinţelor de comunicări, spaţii grandioase, cazări bune şi întotdeauna cele mai bune vizite posibile la muzee. Aşteptăm ca European Museum Academy să ne onoreze cu un seminar Kenneth Hudson în această toamnă şi, aşa cum am spus, la anul vom organiza şi We Are Museums. Fac parte dintre cei care s-au străduit să aducă oaspeţi din cât mai multe ţări, să vadă o Românie despre care majoritatea nu ştia nimic. Opinia mea este că am reuşit să schimbăm viziunea despre muzeele noastre în minţile multora dintre specialiştii care au venit la noi. Din când în când m-am bucurat foarte tare atunci când am văzut că şi muzeografii, cercetătorii, conservatorii şi restauratorii participă la aceste reuniuni. Din păcate, participarea alor noştri se opreşte la graniţele României. Extrem de puţini sunt cei care îşi iau inima în dinţi şi încearcă să participe la reuniuni în străinătate. Or, acest lucru este de o importanţă capitală pentru muzeele noastre. Adevărata experienţă nu se câştigă din lecturile dobândite în România, ci din confruntările de idei în străinătate. Aici, din păcate, avem trei piedici majore: în primul rând, muzeografii noştri dovedesc o slabă cunoaştere a limbilor străine. Generaţia născută după 1962-1963 preferă limba engleză, în dauna limbii franceze, vorbită de cei născuţi până în 1961. Foarte rar aflăm vorbitori de germană, italiană, maghiară (doar la nativi) ori spaniolă, în timp ce toţi cei care mai ştiau limba rusă se află în pragul pensionării. În plus, deşi pentru orice intelectual este neapărat necesară stăpânirea a două limbi străine, acest lucru nu se întâmplă decât în doar câteva cazuri! Majoritatea se descurcă doar în engleză sau doar în franceză (la niveluri nu de invidiat). Necunoaşterea limbilor străine face ca şi literatura de specialitate să fie fragmentar parcursă. În al doilea rând, toată cercetarea ştiinţifică din România este crunt subfinanţată. Muzeele nu au bani pentru proiecte de cercetare, dacă nu reuşesc să împuşte francul prin vreun proiect european. În fine, ordonatorii principali de credite au stupida preconcepţie că orice deplasare în străinătate reprezintă o „plimbare pe banii statului“ şi, ca atare, sumele sunt tăiate masiv şi, evident, nejustificat, la acest capitol muzeografii fiind îndemnaţi să obţină bani de la… sponsori. Aşa încât, chiar dacă reuşesc să facă cercetări, muzeografii noştri nu prea ştiu să le scrie într-o limbă străină şi, dacă le şi scriu, n-au bani de transport, hotel şi taxă de participare. Aşa încât am avut senzaţia, ani de zile, că predic în gol nevoia României de a-şi trimite cercetătorii (inclusiv pe cei foarte tineri) la conferinţe din străinătate. Sigur, e bine ca unii dintre noi să participe la diverse reuniuni ale ICOM sau NEMO. Dar important este ca acolo să ajungă un număr mare de specialişti care să aibă puterea, odată întorşi acasă, de a decela – din cele văzute peste hotare – lucrurile bune şi pe cele nepotrivite, pentru a fi sau nu implementate şi în muzeele noastre. Muzeografii noştri ar avea nevoie de mai multă disciplină în cercetare (cercetarea nevalorificată se cheamă că s-a făcut degeaba), mai mult curaj în prezentare şi, evident, mai multă înţelepciune din partea decidenţilor care hotărăsc bugetele, pentru alocarea unor sume mai mari dedicate deplasărilor în străinătate, în pofida dispoziţiilor tâmpite venite dinspre Ministerul Finanţelor, care pretinde, dimpotrivă, limitarea acestor deplasări.
Mi se pare important faptul că muzeele româneşti şi muzeografii români sunt tot mai bine cunoscuţi, cel puţin în Europa. Nu mai reprezentăm o gaură neagră pe hartă. Desigur, sunt cunoscute doar câteva muzee importante şi doar puţini specialişti. Dar există un început, de care ar trebui profitat, mai ales de generaţia celor care au acum în jur de 30 de ani.
Reţeaua Muzeelor Europene (NEMO) a publicat recent o broşură despre valorile muzeale care unesc instituţiile de profil europene: cele sociale, cele legate de colecţionare, cele educaţionale şi cele economice. Au fost alese 22 de ţări europene, pentru fiecare dintre ele fiind remarcată câte o constantă ce o aşeza într-una dintre cele patru categorii amintite. Editorii au considerat că pentru muzeele din România este de mare actualitate valoarea lor economică. Ne aflăm în aceeaşi „grupă“ cu Ungaria, Italia, Olanda şi Regatul Unit. Editorii nu s-au lăsat prinşi în capcane de prejudecăţi. Franţa este remarcată pentru valoarea socială a muzeelor sale, ca şi Grecia. Austria, Letonia şi Rusia sunt apreciate pentru valoarea colecţiilor, în vreme ce educaţia pare să fie apanajul muzeelor din Germania şi Polonia. În cazul României, s-a considerat importantă dimensiunea economică, pornindu-se de la protestul muzeelor româneşti din timpul Nopţii Europene a Muzeelor. Cu alte cuvinte redactorii volumului au considerat că întreaga infrastructură muzeală este pusă în pericol de valul de restituiri, necompensate de vreo solidă măsură a autorităţilor (a tuturor autorităţilor). Olanda, de exemplu, are o complet diferită motivaţie pentru care a fost aşezată în aceeaşi „grupă“ cu România. Acolo celebrul muzeu din Haga, Mauritshuis, aflat în restaurare, a trimis în expoziţii itinerante câteva dintre cele mai valoroase capodopere ale sale (de la Fata cu cercel în ureche a lui Vermeer şi Lecţia de anatomie de Rembrandt până la lucrări mai puţin celebre); Japonia, SUA şi Italia au fost doar câteva dintre ţările în care arta colecţionată a călătorit, generând venituri din străinătate. Acţiunea nu este originală. La fel a procedat şi Muzeul Naţional de Artă din Belgrad pentru mulţi ani de zile. Pentru Italia a fost avut în vedere fabulosul succes de public al Muzeului de ştiinţă din Trento (MUSE) – muzeu premiat şi de Fundaţia Micheletti anul trecut. Ungaria este menţionată pentru un proiect de revitalizare a meşteşugurilor, realizat împreună cu Slovenia. În fine, a fost remarcat Regatul Unit, pentru un muzeu în aer liber (cel de la Beamish, în nord-estul Angliei), care se autofinanţează. De altfel, 56% din vizitatorii regiunii ajung acolo doar pentru că doresc să viziteze acest muzeu. Cei 370 de salariaţi ai muzeului nu au nevoie de subsidii guvernamentale, deoarece muzeul lor este atât de popular în tot Regatul Unit, încât se plătesc sume mari pentru petrecerea unei întregi zile la Beamish. Strategia de dezvoltare economică a întregii regiuni porneşte de la avantajele pe care le aduce muzeul în aer liber. Şi, cum banul la ban trage, o investiţie de 17 milioane de lire sterline (cam 105,165 milioane lei sau, altfel spus, cam a şasea parte din întregul buget al Ministerului Culturii din România pe anul în curs) urmează să adauge muzeului un adevărat parc organizat ca o aşezare provincială engleză de acum 60 de ani. Să mai spună cineva că muzeele nu vând! După cum se vede toate celelalte exemple pentru care economicul contează au o parte pozitivă; abordarea pentru România este negativă (pe măsură, aş zice). N-aş vrea, Doamne fereşte, să credeţi că muzeele britanice o duc pe roze. Beamish este, mai degrabă, un contraexemplu. Criza economică a avut, şi în cultura britanică, prăpăstiile ei, Paleologii şi Kelemenii ei. De exemplu, în 2010 ministrul Culturii a anunţat că, începând din 2012, Consiliul Muzeelor, Bibliotecilor şi Arhivelor, care funcţiona sub auspiciile Ministerului, având atribuţii pe care în România le are Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, de exemplu, pentru muzee, trebuie să dispară. Tocmai britanicii, de la care învăţasem noi, românii, acum 25 de ani, cum e cu deciziile politice pe care nu trebuie să le ia ministrul decât după un aviz din partea unor comisii naţionale de specialitate… În domeniul muzeelor atribuţiile fostului Consiliu au fost descentralizate (pe cele patru ţări care compun federaţia britanică), în Anglia, de exemplu, ele revenind Consiliului Artelor (care, până în 2012, se ocupa numai de artele spectacolului). Proaspătul ministru al Culturii, numit după victoria lui Cameron, de luna trecută, John Whittingdale a anunţat deja scăderi de subvenţii pentru toate instituţiile muzeale subordonate direct Ministerului. Ele sunt mici, deocamdată (circa 1% din bugetul pentru anul actual – o „rectificare negativă“, cum ar veni). La 8 iulie se va anunţa proiectul de buget pentru anul 2016, iar atunci vom vedea la ce se mai pot aştepta colegii britanici. Dar, după cum s-a anunţat, bugetul va merge în continuare în jos. De altfel, de când a ajuns conservatorul Jeremy Hunt ministrul Culturii (în mai 2010), bugetul Culturii a mers numai în jos.
Desigur, în alte părţi muzeele private îmbobocesc şi înfloresc. La Milano, de exemplu, în ziua de 9 mai (cumva la concurenţă şi cu Expoziţia Universală de la Milano şi cu Bienala de la Veneţia, dar având grijă să atragă, totuşi, toate reflectoarele asupra sa), a fost deschis într-o fostă distilerie, construită pe la 1910, noul sediu (întins pe 19.000 metri pãtraţi) al Fundaţiei Prada. Evident, în afară de birouri, cuprinde şi o seamă de spaţii expoziţionale; dacă la Veneţia a rămas temporara Portable Classic, la Milano s-au deschis şi două expoziţii permanente (Robert Gober/ Louise Bourgeois şi, respectiv, Processo Grottesco), pe lângă alte cinci expoziţii temporare. Mi-e greu să definesc aceste snoabe îngrămădiri de colecţii drept muzee, deşi îmi este limpede că, mai devreme sau mai târziu, vor deveni muzee.
Pentru că am adus vorba despre Milano, trebuie să remarc faptul că pavilionul Italiei (numit cu un joc de cuvinte care ţine cont de tematica Expoziţiei) Eataly, a fost transformat de omniprezentul şi histrionicul Vittorio Sgarbi într-o grădină a plăcerilor artistice. Nu mai puţin de 300 de capodopere au fost aduse în pavilionul naţional pentru a dovedi modul în care biodiversitatea se reflectă în artele naţionale. De la Antonello da Messina (pentru mine de neuitat, datorită expoziţiei la care a contribuit şi România, şi care a fost organizată în 2006, la Scuderie del Quirinale) până la Antonio Ligabue, expoziţia este un regal de artă italiană pentru ultima jumătate de mileniu.
Povestea mea de astăzi nu are morală. Încercăm, fiecare, să salvăm ce se poate salva din patrimoniul umanităţii, cu mici speranţe, luptând, fiecare, pentru un loc sub soarele culturii, în speranţa că o să prindem o rază de soare favorabilă. Sau cel puţin aşa ar trebui să facem dacă vrem să lăsăm o umbră pe ziduri (ca sã-l citez pe George Banu)!
Autor: Virgil Ştefan NiţulescuApărut în nr. 522