Arată România, văzută din afară, cum o ştim cu toţii dinlăuntrul ei? Mulţi dintre noi sunt de părere că da. Eu însămi mi-am spus, nu o dată, la supărare, că şi ţările sunt ca oamenii: arată ca sufletul lor. Chiar dacă, fireşte, nu e tocmai aşa. Se spune, bunăoară, că omul sfinţeşte locul; într-o ţară, însă, trăiesc mai multe milioane de oameni care ar trebui să o sfinţească. Asta, presupunând că fiecare dintre ei are sufletul frumos, iar cele câteva milioane de suflete sunt capabile de aceeaşi simţire şi manifestă aceeaşi voinţă. Dar ştim prea bine că nu se mai gândeşte aşa.
În România, de pildă, până şi copiii au învăţat că nu contează unde trăieşti, nici ce ai în suflet, ci cât ai în buzunar, în conturi etc., în bijuterii, în colecţii de artă, în lingouri de aur, în proprietăţi şi în ce mai auzim pe la televizor, oamenii nemaiavând în zilele noastre treabă cu sufletul, ci cu banii. Cu cât ai mai mulţi bani, cu atât ai şanse mai mari „să te-ajungi“, să fii cineva şi să te simţi ca atare; cu cât eşti mai bogat, cu atât eşti mai bine şcolit şi, tot astfel, mai respectat. Banii sunt şi cei ce împart titlurile, funcţiile, demnităţile, corup şi dirijează opinia publică dându-i glas sau amuţind-o, întărind-o sau spulberând-o, în funcţie de anumite interese. Solidaritatea şi-a schimbat de mult sensul, iar cooperarea şi-a găsit noi motivaţii în câmpul profesiilor liberale, în cel al afacerilor, în cel financiar-bancar, unde oamenii intră într-un alt fel de mecanică a consensului, având negreşit unul şi acelaşi scop: câştigul. Sunt angrenaţi într-un sistem care îşi are legile lui, funcţionează şi se perfecţionează neîncetat, iar cei ce nu fac faţă competiţiei sunt eliminaţi. Aşa stând lucrurile, cât mai poate fi vorba de fraternitate, de egalitatea şanselor, de principii şi de idealuri, când acestea obligă, dimpotrivă, la generozitate, la judecată morală, la umanitate, aşa cum învăţau copiii odinioară la şcoală? Şi ce se întâmplă cu „rebuturile“ sistemului, cu marginalii, cu neintegraţii, neadaptaţii care sunt mult mai numeroşi decât cei realizaţi?
S-ar părea că nu există pentru ei alte soluţii decât consolarea sau reciclarea; nu degeaba se spune că „Dumnezeu cu mila!“ sau „nevoia te învaţă“, pentru că şcoala, din păcate, îi călăuzeşte prea puţin. Motiv pentru care cred că a şi fost atât de apreciat Proiectul prezidenţial, România lucrului bine făcut, conceput şi lansat de domnul Klaus Iohannis pentru viitorii zece ani. El se deschide cu capitolul Educaţia ca resursă de performanţă a României, deşi s-ar zice că e de la sine înţeles că fără educaţie nimeni nu se aşteaptă nici măcar la vreun lucru bine încropit, darămite la performanţa unei ţări. Mi-a plăcut, însă, aserţiunea de la care domnia sa porneşte în abordarea problemei educaţiei, potrivit căreia „o societate nu poate fi, pe termen mediu sau lung, mai bună decât sistemul ei de educaţie“. Just, şi nimeni nu-l va contrazice, şi nimic, cu excepţia realităţilor. Căci societatea este, după părerea mea, încă prea bună, după cât a fost de bulversată – debusolată de politicieni şi intoxicată de presă –, şi, de bine, de rău, se ţine pe picioare, pe când educaţia înregistrează, de ani buni, eşec după eşec şi este la pământ.
Să ne amintim că şi fostul preşedinte, domnul Traian Băsescu, anunţa cu pompă, de la Cotroceni, o strategie pentru educaţie, iar după două mandate, întreaga viziune s-a dezumflat reducându-se la memorabila concluzie că „Şcoala românească produce tâmpiţi“. Concluzie, care, evident, este o altă exagerare – ca să nu spun jignire la adresa elevilor noştri, a studenţilor şi profesorilor –, măcar pentru că, dacă această evaluare ar fi adevărată, nici Occidentul nu ar fi atât de tâmpit, încât să recruteze medici şi asistente medicale de la noi, cu zecile de mii, sau alţi profesionişti bine calificaţi, fie şi plătindu-i, aşa cum îi plăteşte, mizerabil.
Cum, necum, protipendada noastră, din care fac parte şi politicienii responsabili inclusiv de soarta educaţiei naţionale, nu a stat să aştepte spusa preşedintelui, a început cu mult înainte să-şi plaseze odraslele în şcoli private, fiecare după posibilităţi: unii în ţară, alţii în Occident. Astfel, instrucţia de calitate, la care ar trebui să aibă acces toţi copiii României în şcolile sale publice, a devenit treptat un privilegiu de castă al unor potentaţi. O castă care va avea curând şi meritul de a livra României – ce-i drept, pe spezele ei –, viitoarea „noastră“ elită, gata formată. Ca urmare, este de aşteptat ca şi ataşamentul acestor tineri români de elită crescuţi în şcoli şi universităţi din străinătate, dezlegat, pe bună dreptate, de orice fel de datorie faţă de ţară, cultură, naţiune, să fie tot mai şters. După cum, la fel de posibilă este şi ipoteza contrară: dislocarea din spaţiul familial, educaţia primită în instituţii străine, contactul cu alte culturi şi etnii, experienţa trăită în alte societăţi şi colectivităţi guvernate de reguli şi mentalităţi diferite să le schimbe acestor tineri încă o dată perspectiva, să le trezească afectele, simţul moral şi interesul pentru destinul culturii şi al ţării în care s-au născut. Până una-alta, însă, despre această investiţie putem spune că este, într-adevăr, un lucru bine făcut. Chiar dacă numai în beneficiul unei restrânse minorităţi şi fără ca sistemul românesc de învăţământ să aibă o minimă contribuţie. Iar aici, presupun că îmi va da dreptate orice dascăl din România, nu numai domnul preşedinte Iohannis – dincolo sau dincoace de planul domniei sale de „reconstrucţie a întregului sistem“ de învăţământ.
Preşedintele Klaus Iohannis a promis, de altfel, că „educaţia va fi o prioritate“ în mandatul domniei sale şi că va organiza o dezbatere în vederea acestei reconstrucţii. E de aşteptat, aşadar, ca ea să repună în discuţie şi subiecte de-acum tocite, dar nerezolvate, precum pregătirea tinerilor noştri în contextul provocărilor impuse de noile realităţi locale şi globale, educaţia civică în şcoală, predarea istoriei şi manualele şcolare, armonizarea structurii sistemului educaţional cu infrastructura etc. Problema este însă că, dacă domnul preşedinte va continua să se lase în nădejdea propagandiştilor culturali preocupaţi de revizuirea istoriei românilor cu sprijinul anumitor „organe de presă“ şi la televizor, nu vom avea nicio garanţie că promisa reconstrucţie, pe care o doreşte temeinică, va avea un fundament sănătos. Dacă o dezbatere necesară, precum cea privind predarea religiei în şcoli, se va pierde, ca până acum, în polemici sterile sau în spectacole penibile, cu preoţi distribuiţi în roluri de sperietori, cu luarea în derâdere a practicilor religioase, cu inflamări inutile şi cu o seamă de confuzii, care mai de care mai lamentabile, strecurate în discuţiile despre cult, cultură, credinţă, superstiţii, prejudecăţi, atunci rezultatul nu va fi altul decât compromiterea (încă a) unui proiect şi a unei discipline care, altminteri, le-ar aduce şcolarilor un spor de sensibilitate, de înţelegere, de cunoaştere şi autocunoaştere.
Dar cum ar fi, de pildă, să le transmitem copiilor învăţăminte greşite? Cum ar fi să înţeleagă ei – şi poate că mulţi au şi înţeles – că religia în şcoli este o disciplină discutabilă? Cum ar fi să priceapă că religia trebuie despărţită de educaţie şi de cultură? Cum ar fi să nu le vorbim, ca părinţi şi ca dascăli, despre importanţa religiei în creaţia artistică? Despre rolul artei creştine în formarea conştiinţei estetice? Despre legătura religiei cu antropologia şi cu sociologia? Şi cu istoria? Şi cu filosofia? Poate fi religia extirpată din trecut? Cum să-i negăm existenţa? Continuitatea? Şi însemnătatea în formarea conştiinţei morale a fiinţei umane? A conştiinţei morale a românilor? Nu avem niciun drept să măsluim memoria, să facem curăţenie în cămările ei, să facem ordine în credinţe şi religii aruncând la gunoi ce vrem şi ce nu vrem, considerându-le pe unele valabile, pe altele nu, în numele unor curente aşa-zis novatoare. După cum, înainte de orice, nu avem dreptul să sufocăm libertatea de gândire a tinerilor, să-i manipulăm, să le vârâm în minte confuzii de natură să le producă derută identitară. Căci ar fi aceasta, oare, o pedagogie corectă? O atitudine culturală? Şi morală?
Îmi amintesc însă câte dezbateri furtunoase, instrumentate politic şi mediatic am urmărit, care i-au împărţit pe concetăţenii noştri în două şi mai multe tabere, făcând din ei cei mai înfocaţi şi ireconciliabili adversari. Toate, fără niciun rezultat! Prin urmare, cred că am ajuns într-un punct în care nu ne-ar mai servi la nimic nici vorbăria, nici adoptarea unui nou sistem de învăţământ, fie el şi după modelul german; nu de alta, dar am avut până acum mai multe care au eşuat: când după model american, când după model european. Un buget pur şi simplu decent, de mult aşteptat, ar fi, în schimb, folositor. Ar fi chiar vital. Cu un astfel de buget, cu specialişti capabili să elaboreze şi să aplice o metodologie adecvată, cu profesori competenţi în şcoli şi în universităţi, care să înţeleagă sensul reflecţiei critice în cultivarea unei gândiri generoase şi libere de orice partizanat politic sau ideologic, educaţia va avea şanse să devină, în fine, pentru toţi copiii noştri, un suport al performanţei individuale. Şi abia după aceea am putea spera ca ea, educaţia, să fie, cu adevărat, „o resursă pentru performanţa României“.