Hugo Mujica, El temblor de lo que se inclina / Fiorul celor ce se-nclină, antologie poetică – ediţie bilingvă, traducere de Maria Elena Răvoianu, Bucureşti, Editura ZIP, 2015
„După, după multă vreme/ dispare teama
de a renunţa la ce n-ai avut vreodată:
sunt propria mea victorie asupra a ce am pierdut,
sunt ceea ce nu mai aştept.“
(Hugo Mujica, După multă vreme)
Aproape necunoscută, din păcate, în România, cel puţin până acum, poezia lui Hugo Mujica reprezintă o veritabilă revelaţie. Nu numai deoarece prin intermediul versurilor acestui scriitor cititorul descoperă deodată o altă faţetă a literaturii argentiniene, ci şi pentru că Mujica demonstrează, încă de la primele volume publicate, că este pe deplin capabil să se detaşeze de toate influenţele pe care le-a suferit, pe care şi le asumă chiar el, dar de care se şi desprinde pentru a-şi afirma originalitatea şi forţa creatoare.
Poezia esenţelor
Apreciat de Ernesto Sábato, convins că „arta pe care Mujica o proiectează în lirica sa ne salvează de nebunie, de nonsensul existenţei şi ne dezvăluie speranţa“, poetul acesta (născut în 1942, la Buenos Aires), care a studiat pe rând artele plastice, filosofia, antropologia şi teologia, care a fost apropiat de cercurile hippie din New York-ul anilor ’60 şi care ulterior a descoperit calea spre cunoaşterea de sine şi spre împăcarea cu lumea în mai multe mănăstiri din Franţa şi din Argentina, este excelent şi convingător prezentat cititorului român prin intermediul unui volum de poezii, recent apărut în ediţie bilingvă, o cuprinzătoare antologie lirică (El temblor de lo que se inclina / Fiorul celor ce se-nclină, Bucureşti, Editura ZIP, 2015), inspiratele tălmăciri fiind semnate de Maria Elena Răvoianu.
S-a spus adesea că nu trebuie să căutăm diferenţe fundamentale între cărţile de poezie ale lui Hugo Mujica – şi pe bună dreptate. Căci, de la volumul său de debut, Brasa blanca (Jarul alb – 1983) şi până la Sed adentro (Sete lăuntrică – 2001), Casi en silencio (Aproape în tăcere – 2004) sau Y siempre después el viento (Şi mereu apoi vântul – 2011), autorul pare a scrie o carte unică şi complexă, înrudită cu mallarméana „Carte perfectă“, dar întemeiată şi (mai ales!) pe convingerea necesităţii sublinierii alterităţii, înţeleasă ca metodă de investigare a lumii şi, deopotrivă, de cunoaştere de sine. Fără îndoială că Mujica porneşte, implicit şi subtextual, de la celebrele cuvinte ale lui Arthur Rimbaud („Je est un autre“), dar le trece şi prin experienţa heteronimiei pessoane şi, evident, prin estetica lui Jorge Luis Borges, cu precizarea extrem de importantă că, în cazul poeziei sale, nu avem niciodată de-a face cu jocul literar gratuit şi nici cu exacerbarea elementelor livreşti, câtă vreme acest poet a fost întotdeauna convins că trebuie să păstreze, prin intermediul liricii sale, o strânsă legătură tocmai cu realitatea pe care, uneori, la nivel fizic, încearcă să o eludeze.
Maeştrii spirituali ai lui Hugo Mujica, cei al căror semn simbolic poate fi descoperit ca în filigran în creaţia sa, sunt mai cu seamă San Juan de la Cruz, Paul Celan şi María Zambrano. Acesteia din urmă îi şi aparţin, de altfel, câteva cuvinte pe care Mujica le-a repetat adesea şi care, măcar la un anumit nivel, reprezintă o expresie sintetică a operei argentinianului: „Poezia nu este situată prea departe de tremurul frunzelor.“ Şi, chiar dacă nu există salturi spectaculoase în lirica lui Mujica, cititorul descoperă, iar asta se vede cu toată claritatea, o evoluţie bine marcată care dă contur şi sens individualităţii sale şi îndepărtează această creaţie de experimentele gratuite şi de orice obscuritate de prisos. Lectorul va avea surpriza (şi bucuria) să fie pus în faţa unei poezii limpezi şi profunde, ale cărei semnificaţii trebuie descoperite cu grijă şi evaluate cu atenţie, limbajul devenind instrumentul de lucru al autorului, dar şi calea – o adevărată potecă ce se bifurcă! – ce trebuie urmată pentru a intui implicaţiile fiecărui poem în parte. Iată cum se exprimă Mujica într-un text din Sed adentro, poate că unul dintre cele mai bine realizate volume ale sale: „Suflă vântul// şi leagănă tăceri peste visele/ lumii;// un voal alb zboară peste/ acoperişuri,/ flutură în cădere,/ anunţă în tăcere.// Dans al nimănui şi al tuturor derivă ce flutură“. (Dansul nimănui) Sau: „Când ziua apune/ şi când totul se linişteşte, arunc la vale/ o pietricică.// E un drum al abandonării:/ ofranda de-a nu-ţi mai alege paşii.“ (Linişte) Trimiterile la universul natural nu sunt deloc întâmplătoare în această operă ce caută sensurile ultime – ale poeziei şi ale existenţei – nu în vreun experimentalism mai mult sau mai puţin decorativ sau exterior, ci în decantarea treptată a expresiei, ţelul estetic suprem fiind, pentru Hugo Mujica, atingerea esenţelor. Ploaia de deasupra pădurii, într-adevăr, după cum scrie el, „nu lasă urme, nu face decât să treacă,/ să dezgolească.“ (Deasupra pădurii)
Experienţa tăcerii
Citind şi recitind cu răbdare creaţia lui Mujica, devine clar că experienţa tăcerii şi a împăcării spirituale sunt mult mai importante (chiar şi la nivelul strict al evoluţiei în plan uman a poetului) decât perioada tumultuoaselor aventuri din spaţiul cultural nord-american, ale căror urme (şi urmări…) se regăsesc mai degrabă în plan exterior. Căci, treptat, poemele lui devin expresii ale unei linişti ce duce cu gândul la marii poeţi şi gânditori ai Orientului. Că ar fi vorba, mai ales în unele texte, despre apropierea de spiritul clasicilor Zen, aşa cum au afirmat o parte a criticilor literari, este adevărat, numai că aceasta e doar una dintre numeroasele surse ale unei creaţii poetice a cărei formă de a exprima lumea e mult mai complexă. E suficient să spunem că un poet nipon, de pildă, priveşte atent universul exterior şi descrie picătura de rouă în chiar clipa când se desprinde de pe marginea unei frunze. Însă Hugo Mujica dă întotdeauna senzaţia că, pentru a scrie, se situează de-a dreptul în interiorul unei picături de rouă (al fiecărei picături de rouă), a cărei esenţă o înţelege şi pe care reuşeşte să o şi exprime cu o limpezime şi cu o simplitate aparentă, care, desigur, uimesc şi conving deopotrivă cititorul. În acest fel, poetul vorbeşte despre întâmplările ce marchează existenţa umană, dar şi despre incertitudinile de care, orice ar face, omul nu poate scăpa; sau, alteori, despre acele drumuri care doar dacă sunt parcurse până la capăt îşi dezvăluie adevăratele semnificaţii. Căutarea e prezentă la tot pasul în aceste poeme, iar călătoria, cu toate accepţiunile şi implicaţiile sale, dezvăluie şi capacitatea fiecăruia dintre noi de a ajunge, dar numai în cele din urmă, acolo unde suntem aşteptaţi.
Mai cu seamă ţinând seama de ansamblul acestei creaţii, putem spune că Mujica privilegiază, prin intermediul poeticii sale, un limbaj al dorinţei şi, în egală măsură, al absenţei şi al tăcerii. Descinzând parcă din marii mistici, poezia sa se află şi într-un permanent dialog cu opera lui Heidegger şi Nietzsche, fără a pierde ocazia de a se raporta, subtextual, la creaţia lui Hölderlin. În acest context, golul (să nu uităm că unul dintre volumele sale de eseuri este intitulat Poeticas del vacío!) devine metaforă centrală a creaţiei poetice, loc unic unde se naşte tăcerea însăşi. Şi unicul spaţiu al revelaţiei. De aici, desigur, intensitatea poemelor. Nu întâmplător, Juan Martin Velasco afirma că „poezia lui Mujica exprimă acel modus loquendi al misticilor, condiţia simbolică a creatorului fiind exprimată adesea prin intermediul unui tensionat dialog purtat cu acea jumătate mereu absentă.“ Imaginile nopţii, care completează sensurile golului, tăcerii şi absenţei, exprimă şi incapacitatea fiinţei umane de a numi (lucrurile sau lumea) până la capăt. Încercarea de asumare a universului prin cuvânt rămâne nu o dată un demers pus sub semnul întrebării, iar aparentul eşec al individului sortit să caute în tăcere prin labirinturile absenţei pentru a putea, eventual, umple marele gol, demonstrează convingerea lui Mujica: nu capătul drumului contează cu adevărat, ci călătoria, drumul: „Cade cuminte ploaia,/ ce e deschis ţâşneşte.// Cade ploaia, cade peste/ aşteptare,// în cădere ploaia este chiar drumul ei/ iar drumul îi e sosirea.// Trebuie să îndrăzneşti şi deschiderea şi căderea/ precum şi deşertul setei/ nu setea deşertului.“ (Ceea ce e deschis)
Absenţa mereu prezentă
Cele mai recente volume ale poetului configurează, însă, o extraordinară relaţie a absenţei cu o posibilă prezenţă – aceasta fiind reprezentată mai cu seamă de cuvântul care, de fiecare dată, este menit a reîntemeia lumea, expresie a Logosului. Poetul însuşi a spus că organizarea grafică a versurilor sale face parte din chiar procesul de creaţie, e unul dintre elementele expresive, iar nu decorative, ce caracterizează o scriitură aparte, care îşi propune de fiecare dată, doar aparent paradoxal, să exprime tăcerea. Căci, după cum scrie Mujica, acolo unde se termină limbajul nu începe indicibilul, ci revelaţia. În fond, scriitorul nu face, aici, altceva decât să exprime, cu mijloacele marii poezii, ceea ce propunea Meister Eckhart: „a merge către Dumnezeu fără Dumnezeu“. În acest contex, după cum ne dăm seama dintr-un poem precum Rugăciune, absenţa Divinităţii e însuşi numele lui Dumnezeu, şi fiecare cuvânt este rostire a celui absent aflat în relaţie cu cel care supune universul unui proces interogativ presimţit şi exprimat aluziv: „Este ultimul ceas al serii,/ tăcuţi/ pinii ce mărginesc drumul/ îşi lungesc umbrele,/ tremură briza// – este rugăciunea abandonării,/ este înrădăcinarea în vânt“. Poezia va fi, deci, lipsită de ornamente şi înfrumuseţări pur exterioare, pentru ca, în acest fel, să se poată tinde spre experienţa misterului – esenţial şi existenţial. Iar acest prim mister revelează marele mister al alterităţii, dar şi dorinţa de dăruire: „E frig – până şi cheiul/ e pustiu.// Un val// aproape în tăcere,/ tiveşte cu spumă brazdele/ propriei retrageri.// Aproape în tăcere, ca spuma/ uscându-se pe plajă// sau ca rugăciunea unui zeu/ ţărmurind pământul imens.“ (Aproape în tăcere)
Poezia lui Hugo Mujica pare plasată întotdeauna pe o fluidă frontieră, căci e un dat al absenţei, o rostire ce exprimă golul, situându-se, simbolic vorbind, tocmai în străfundurile Marelui Gol. Paradoxal, poetul nu scrie pentru a umple această absenţă şi nici pentru a suplini în vreun fel golurile ce se cască pretutindeni, ci menţine intactă dorinţa de a le păstra şi de a le integra în existenţa cotidiană: „Noaptea/ se aud greieri/ iar acum e/ vântul/ cel care apropie sau duce departe fiorul/ celor ce se-nclină.// Azi, în valea asta,/ sub luna asta,/ am ştiut că vântul nu trece,/ am ştiut că nu face decât să sosească.“