Pâna la un punct, primul film al regizorului american John Cameron Mitchell coincide cu o aducere in prezent a clasicului cult „Rocky Horror Picture Show“, una mai putin satirica si cu un indemn la eliberare sexuala formulat mai explicit. Refrenul „Don’t dream it, be it“ se aude la fel de tare in „Hedwig and the Angry Inch“, doar ca, de data aceasta, el se indreapta cu precadere catre publicul de orientare homosexuala, minoritate de la care Mitchell se revendica. Astfel, ceea ce in musicalul din 1975 era doar o aluzie, in cel din 2001 devine clar ca lumina zilei.
E o linie pe care Mitchell o urmeaza si in cel de-al doilea film al sau, „Shortbus“, din 2006. Personaje de toate vârstele, sexele si rasele sunt combinate cu osârdie matematica pentru a obtine un numar impresionant de acuplari, consemnate de fiecare data cu o remarcabila atentie pentru detaliu. In aceste conditii, performanta lui „Shortbus“ e cu atât mai meritorie. Desi intr-una din scenele sale cele mai memorabile, doi barbati se satisfac oral unul pe celalalt, in timp ce un al treilea cânta imnul american intr-un anus, filmul lui Mitchell e la fel de ocolit de vulgaritate precum sunt cântecele de leagan sau manualele de educatie civica.
In sfârsit, in ultimul sau lungmetraj, reprezentata sexual e doar perechea traditionala. In „Trezirea la realitate“ (2010), nimeni nu isi schimba sexul, nimeni nu aduce imbunatatiri tablourilor din dormitor ejaculând pe ele, nimeni nu depinde de vibrator ca minerul de lampas. In ciuda acestui hiat, alegând o trama de o subversivitate mai putin manifesta, Mitchell semneaza cel mai curajos film al sau de pâna acum.
Trezire fara somn
Renuntând la plasa de siguranta a unei mase de admiratori care l-ar fi adulat indiferent de rezultat, atâta timp cât le-ar fi vorbit pe limba lor, Mitchell abordeaza drama familiala intr-o cheie aparent conventionala. Howie (Aaron Eckhart) si Becca (Nicole Kidman) incearca sa treaca, impreuna, dar mai ales separat, peste moartea fiului lor. „Rabbit Hole“ e povestea acestui proces dureros si de durata de coping.
Traducerea in româneste a titlului ascunde o intelegere destul de limitata a filmului in particular si a naturii umane in general: nimeni nu e alienat, deci nimeni nu are cum sau de ce sa se trezeasca la realitate. Atât Howie, cât si Becca sunt cât se poate de intregi la minte. Pusi intr-o situatie extrema, incearca sa se descurce cum pot mai bine, iar aventura lor de regasire e descrisa cu intelegere si cu decenta.
Desi spiritul de fronda e tot acolo, Mitchell il exploateaza acum intr-o directie mai putin evidenta. Moartea unui copil e un tabu cinematografic redutabil, pe care „Rabbit Hole“ il ataca frontal. Accidentul lui Danny nu e nici ocolit, nici tratat ca facând parte dintr-un tablou mai mare. Moartea lui Danny e insusi tabloul, ocupând toate din cele 91 de minute ale filmului. Howie si Becca incearca sa gaseasca o scapare, el in droguri si o relatie extraconjugala care in cele din urma nici nu mai are loc, ea intr-o relatie de tip matern cu soferul masinii care l-a ucis pe Danny. Nici una nu reprezinta cine stie ce solutie, asa ca, vreme de o ora si jumatate, ii vedem pe amândoi cum se flageleaza.
In cazul lui Becca, spectacolul e cu atât mai angoasant. Aceasta nu isi ofera nici o clipa de relaxare, astfel incât calmul ei este pe cât de calculat, pe atât de sinistru. Cu fiecare situatie noua cu care Becca se confrunta, ne asteptam la o izbucnire. Câteodata, acestea au loc, alteori, nu. Suspansul e asigurat, in „Rabbit Hole“, de raportul dintre crizele pe care Becca ne asteptam sa le faca si crizele insesi (sau amânarile lor), in timp ce originalitatea filmului e data de faptul ca acest suspans e cât se poate de continuu. Creatorul lui Hedwig nu numai ca alege o tema de care Hollywood-ul fuge ca dracul de tamâie, dar insista sa nu ii dea spectatorului nici un fel de satisfactie.
Prin aceasta, Mitchell isi continua cariera de spargator de tabuuri. Spre lauda lui, o face cu aceeasi delicatete. In acelasi timp, trebuie spus ca abandonul unei lumi colorate si la propriu, si la figurat da un altfel de film decât au fost „Hedwig“ sau „Shortbus“. Unul nici mai bun, nici mai rau, dar cu siguranta mai putin spectaculos si mai solicitant. Se prea poate ca Mitchell sa fi vrut sa se distanteze de imaginea pe care el insusi si-a creat-o, aratând ca poate sa faca cinema mainstream cu aceeasi usurinta. E o alegere curajoasa, dar care izgoneste entertainment-ul clasic din ecuatie, si o renuntare la stindardul gay care afecteaza pe toata lumea, indiferent de orientare.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 341