Neagu Udroiu, Condeie, voci, chipuri – Presa românească – Pagini de istorie, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014
Cele trei volume de factură enciclopedică, date recent la iveală de cunoscutul şi înzestratul om de presă, diplomat şi memorialist Neagu Udroiu, reprezintă, prin masivitatea şi întinderea lor, o muncă excepţională făcută nu de un institut, ci de un singur om, de parcă întreaga viaţă a septuagenarului de azi s-ar fi desfăşurat numai cu gândul la această scriere.
Volumele de faţă nu au caracterul de Dicţionar, similar, de exemplu, celui pe care-l datorăm lui Ion Hangiu, apărut în mai multe ediţii. Beneficiind, aşadar, de o vastă bibliografie, la care apelează prin trimiteri directe şi citate ample, autorul face o excursie îndelungată în timp printre numele şi manifestările care ţin de evoluţia acestui domeniu esenţial în istoria şi cultura noastră naţională. O face cu talent de evocator, de analist, de portretist, implicat şi participant direct, încât paginile sale se parcurg cu sentimentul lecturii unui roman istoric.
Dar, cum procedez de obicei când fac recomandarea unor cărţi pentru pagina săptămânală a generoasei reviste Cultura, este cazul să dau şi aici cuvântul autorului pentru a putea cântări mai bine relaţia dintre intenţii şi rezultatul imensului său efort: „La ora primilor paşi în gazetărie am răscolit prin rafturile existente. Lipsea o lucrare făcută să-mi furnizeze referinţele dorite privitor la presa românească. Cu timpul, pe cât am putut, prin lecturi aveam să acopăr de unul singur ceva din vacanţele existente. Răscolind biografia clasicilor, am identificat răspunsuri consistente. Cercetări monografice încredinţate tiparului mi-au deschis bune căi de acces.
Ne-au fost restituite Istoria… lui Călinescu şi preocupările de gen ale lui Iorga. N-au venit prea repede, dar au intrat în bibliotecile noastre şi îşi au şi pe mai departe rostul lor fundamental.
Istoria presei româneşti scrisă de Nicolae Iorga la cererea Sindicatului ziariştilor, după Primul Război Mondial, ne-a convins că avem de ce insista. Doar aşa ne putem dumiri cine şi prin ce a contribuit la caligrafierea unui câmp de manifestare de nobleţe aparte al societăţii.
Cu alte cuvinte: Cine ne-au fost visătorii? Dar făptuitorii?
Citesc de câteva decenii pagini scrise de autorităţi în cercetare cu gândul de a developa din trăirile presei în teritorii locuite de români. Le rămânem datori pentru strădania de a ne aduce aproape segmente de biografii, mai îndepărtate şi semnificative sclipiri ale cuvântului tipărit în chenarul gazetelor. Merită, o dată în plus, să le omagiem efortul de participare merituoasă la configurarea unei profesii – jurnalismul.
M-am întrebat cu tristeţe în atâtea rânduri: pe când un raft de bibliotecă în care să stea alături scrieri consacrate presei româneşti şi protagoniştilor care în public şi-au juxtapus experienţa, potenţialul energetic, troiene născute din îndelungate şi consistente lecturi, erupţii de idei? Nu mă gândesc la gestul retoric de a ieşi în lume doar cu ce ştim unul sau altul. Am în vedere travaliul prelungit de a pune în pagină ce merita aflat şi reţinut din istoria şi practica presei din ţara noastră. Avem de luat seamă, de la un timp încoace, la exemple catalizatoare prin cuprinderea şi forţa documentară”.
Foarte inspirate îmi apar titlurile capitolelor şi modul lor de organizare. Să ne uităm cu atenţie la câteva dintre cele 37 de capitole ale celor trei volume. Începutul, intitulat Prerafaeliţi, cuprinde printre alţii numele lui Ioan Piuariu Molnar, Ion Budai-Deleanu, Damaschin Bojinca, Dinicu Golescu. Nume despre care aflam prima dată de la marele şi regretatul noastru profesor clujean Ion Breazu, care îşi începuse cu ei cursul din anul universitar 1948/49. Profesorul sublinia faptul că aceşti înaintaşi ardeleni şi bănăţeni, în special, avuseseră un ţel dublu în activitatea lor: cultivarea limbii române, în forma ei apropiată de popor, ca şi trezirea şi cultivarea conştiinţei naţionale. Era o reacţie la politicile de dez-naţionalizare duse de Viena şi de Budapesta. De notat că, prin Ion Budai-Deleanu, iluminismul transilvan avea, pe lângă ceilalţi trei corifei (Gh. Şincai, Samuil Micu, Petru Maior), un cărturar şi un poet original.
În capitolul Descălecător ne întâlnim cu Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, George Bariţiu şi Florian Aaron, prin activitatea cărora s-a întemeiat presa românească din Muntenia şi Moldova, iar cea din Ardeal şi-a extins şi statornicit prestigiul şi popularitatea. Fireşte că prin operele originale ale lui Heliade şi Asachi, literatura română de începuturi dobândea valenţe şi cuceriri noi.
În spiritul acestor denumiri originale urmau Scafandrii (11 nume, printre care: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Al. Odobescu, Vasile Conta ş.a.). În capitolul Căuzaşii citim alte zeci de pagini revelatoare despre personalităţi ca Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Andrei Şaguna, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Ion Ghica, fraţii Hurmuzaki, Alecu Russo şi alţii. Toţi, cultivând şi participând la lupta pentru libertate socială şi naţională, la realizarea unirii provinciilor istorice româneşti. Prin Cipariu apărea la Blaj, în 1848, primul ziar integral cu litere latine, Luminătorul poporului.
Parcă mai important decât aceste capitole este cel intitulat Senatori, cu prezenţa lui Mihai Eminescu, Ioan Slavici,
C. A. Rosetti, B. P. Hasdeu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gh. Panu, G. Ibrăileanu, Constantin Micle, Titu Maiorescu, Constantin Stere, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi. Adică, marii clasici ai secolului al XIX-lea şi cei prezenţi apoi în secolul XX.
Nu vreau să pun în discuţie modul de alcătuire a acestor lucrări în care se pare că primează criteriul valorii înaintea celui cronologic, din moment ce capitolul 6 se intitulează Literatori. Aici, alături de Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, N. Gane, H. Sanielevici, M. Sevastos, figurează şi Calistrat Hogaş, Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu, N. Filimon, dar şi Mihail Dragomirescu, Cincinat Pavelescu şi Dimitrie Gusti.
După Venetici urmează Uvrieri (C. Dobrogeanu-Gherea, fraţii Nădejde, C. Bacalbaşa ş.a.) ca să dobândească, în sfârşit, spaţiul ce li se cuvine cei Hazoşi, în frunte cu I. L. Caragiale, Păstorel Teodoreanu, G. Topîrceanu şi alţii.
În aceeaşi lectură originală şi aleatorie ajungem la Suavi: Ion Creangă, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, St.O. Iosif, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu şi alţii.
La Unionişti figurează 20 de nume, în frunte cu Octavian Goga, aproape toţi ardeleni binecunoscuţi, cărora li se adaugă şi basarabeanul Pantelimon Halipa.
Şi mai special, ca să nu zic ciudat, capitolul Comandori, cu E. Lovinescu,
G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Paul Zarifopol, D. Caracostea, Al. Rosetti, Dimitrie Gusti (!), C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu, Em. Racoviţă, Simion Mehedinţi, Victor Eftimiu, C. Costa-Forru.
Din lipsă de spaţiu, nu mă pot ocupa de capitole ca Doctrinari (Barbu Catargiu, I.C. Brătianu, N. Marghiloman, Al. Averescu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu şi alte 30 de nume); sau ca Timonieri (50, care merg de la Al. Brătescu-Voineşti şi Panait Istrati până la Cornel Regman, I.D. Sârbu, Geo Dumitrescu şi recent dispărutul Ovidiu Drimba, cel care mi-a fost profesor de literatură universală la Universitatea din Cluj).
Capitolul Feminităţi (22) pleacă de la Matilda Cugler-Poni, trece pe la Veronica Micle şi regina Carmen Sylva, ca să ajungă până la Eta Boeriu, fosta mea profesoară de italiană.
Capitolul 16, Diurnişti (34), pleacă de la Al. A. Philippide şi Ion Barbu, ca să ajungă la alţi contemporani ai noştri, ca ardelenii dragi mie Emil Giurgiuca şi Vasile Netea.
Seniorii (40) pornesc şi ei de la Ion Ionescu de la Brad şi Spiru Haret, ca să ajungă la Emil Condurachi (alt prieten mai vârstnic al meu) şi Emil Racoviţă.
Există şi Toreadori (Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, N. D. Cocea, Zaharia Stancu,
N. Carandino) şi Clerici (7), cu Ion Agârbiceanu şi Gala Galaction în frunte. Apoi Contimporanii (14), Năiştii (11), printre care Mircea Eliade şi Emil Cioran, Sărindarul (30), de la Constantin Graur până la Valentin Lipatti (!), Diplomaţii (11) în frunte, fireşte, cu N. Titulescu, Gardiştii (10), printre care N. Crevedia şi Radu Gyr, Sentinele (5), printre care şi Sorin Toma, Exilul (20), cu Aron Cotruş şi Vintilă Horia, printre ceilalţi.
De la 27 la 33 se numără capitolele Leftiştii, Hertzienii, Teleaştii, Ştiriştii, Postdecembriştii, Letopiseţi şi Pe repede înainte. N-am să număr sutele sau chiar miile de nume de la Indice de persoane, de publicaţii şi instituţii de presă.
Este de observat că, de la Leftişti, adică cei de stânga, până la Postdecembrişti, colegul Neagu Udroiu s-a numărat printre cei prezenţi şi foarte activi în toate ramurile media, de unde şi multe evocări şi portrete remarcabile, făcute de un scriitor inspirat.
Cred, în final, că această lucrare, cu caracter enciclopedic, dar şi subiectiv, ar trebui să fie examinată şi apreciată de oamenii de presă, dar şi de criticii şi istoricii noştri literari. Ea poate deveni foarte utilă publicului larg, în special tineretului, studenţilor şi elevilor.