Livius Ciocârlie este categoric unul din specialistii genului diaristic. Detasându-se atât cât trebuie de spiritul academic si evitând lamentarile batrânetii, autorul produce cititorilor prin „La foc marunt“ reactii atât previzibile, cât si surprinzatoare, într-o continuare a marturisirilor „în serie“ care l-au consacrat în cadrul unui gen literar destul de incomod.
Empirismul batrânetii
Departe de a-si aroga vreo atitudine „batrâneasca“, lipsit de orice doza de ostentatie si încercând sa nu recurga la judecati categorice decât în masura în care acestea pot deveni apoi resursele umorului fin caracteristic sau pur si simplu impresiile cele mai recente ale unui „specialist“ al jurnalului, Livius Ciocârlie reuseste sa câstige usor încrederea cititorilor: „Apuc, ca sa ma uit peste ea, nu neaparat sa citesc, o carte – de Susan Sontag – cu titlu incitant: «Împotriva interpretarii». Aflu din prefata ca, dupa ce a aparut, în anul urmator a fost reeditata în paper-back. Mi se pare suspect. Cam rapid succes. Mai încolo, aflu si ca, scriind-o, misiunea pe care o avea s-a schimbat radical. Sa vedem cum. La stiinta mea, misiunea ei ca romancier a fost sa nu fie romancier“. Astfel, folosindu-se de un ton linistit, fiind permanent dispus sa recurga la autoironie pentru a construi o atmosfera cât mai relaxata, autorul unora din cele mai celebre „suite“ diaristice („Paradisului derizoriu“, „Cu dintii de lâna“ sau „Cartea cu fleacuri“), reia prin „La foc marunt“ sondarea propriilor resurse umane si intelectuale: „Ca barbat responsabil, si distins carturar, prima carte pe care decid sa o citesc: Marcus Aurelius. Din pacate, îmi dau seama repede ca sfaturile lui sunt tardive. Sa nu umblu în toga prin casa, cel mult“.
De la scurte anectode intime, unde familia si cei apropiati devin personaje principale în procesul de determinari la care este supusa viata de zi cu zi, pâna la inventarierea celor mai semnificative referinte literare, filosofice sau sociologice recente, notele diaristice ni-l aduc în prim plan pe criticul, eseistul si, mai ales, pe omul Livius Ciocârlie drept unul din cele mai simpatice personaje ale lumii literare românesti actuale. Daca odata cu lansarea „Cartii cu fleacuri“, una din principalele trasaturi pe care Alex Goldis le observa în scriitura lui Ciocârlie este faptul ca batrânetea nu mai e un „prilej de teoretizare“, ci devine „experienta propriu zisa“, iata ca „La foc marunt“ este practic maturizarea pe cai empirice a acestui discurs despre batrânete. Pe cât de linistit, pe atât de mirat înca de unele aspecte ale contemporaneitatii, siguranta glasului autorului depaseste în vitalitate unele din cele mai importante lucrari din aceeasi specie. Aceasta se datoreaza în mare parte capacitatii uimitoare de a privi lucrurile deopotriva nonsalant si catartic. Întâmplarile simple sunt astfel resortul uman al unui aparent „ascetism“ intelectual, unde autorul, chiar si la saptezeci si sapte de ani, revine asupra autorilor care i-au marcat formarea (Proust, Thomas Mann, Pascal, Cioran). Eterogenitatea referintelor literare se trage din transcrierea notelor în direct, lecturile si calatoria ramânând mai singurele mijloace de desfatare, într-un joc al alegerilor spontane. „Ascetismul“ nu îl transforma însa pe autor într-un „autist intelectual“, el însusi vorbind despre necesitatea impunerii anumitor limite izolarii: „Nu sunt potrivit sa-l comentez pe Pascal si fiindca a fost adversarul neînduplecat al distractiei, iar mie îmi place sa ma distrez. La mine în camera, repet. Cinema la mine acasa, cum ar zice Robert Serban (…) oricât îmi place distractia, bucurie nu pot sa-i spun. Iar când se prelungeste, se preface într-o tristete greu de suportat“.
Ironie si umor
Interesant este modul în care Ciocârlie se raporteaza la propria viata si la întâmplarile marunte din jurul sau, privind cu umor batrânetea si toate neajunsurile ei. Ironizând reactiile pe care le adopta apropiatii în prezenta sa, încercând sa se poarte firesc si evitând mereu auto-victimizarea, autorul patrunde cu eleganta în problemele cele mai apasatoare ale îmbatrânirii: „Trebuie sa-mi schimb ochelarii. Ma duc la optician. Acolo, doua doamne îmi dau deosebita atentie. Vârsta mea mintala, judecând dupa tonul lor: 6 ani.“; „T o întreaba pe Alexandra: „Tu câti ani crezi ca are tata în capul lui?“ Politicoasa, Alexandra n-a raspuns.“, „Azi împlinim 52 de ani. Se zice ca dupa multa convietuire, sotii încep sa-si semene. E, pare-se, adevarat. T. si-a pierdut mobilul (care oricum nu-i foloseste la nimic). De doua zile îl cauta, mai întâi unde ar putea sa fie, dupa aceea unde n-ar putea. s…t Era la o distanta asa de mica de scaunul pe care a stat ea toata ziua, încât cu certitudine acolo nu l-ar mai fi cautat“. În plus, stilul glumet pe care îl adopta Livius Ciocârlie ajunge pâna la a-i critica subtil pe cei de aceeasi vârsta: „Am condus-o pe Alexandra pâna la linia de tramvai. La întoarcere, trei doamne batrâne, batrâne, vorbeau înfierbântat. Cum o sa creasca valoarea a nu stiu ce. M-am gândit: peste patru, cinci ani lucrul asta n-o sa va mai intereseze deloc, deloc. Ele parca spuneau: pâna în ultima zi!“.
„Daca în jurnal îl gasesti, cât de cât, pe om asa cum e, în autobiografie gasesti imaginea pe care vrea s-o lase – sau, hai sa zic, si-o face – despre sine si despre lumea sa“. Cuvintele citate sunt cu atât mai adevarate cu cât Livius Ciocârlie însusi le aplica în scrierile sale. Naturaletea este unul din atu-urile principale ale criticului, iar discursul autoreflexiv este mai mult dialectic decât laudativ, fara stridente disonante: „Mi-am petrecut aproape toata viata facând lucruri care nu mi se potriveau, E explicabil: nu mi se potriveste mai nimic. Sunt un semi-handicapat. Poate de aici oroarea mea la vederea handicapatilor integrali. Poate ca nu de alteritatea totala ne temem, sau nu numai. Ne temem de alteritatea cu care suntem înruditi.“, „Hamsun zice ca marii poeti „nu rosesc niciodata“ de bufoneriile lor. Daca as fi aflat asta la timp, n-as fi renuntat asa de usor sa fiu mare poet“. La fel, discutiile asupra textelor si a autorilor pe care îi frecventeaza nu cad niciodata în tehnicitate excesiva, ramânând impresii de moment, antrenând atmosfera calduroasa a scriiturii: „Cioran crede si nu crede în ideile lui. Îl intereseaza mai mult expresivitatea – printr-asta înteleg expresia de sine – decât justetea lor. De aceea, e impropriu sa-l tratezi, cum se întâmpla la noi, ca pe un învatator.“, „Exista la Pascal latura de negustor. Insista pe ce ai de câstigat“.
Discutiile politico-sociale sabatiene reprezinta unul dintre celelalte puncte forte ale jurnalului. Dupa ce transcrie constiincios gândurile din serile petrecute în fata televizorului (dupa discutiile lui Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, etc., numele sunt reduse la initiale) si câteva observatii asupra lucrarilor lui Mircea Mihaies sau ale lui Nicolae Manolescu, pe care nu ezita sa îi taxeze printr-un radar meticulos al ideilor; Livius Ciocârlie ajunge pâna la cugetari ideologice: „Muncitorii sparg ziduri, înghit praf gros, cara cu spinarea saci de moloz si câstiga, salariu de baza, cinci sute de lei. E legea capitalismului: numai banii multi se câstiga usor“.
Selectia atenta, esentializatoare (fara ezitari majore, totusi, într-un exercitiu de sinceritate autentic) a fragmentelor pregatite „la foc marunt“ permite cititorilor sa-l întâlneasca pe autorul acestora într-o forma de zile mari. Un batrân extraordinar de carismatic, a carui mare calitate este capacitatea de a surprinde punctele vitale ale unei povesti atât de personale: „Se zice ca a scrie despre tine e un gest de narcisism. Presupun ca asa si e, totusi ma întreb: chiar te iubesti? Nu stiu ce sa spun. Ce-i sigur e ca mi-e drag de faptul ca exist“.
Autor: Stefan BaghiuApărut în nr. 373