Rodica Lăzărescu a realizat în anii 2013-2015 un serial de interviuri cu personalităţi de prim plan ale vieţii academice şi culturale româneşti în revista Pro Saeculum pe care le-a
publicat acum într-un volum apărut la Editura Pallas Athena, intitulat La ora confesiunilor. Bine documentată, cu o experienţă publicistică remarcabilă, autoarea pune în dezbatere teme şi probleme de maximă importanţă şi de acută actualitate. Şi asta într-o vreme când adeseori ni se întâmplă să citim în diverse foi şi fiţuici, unele cu pretenţii, sau să auzim la posturile de radio şi de televiziune, inclusiv cele publice, mici flecăreli şi mari trăncăneli pe subiecte frivole în cel mai bun caz plicticoase, dar, din păcate, nu o dată şi ridicole, purtate de obicei într-o limbă plină de viruşi de genul lui „ca şi“ şi din care, cu o expresie a lui Eugen Simion, până şi vocalele o iau la fugă speriate. „Vorba de
cultură“ de pe România Cultural este doar unul dintre exemple.
Câţiva dintre interlocutorii Rodicăi Lăzărescu sunt istorici de marcă, de fapt cei mai reputaţi la această „oră a confesiunilor“, opiniile şi punctele lor de vedere vizând aspecte dintre cele mai preocupante în această buimacă epocă postdecembristă, bântuită de molima demitizărilor şi de furia demolărilor. Cu atât mai mult un dialog de o ţinută intelectuală impecabilă precum cel cu Ioan Aurel Pop mi-a dat, între altele, sentimentul tonifiant că nu chiar totul este pierdut, aşa cum s-ar părea, inclusiv în ceea ce priveşte istoriografia românească încăpută astăzi pe mâinile unor pescuitori în ape tulburi care au ajuns până la a „tăia“ şi din teritoriul naţional al României, nu numai din sufletul nostru. Una dintre ideile conţinute în discursul echilibrat şi ataşant al academicianului Ioan Aurel Pop este aceea că lipsa patriotismului şi a sentimentului naţional înseamnă o gravă alienare. Pledând pentru adevărul istoric, profesorul clujean, rectorul celei mai mari universităţi din România, ni se adresează cald şi liniştitor: „Mai sunt «analişti» şi «eseişti» care spun că suntem taraţi iremediabil de rău, că avem o istorie ruşinoasă şi o limbă insignifiantă, dar să nu-i credeţi. Ei pescuiesc în ape tulburi, cu anumite intenţii! Mari şi importanţi sunt alţii, sunt cei care cântă «casa noastră» cu «trei pruni frăţâni», care simt cum «miroase via a tămâios şi coarnă» sau aud «cum bat în geamuri razele de lună» ori văd cu ochii minţii cum «au înflorit măghiranii…» Restul e deşertăciune! Steaua noastră e vie încă şi luminează, deşi n-o preţuim cum se cuvine şi ne facem că n-o vedem, câteodată“.
Că asistăm astăzi la o intensă spălare a minţilor, la un asalt asupra conştiinţei propriei noastre istoricităţi este mai mult decât evident. Principala forţă, dacă nu cumva singura, de contracarare a unei asemenea campanii cu program şi a efectelor nu ar putea fi alta decât şcoala. De aceea, Ioan Aurel Pop, precum şi alţi colegi ai săi care se rostesc în cartea la care mă refer, pledează pentru reintroducerea istoriei în toate tipurile de şcoli, câte două ore pe săptămână: „Răzbunarea pe disciplina numită istorie pentru toate ororile vieţii omeneşti din trecut este contraproductivă şi periculoasă. Ea va conduce la somnul raţiunii, născător de monştri (Goya). Abia atunci, istoria ar putea să fie cum zicea – metaforic – Marin Preda!“. Adică „înceată şi nepăsătoare“. Numai că şcoala s-a degradat enorm în ultimul sfert de secol. Ioan Scurtu observă aproape resemnat: „Într-o lume (lumea românească de azi – nota mea) în care domină impostura şi spiritul distructiv, învăţământul nu poate evolua pe alte căi“. Reputatul om de ştiinţă deplânge un fapt de o dureroasă elocvenţă: desfiinţarea şcolilor. Numai pe parcursul a doi ani, 2009-2010, în România au fost desfiinţate 1200 de unităţi şcolare, copiii fiind nevoiţi să bată, în condiţii vitrege, drumuri de 10-15 kilometri până la cea mai apropiată şcoală. Fireşte, cei care se mai încumetă să se alfabetizeze. Învăţământul, sănătatea şi cultura, ca să nu mai vorbim de industrie şi agricultură, au fost puse la pământ de aşa-numita noastră clasă politică –incompetentă, coruptă şi trădătoare de ţară. Ioan Scurtu observă pe bună dreptate: „Stimulaţi de un mic grup de intelectuali, care s-au autoproclamat exponenţi ai «societăţii civile», politicienii români de după 1989, cu mici excepţii, au adoptat o atitudine antinaţională, iar consecinţele le suportăm cu toţii“. Seniorul istoriografiei noastre contemporane, Dan Berindei, respinge amestecul politicii în domeniul pe care l-a slujit o viaţă şi care ar trebui să aibă ca ţintă adevărul şi numai adevărul, dincolo de orice ideologie. Este o nenorocire când politica îşi bagă coada în istoriografie, spune nonagenarul vicepreşedinte al Academiei Române. Istoricii sunt cei dintâi care îşi amintesc cu groază de „sinistra perioadă Roller“, despre care nimeni nu credea că se va mai întoarce vreodată. Dar s-a întors, într-o altă formă, în epoca postdecembristă, cu urmaşi, unii chiar de sânge, ai aceluiaşi personaj. Roller a fost totuşi destul de repede trimis în neant, spre deosebire de continuatorii lui de azi care ocupă scena de 25 de ani şi se simt tot mai bine. Până când?!
Sunt de reţinut apoi aprecierile, rememorările, opiniile academicianului Dan Berindei ce privesc caracterul şi psihologia românilor la care s-au referit cu maximă luciditate din diverse perspective Eminescu, Drăghicescu, Argetoianu sau Emil Cioran, ca să pomenesc doar câteva nume. O gravă carenţă a noastră este lipsa de demnitate: „Noi n-am avut suficientă demnitate de a ne apăra interesele. Toate ţările care au intrat în Uniunea Europeană au avut grija şi au grijă să-şi apere propriile lor interese“. Istoricul numeşte două dintre ele: de la Vest – Anglia, iar de la Est – Polonia. La noi?: „La noi a existat tendinţa de a executa servil nu doar ce ni se cere, ci de a executa servil ceea ce ar face plăcere celorlalţi“. Nu mai puţin nociv este provizoratul în care ne complacem şi pentru care avem, se pare, o tristă vocaţie. La orice schimbare de regim, observă Dan Berindei, se neagă tot ce s-a făcut înainte, „se aruncă totul…“. Politicianul român nu a învăţat nimic din istorie, bunăoară din lecţia lui Carol I, care a înţeles că reformele lui Cuza erau fundamentale pentru statul român modern şi care „şi-a construit lunga sa domnie pe această osatură de reforme ale lui Cuza“.
Printre cei intervievaţi de Rodica Lăzărescu se află şi Tudor Gheorghe, un mare artist care a adus servicii inestimabile poeziei româneşti, ca un tălmăcitor al ei fără egal. Are dreptate să spună despre sine că nu e „asimilat cu nimic din ceea ce înseamnă trecătoarea modă. De obicei, toate vedetele, toţi artiştii au un ideal, un prototip, au după cine să se ia, un simbol, un idol. Eu n-am avut niciodată. Eu m-am redescoperit pe mine însumi graţie marii poezii a neamului românesc“. Într-adevăr, Tudor Gheorghe a avut şi are în cătare marea poezie românească, cea cultă şi cea populară. Ca poet, fiindcă este el însuşi şi poet, optează pentru o lirică de factură „păunesciano-maiakovskiană“, adică o poezie socială, o poezie dură „despre noi înşine şi cum ne-am pierdut tot – de la limbă la demnitate“. Ba – zice el – şi dreptul la prietenie. Nu se consideră un compozitor, ci „un foarte bun amplificator al muzicii interioare a poeziei“. Foarte interesante sunt observaţiile acestui artist polivalent care cunoaşte bine ţara şi oamenii ei, privind imaginea României de azi şi mentalităţile celor ce încă o mai locuiesc. Întrebat dacă mai există astăzi acel Mitică interbelic, Tudor Gheorghe îşi aminteşte că l-a mai apucat pe când era student la Teatru, dar între timp dragul de Mitică cu specialul său rafinament „a dispărut şi i-a luat locul mârlănia“. Tudor Gheorghe evocă şi o întâmplare legată de un spectacol al său intitulat La margini de imperii, pe al cărui afiş era şi o explicaţie a titlului care trimitea la istoria Bucovinei. Atunci – „o jurnalistă tânără şi pricepută (ca mai toate jurnalistele de azi – nota mea) mi-a zis că ea a făcut socoteala şi i-au ieşit doar trei imperii: otoman, ţarist şi habsburgic, iar eu i-am spus: mai bagă-l şi pe al patrulea: Uniunea Europeană!“. Ca unul care cunosc bine lumea presei, îmi pot lesne imagina perplexitatea tinerei şi priceputei jurnaliste!
Aş încheia însemnările de faţă menţionând şi interesantul dialog cu un alt istoric de prim plan: Răzvan Theodorescu. Domnia sa îi mărturiseşte Rodicăi Lăzărescu fără să clipească: „Sunt mulţumit de ceea ce am făcut în câmpul public“. Frumos spus: în câmpul public. Noi cam ştim ce a făcut! Nu toate rele, nu toate bune! Fără îndoială, mult mai multe bune, cel puţin în comparaţie cu alţi aruncaţi de loviluţie în noua nomenclatură. De pildă, cei ce au prejudiciat ireversibil patrimoniul cultural naţional prin abrogarea unei legi care se număra printre cele mai bune din Europa. Sau în comparaţie cu cei ce şi-au însuşit samavolnic, fraudulos, în interes particular, banii celor peste patru milioane de foşti membri ai defunctului PCR (apropo, se va pronunţa vreodată sublima justiţie română sau, mă rog, cea europeană în cazul acestui rapt?!) Dar, revenind, să fie distinsul intelectual şi academician Răzvan Theodorescu mai nou şi un vajnic tokşoist, parcă la întrecere cu infatigabilul Tudor Octavian, scriitor, mulţumit chiar de tot ce a făcut în câmpul public?! A-l suspecta de triumfalism sau, doamne fereşte, de suficienţă ar fi o exagerare. Mai degrabă cred că Răzvan Theodorescu este un om fericit!
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 520