Terminând, pe la sfârşitul anului 1829 sau începutul lui 1830, tălmăcirea odei Dumnezeu a lui Derjavin, pe care o intitulase Lauda lui Dumnezeu, cavalerul Constantin Stamati o trimite din Basarabia, prin vornicul Neculai Dimachi, Albinei Româneşti de la Iaşi. Însă comisionarul modifică textul în câteva locuri, îl botează Odă lui Dumnezeu şi-l publică pe numele său în numărul din 20 februarie 1830 al revistei lui Asachi(1). Stamati protestează prin intermediul altui vornic, Costachi Sturza, iar redacţia tipăreşte, cu nevoitul asentiment al uzurpatorului („acum şi după cerirea persoanei, supt a căruia nume s-au tipărit, fără a fi cerut sau a şti“ – s.n.), o dezminţire, precizând că respectiva lucrare era „rodul ostenelilor iubitorului de literatură românească D-l Constantin Stamati, titularnicului consilieriu, tălmăcită în limbă românească de pe orighinalul rusesc a şsic!ţ vestitului poet al Rosiei Derjaven“ şi că forma din revistă, „în carea pşrţin pşrţecriere alunecându-se schimbări, s-ar fi depărtat (…) mult de orighinalul auctorului rus şi de orighinalul tălmăcitoriului“ (o comparare a celor două versiuni a întreprins I. Negrescu în Oda religioasă a lui G. R. Derjavin, „Boje“ – Dumnezeu şi traducerea românească a cavalerului Comst. Stamati, în Studii şi comunicări istorico-literare, Chişinău, 1927, pp. 34-40). Se pare, totuşi, că „dezminţirea“ n-a ajuns sub prea mulţi ochi, pentru că, un deceniu mai târziu, poezia continua să-i fie atribuită lui Dimachi.
Retipărindu-şi traducerea în Musa Românească, Stamati povesteşte într-o notiţă întâmplarea din 1830, plasând-o însă eronat în 1834: „Eu am dat la anul 1834 de pe această Odă a poetului rusesc Derjavin, traduse de mine pe româneşte, o copie răposatului vornic Dimachi, şi Dumnealui, ce nu ştia nici un cuvânt ruseşte, au cutezat a o tipări pe numele său în acelaşi an în Albina Românească din luna lui februar, ca cum ar fi tradus-o D-sa, schimbând câteva versuri din acea odă; după care un basarabean, domnul Hâncu, au tipărit-o în gramatica sa sub numele lui Domnu Dimachi, cu greşală, neştiind că eu am fost adevăratul traducător al acestei Ode.“ (Musa Românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei de Caval. Const. Stamati, tom. I, Buciumul Român, Iaşi, 1868, p. 205).
La vremea aceea, reputaţia de traducător a lui Stamati trecea hotarele Moldovei, o scrisoare a căminarului ieşean Dimitrache Pastiescu către Heliade, inclusă în numărul pe ianuarie 1830 al Curierului românesc, distingându-l printre românii din Basarabia drept un „bărbat literat, cinstitor de oameni învăţaţi, sârguitor spre luminarea neamului său“, care „are tălmăcite şi nu conteneşte de a tălmăci alese istorii pentru întocmirea năravurilor celor bune, fabule, romanţuri, versuri (…) şi alte frumoase istorii“ (Curierul Românesc, 1830, 5 ianuarie, p. 333). Astfel că graba cu care Stamati îşi revendică traducerea din Derjavin e, în fond, explicabilă, intrând în categoria reacţiilor fireşti, chiar dacă istoricii literari sunt de părere că înţelesul proprietăţii literare era, pe timpurile acelea, atât de elastic, încât nimeni nu avea remuşcări pentru împrumuturile, uneori copioase, din scriitorii de oarecare notorietate.
Că inexplicabila şi, în fond, greu de trecut cu vederea purtare a vornicului Dimachi – altminteri nelipsit de oarecare înzestrare literară, graţie căreia dobândise, în primii ani ai veacului, reputaţie de poet – îl va fi afectat serios pe cavalerul Ordinului „Sf. Ana“, avem mărturie schiţa Geniul vechi al românilor şi românii de astăzi, compusă tot pe la 1830, unde, desenând un soi de portret-robot al „omului nou“ al momentului, literalmente strivit de compararea cu românul generic al timpurilor eroice, Stamati îi pune în seamă, printre alte multe şi grave trăsături degenerative, şi faptul că „nu au cetit altă şi nici ştie altă decât romansuri şi poesii făcute de alţii, şi se laudă că le-au făcut el“ (Musa Românească, ed. cit., p. 489).
Nu e singura referinţă ce ar putea fi asociată cu neplăcuta întâmplare din 1830. Într-o scriere intitulată Pompoasa audienţă la Satana a miniştrilor guvernământului din iad. Satiră universală, ce s-a dovedit a fi traducerea cu mici adaosuri personale a povestirii Marea audienţă la Satana, imitaţie a rusului Osip Ivanovici Senkovski după La comédie du diable de Balzac, lipsindu-i iasca pentru aprinderea pipei, Satana nu găseşte la îndemână mai potrivit înlocuitor decât „un biet autor ce sta aproape, care odinioară fusese plagiatorul alcătuirilor şi ideilor autorilor din lume, pe care el, schimonosindu-le după teapa lui, îi tipărise pe numele său făr’ a se sfii, ca şi când ar fi fost de dânsul plăsmuite“ (idem, p. 447). Chiar dacă Pompoasa audienţă venea din Balzac prin Senkovski, ea slujea de minune resentimentelor lui Stamati, căpătând greutatea unei veritabile răzbunări literare: „… deci Satana au sucit în palme pe scriitorul ce se hrănea cu minţi streine şi, făcându-l suciuleţ, l-au apropiet de nările sale, au strenutat şi, sbucnindu-i din nări scântei, au şi luat foc schimoşnoţsitorul ideilor streine, cu care Satana ca cu iască ş-au aprins tutunul din liule, şi apoi bucata din suciuleţ ce au rămas, aruncând-o jos, au stâns-o cu copita sa, din care nu s-au ales altă decât o figură, adică punct şi comă!… Toţi blestemaţii ceilalţi din iad s-au mâhnit de soarta acestui faimos în lume autor cu mintea altora, şi de sfârşitul lui atât de tragic…“ (ibidem).
E foarte probabil ca Stamati să se fi numărat, la noi, printre cei dintâi utilizatori ai cuvântului plagiator, ce figurează şi în Precuvântarea la Musa Românească în forma plagiar, trădătoare a obârşiei franţuzeşti. Discuţiile despre plagiat erau, de altfel, la ordinea zilei în lumea literară pariziană din primele decenii ale secolului al XIX-lea, stimulate mai ales de apariţia în 1812 a cărţii lui Charles Nodier, Questions de littérature légale, instructivă şi documentată expunere a multiplelor căi de punere în practică a devizei moliereşti: „Je prends mon bien où je le trouve“. Nu există vreo dovadă că Stamati ar fi avut cunoştinţă de copiosul inventar alcătuit de Nodier, însă următorul paragraf al moldoveanului denotă o îndestul de bună familiarizare cu, pe de o parte, milenara istorie a fenomenului, dar şi cu, pe de altă parte, principalele „doctrine“ asupră-i, în vogă pe atunci: „Dar apoi cari din autorii lumei n-au fost plagiari ori compilatori, ca noi scriitorii români, sau nu s-a poveţuit cu acele ce au scris alţii înaintea lor, afară de Omir şi Moisi, cari cu anticul lor geniu răspândesc şi pân-astăzi lumină tuturor cărturarilor lumei, inspirându-le şi învăpăindu-le fantasia, aşa precum şi vechiul psalmist şi proroc David a înveţat pe om cum să se roage lui Dumnezeu şi pe care toţi teologii imită şi pân-acum. Aşadar, Virgiliu în Eneida sa imită Iliada lui Omir şsic!ţ ; Ariosto s-a povăţuit în Rolando de nălucirile Odiseei lui Omir; Tasso, în Ierusalima deliberată, a împrumutat multe din Ariost; iar un episod din Tasso şi cartea facerii lui Moise au fost tema unei poeme întregi a lui Milton în minunatul său «raiul pierdut»; Volter şi Rassin şsic!ţ în tragediile lor au imitat pe Euripides, pe Sophocles şi pe Şecspir şsic!ţ ; Bulwer, ce a descris nomolirea Pompei, a imitat pe vechiul Plinie; Walter Scott s-a închipuit cu Egmont-ul lui Goethe; Lord Byron, în Dimonul său, a imitat pe Mephistofeles al lui Goethe; dar apoi şi Goethe, în cântecul lui Mephistofeles, imită pe Şecspir şsic!ţ. Aseminea şi noi românii, în cele mai multe scrieri şi fabule, am imitat pe autorii streini. În fine, ştiut este că toţi cei mai faimoşi autori, când au vrut să scrie ceva eroic – dumnezeiesc – strălucit, iarăşi au sorbit idei din anticele izvoare de lumină ale lui Omir, Moisi şi David“ (idem, pp. IV-V).
Lăsând deoparte bogăţia referinţelor, greu de explicat fără despuierea unor surse galice, să observăm că Stamati se arată aici partizanul legitimităţii compilaţiei, imitaţiei şi plagiatului, cam în felul în care le ţinuse partea mult acuzatul de asemenea obiceiuri, René de Chateaubriand. El însuşi jefuit la un moment dat, Stamati devine apologetul metodei, prezentată atât ca un drept cutumiar al literatului modern, cât şi ca o soluţie aproape inevitabilă pentru cei ce vor să scrie „ceva eroic – dumnezeisc – strălucit“. Iar dacă mai toţi scriitorii însemnaţi ai lumii au fost, de nu chiar plagiatori, măcar imitatori ai înaintaşilor, de ce nu le-am urma pilda şi noi, românii, care, lipsiţi de modele autohtone, n-avem alte exemple demne de urmat decât „autorii streini“?
Episodului citat din traducerea Pompoasei audienţe îi urmează în text o paranteză în deplin acord cu ideile avansate în Precuvântare şi, desigur, în perfectă contradicţie cu ceea ce lăsa a se înţelege „purificarea“ prin foc a plagiatorului: „(Să am voie, lectorilor, ca să mă abat puţin de istoria mea, şi să vă spui că Domnia voastră foarte nedrept faceţi haz de peirea tragică a unui autor plagiator sau compilator ca acesta de care am vorbit, pentru că mulţi din români au făcut acest pacat, dacă se poate numi pacat; căci care autor din lume nu fură unul de la altul, şi care din învăţaţii Europii nu s-au împrumutat unul de la altul cu ideile, nescriind nimene de la sine fără a se închipui cu cele ce au scris alţii; precum am probat în precuvântarea mea multe pilde de cei mai celebri poeţi, clasici, şi fabulişti, afară de un Omer şi de un Moisi, carii cu vechiul lor geniu împărtăşesc păr acum încă ideile lor tuturor cărturarilor lumii, fără a se împrumuta ei de la nime; aşadar precum zic: toţi celebrii autori, când au voit să scrie ceva eroic, dumnezeiesc, strălucit, s-au inspirat de vicinicile izvoare de lumină ale lui Omer şi Moisi, apoi nu este ruşine dacă şi noi, românii, imităm pe autorii Europei în fabule, în poesii şi în prozaicele noastre alcătuiri, prefăcându-le sau aplicându-le după ale noastre tradiţii, după ale noastre întâmplări istorice şi casnice, însă de multe ori compunem şi a noastre originale opere. Iată dar că nu suntem aşa de păcătoşi, precum ne osândesc literatorii români, când domniele lor ştiu bine că civilisaţia la noi nu demult au început a resbate întunerecul în care am zăcut păr acum; aşadar, îndestul îndreptăţind pe autorii români, mă întorc la istoria mea.)“ (idem, p. 449).
Cine erau „literatorii români“ grăbiţi a „osândi“ imitarea „autorilor Europei“, nu e prea greu de bănuit. Ei trebuie să fi aparţinut cercului Daciei literare, al cărei program deplângea cu atâta sinceritate faptul că „dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primejdioasă“, ce „omoară în noi duhul naţional“. Ceea ce nu împiedica publicaţia cu pricina să-şi rotunjească sumarul mai fiecărui număr cu destule probe nedeclarate ale acestei manii „covârşitoare“.
Dar Stamati îşi ştie măsura şi o recunoaşte: „nu se vor găsi între scrierile mele multe compuneri originale ale fantasiei mele, ci eu am imitat mai mult pe autorii Europei“. Ba chiar cere îngăduinţa cititorului, dator să nu uite circumstanţele istorice vitrege, mai ales veacul de domnii fanariote, sub care „şcoli române nu se aflau, decât numai greceşti, şi literatura română era cu totul necultivată şi nesuferită“, ceea ce a făcut să ne lipsească o literatură naţională „cum o au alte popoare mai fericite, pe care studiind-o se cultivă talentul, se dezvăleşte fantasia unui autor nou, până ajunge a-i egala sau a-şi întrece pe predecesorii săi“. Ce poate fi mai vrednic de admirat la un scriitor decât sinceritatea şi modestia? „Aşadar, nu cereţi mult de la mine, desţeratul din Moldova în copilăria mea, pentru că eu n-am învăţat scolastic «ex professo» şi d-aceia scriu firesc şi liber, ca şi când v-aş vorbi, imit din cele ce-au compus alţii, dar câteodată am scris şi de la sine-mi aceea ce mi-a insuflat instinctul şi sălbăticita musă românească, ce odinioară era domesnica înamoratului Ovidie, agronomului Virgilie, blândului Oraţie, mult simţitorului Tibul, elegiacului Properciu şi altor asemenea autori romani“ (idem, p. IV).
Ne-am aştepta ca, în spiritul declaraţiilor citate, Stamati să-şi mărturisească fără sfială izvoarele de inspiraţie, inclusiv modelele imitate pur şi simplu. „Omisese“ să o facă atunci când trimisese Albinei Româneşti traducerea din Derjavin şi, de n-ar fi fost „mistificarea“ lui Dimachi, probabil că nici nu i-ar fi dat vreodată prin gând să-şi anunţe cititorii că era vorba de o traducere. Nu o va face, cu puţine excepţii, nici în cuprinzătoarea Musă Românească. Iar excepţiile sunt amintita Odă la Dumnezeu, Napoleon I, care are un motto semnat Traducătorul, Pompoasa audienţă… („traducere din autorul rusesc Sincovski, tipărit în S. Petreburg, 18…“) şi, eventual, Arderea Iaşului la 1825. Un episod din poema dş-luiţ Beldiman sub titlul Eteria grecilor. În rest, şi versurile, şi scrierile în proză adunate în culegere prezintă toate aparenţele creaţiilor originale.
Or, realitatea e alta. Comparatistul Charles Drouhet punea, acum nouăzeci şi mai bine de ani, degetul pe rană: „Ce e original la dânsul? Ce a imitat? Ce a tradus? sau, cum spun unii critici mai aspri, ce a plagiat? În deosebirea compunerilor originale de cele traduse sau imitate, Stamati nu mi-a venit mai deloc în ajutor…“ (Charles Drouhet, Cavalerul Stamati, în Viaţa Românească, 1921, nr. 11, p. 180). Între timp, s-au scris zeci de studii asupra izvoarelor cavalerului din singurele limbi ce-i erau accesibile: rusa, greaca şi franceza. Dacă în privinţa fabulelor se ştie astăzi că erau prelucrări din Hemniţer şi Krîlov, principala contribuţie a lui Stamati constând în dilatarea şi diluarea originalelor, poema Fiica lui Decebal şi Armin cântăreţul (tipărită întâi în Calendar pentru români, Tip. Buciumului, Iaşi, 1853) a reuşit să-l inducă în eroare până şi pe Drouhet, încredinţat că „originalitatea de gândire şi de factură“ a scrierii „nu se poate contesta“. Era, de fapt, versiunea românească a Harfei eoliene de Vasili Andreevici Jukovski, din care Stamati a mai tradus, sub titlul Păgânul cu fiicele sale, prima parte din Cele douăsprezece fecioare adormite. Istorisire stranie în două balade (inspirată de romanul lui Christian Henrich Spiess, Die zwölf schlafenden Jungfrauen. Eine Geister Geschichte, apărut între 1794-1796), precum şi Închisul către fluturele ce intrase în temniţa sa, unde preface temniţa din titlu în castel, fără a avea ştiinţă că nici rusul nu o scosese din propria închipuire, ci o imitase, la rându-i, după un poem al lui Xavier de Maistre, Le papillon. Iată începutul originalului francez: „Colon de la plaine éthérée,/ Aimable et brillant Papillon,/ Comment de cet affreux donjon/ As tu su découvrir l’entrée?/ A peine entre ces noirs créneaux/ Un faible rayon de lumière/ Jusqu’à mon cachot solitaire/ Pénètre à travers les barreaux”, începutul poemei lui Jukovski: „De unde te-ai luat tu, cel ce locuieşti în eter?/ Spune, oaspete neaşteptat din cer,/ Care zefir te-a aruncat/ În trista mea locuinţă?” şi varianta românească întocmită de cavalerul nostru: „Oh, de unde te-ai luat? Spune, oaspe fluturaş,/ Ce în aer locuieşti, oaspe din ceruri picat!/ Care zefir te-au răpit? Care vânt te-au aruncat/ Din efirul luminos în acest negru lacaş?”
Poetul Stamati obişnuia să camufleze cărările pe care-şi purta paşii, împrăştiind deasuprã-le mănunchiuri de detalii autohtone. În Fiica lui Decebal, mutase locul acţiunii în Dacia, înlocuind numele lui Ordal cu al regelui dac; în Păgânul cu fiicele sale, originală după Iorga şi Ov. Densusianu, Niprul devenise Nistru. La fel se întâmpla în Eroul Ciubăr-Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando furios moldovenesc, scoasă în broşură la 1843 sub titlul Povestea povestelor, inspirată în câteva episoade, bănuia P. V. Haneş (Scriitorii basarabeni, ediţia a II-a, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1936, pp. 224-225), de Ruslan şi Ludmila, ca să se apropie în altele de Basmul cu regina moartă, amândouă de Puşkin, din al cărui Prizonier din Caucaz, imitaţie după Child Harold de Byron, s-a hrănit pe săturate Prizonierul la cerchezi şi fecioara cercheză, după cum intriga poemului Dragoş I, domnul Moldovei nu e străină de aceea din amintita Ruslan şi Ludmila. Ce să mai zicem despre dialogul Cum era educaţia nobililor români, în seculul trecut, când domneaşuţ fanarioţii în ţeară, localizare prescurtată a comediei Neisprăvitul de Denis Ivanovici Fonvizin (unde Prostakova devine „o neneacă, adică mamă cucoană“, iar odrasla dumisale – Mitrofanuşka – Cuconaşul), prezentat în nota însoţitoare drept rod al inspiraţiei personale? „Scriu această satiră după idiomul linguei romano-slavonă ce se vorbea în secolii trecuţi, şi după moralul boierilor acelor timpuri corciţi cu grecii“.
N-aş putea încheia capitolul dositelor traduceri din ruseşte fără a pomeni de Bătrâneţile, poezie ce pare a fi expresia meditaţiei personale a moldoveanului, când nu e, în realitate, decât tălmăcirea micului poem Sunt mâhnit şi trist de Lermontov, căruia i s-a adăugat în chip de motto această strofă în ritm popular: „Tinereţe ce-ai trecut,/ De ce nu pot să te uit?/ Căci dorul tău este chin/ Ca după miere venin”. Reproduc ambele poeme, cel dintâi tradus de Efrosina Dvoicenco: „Sunt mâhnit şi trist şi n-am cui să dau mâna/ În minutul tânguirii sufleteşti./ Dorinţe!… Ce folos să doreşti mereu şi în zadar?/ Iar anii trec, cei mai buni ani!/ Să iubeşti… dar pe cine? Vremelnic – e trudă zadarnică,/ Iar să iubeşti veşnic – e imposibil./ De priveşti în tine, nu găseşti nici o urmă din trecut:/ Şi bucurie, şi necazuri ca o umbră sunt toate./ Ce-s pasiunile? – Suferinţa lor dulce va dispărea doar/ Mai devreme sau mai târziu, înaintea raţiunii,/ Şi viaţa, când priveşti cu o rece atenţie în jurul tău,/ E o glumă, atât de seacă şi deşartă! Stamati: Tânjesc şi sunt mâhnit, nu am cui să dau mâna,/ La a me bătrâneţă, când sufletul tânjeşte;/ El în zadar doreşte, doreşte totdeauna;/ Iar vrâsta tinereţei trece, să vestejeşte,/ De am iubit vremelnic… pacat de a me muncă,/ Etern, iar nu se poate,/ Şi de privesc la sine-mi, ce-au fost, au fost nălucă,/ Necazuri, bucurie, ca umbra trecu toate./ Iar sentimente, ce sunt? cu-a lor dulci suferire:/ Şi ce este viaţa? când judec cu răceală,/ Şi mă uit împrejuru-mi, văd numai amăgire:/ Sau o glumă de şagă, ce pe toţi ne înşală”.
Dialogul unui holtei cu un boiernaş avut însoţit cu o cucoană de neam înalt, presupus şi el a fi original din pricina coincidenţei unor detalii de biografie, imită şi localizează – ca şi satira lui Asachi, Soţia de modă – Zona modna (Soţia modernă) a polonezului Ignacy Krasicki (Efrosina Dvoicenco, O satiră polonă imitată de Asachi şi Stamati, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 8, august, 1938), cunoscută, zice-se, într-o traducere franţuzească. Dacă nu se pricepe să-şi pună la lucru imaginaţia epică, Stamati are, în schimb, darul de a broda pe teme date. În absenţa modelului demn de urmat, e derutat, neajutorat, stângaci. Dar îndată ce-l descoperă şi-l ia în stăpânire, imaginaţia i se pune în mişcare, încărcând desfăşurarea epică a modelului cu un noian de amănunte pitoreşti, în stare să-i confere o nouă viaţă. Originalitatea lui Stamati, nulă la nivelul întregului, se concentrează în detalii. Devotat trup şi suflet originalului, Asachi nici nu concepe că şi-ar putea îngădui abateri, fiind el însuşi tocmai prin această maximă fidelitate. Stamati, dimpotrivă, excelează mai ales în dezvoltări şi abateri, care, prin puterea de invenţie şi cursivitatea frazei, îl reprezintă mai bine decât fidela supunere la obiect. Ca să depene istorisirea lui Krasicki, întinsă în original pe 180 de versuri, lui Asachi îi trebuie în Soţia de modă numai 140, în vreme ce Stamati abia de o cuprinde în 330 de stihuri. Dialogul între soţ şi soţie, limitat în Asachi la strictul necesar („…«Oare avem bun bucatar?»/ «Am, drăguţă!» Ce drăguţă? să-mi dai titlu ordinar./ Te rog să n-aud de-acuma nişte-asemenea cuvinte,/ Ce-a răzeşilor la ţară complemente-aduc aminte!»/ Am tăcut. E grea tăcerea, dar mai rău-i murmura”), e dezvoltat de Stamati astfel: „Bărbatul: «Acum, soro, acum, dragă, voi zice şi ce găteşte.»/ Cucoana: «Acum, soro, acum, dragă: aceasta ce vorbă este?/ Unde ai deprins cuvinte aşa groase să grăieşti?/ Nu ştii că acum nu este de modă să le rosteşti?/ Cum era în vremea veche şi cum se rostea odată;/ Acum, cine ştie lumea şi vorbire delicată,/ Nu-şi porecleşte cucoana, numind-o soro dragă;/ Doar de te-au deprins ‚ăranii aşa cuvinte să-ţi placă,/ Căci ei obicinuiesc numai aşa fel de vorbe groase./ Dar ce taci? ce nu vorbeşti?»”. Două versuri din traducerea lui Asachi („«Unde-i sala? Ce cămară! Nu-i de prânz, nici nu-i de cină,/ Nu încap aicea oaspeţi de părechi nici o duzină…»”) sunt amplificate, în Dialogul unui holtei…, cu vizibila plăcere de a încetini mişcarea epică. La drept vorbind, Stamati nu ştie să povestească, aşa că îşi valorifică simţul dialogului şi înscenează: „Deci cucoana intră-n casă, se mânie şi întreabă/ Unde-i sala pentru masă./ Boierul/ Aceasta…/ Cucoana/ Nu-i nici de o treabă,/ Pentr-o sută de persoane, macar aici loc nu este;/ Nu, nu, eu nu sunt născută ca să trăiesc ţărăneşte,/ Mie îmi trebuie altă sală./ (Bufetciul s-au uimit auzind aşa tocmală, Cămărăşiţa au fugit afară,/ Tânjind şi ea a mea soartă amară.)/ Iară eu, ca vai de mine, după dânsa mă târam…“
1) Păţania lui Stamati are un precedent ilustru, petrecut la începutul veacului al XIII-lea şi povestit de Rigoley de Jouvigny în Bibliothèques françoises de Croix du Maine et de du Verdier, sieur de Vauprivas, nouvelle édition, tome troisième, Paris, MDCCLXXII, p. 37-38: pe patul de moarte, trubadurul Albertet de Sisteron îi încredinţează prietenului Peyre de Valieras o seamă de cântece, spre a-i fi transmise marchizei de Malespina, doamna inimii sale; dar comisionarul găseşte de cuviinţă să le vândă unui versificator pe nume Fabre d’Uzèz, care se dă drept autorul lor; descoperit de „plusieurs Savants hommes“, d’Uzèz e condamnat la biciuire publică, „pour avoir injustement usurpé le labeur & Oeuvre de ce Poète tant renommé, suivant la Loi des Empereurs“ (s.n.). Şi adaugă Jouvigny în notă: „Il faut que cette Loi ne soit plus en vigueur depuis longtemps, car combien de Plagiaires mériteraient aujourd’hui d’être traités comme le Fabre“.