La vârsta de douazeci si trei de ani, in 1949, Ion Ioanid este arestat si anchetat timp de opt zile de Securitate, pentru vina de a fi „organizat“ dactilografierea unui text pe care un prieten al sau urma sa-l trimita clandestin in Occident. Desi este torturat cu bestialitate, tânarul uita repede episodul si, vreme de trei ani, traieste fara griji in Bucuresti, unde este stabilita si mama sa. (Tatal, un cunoscut si respectat om politic, proprietarul unor intinse pamânturi la Ilovat, in judetul Mehedinti, murise in 1940.)
In 1952, Ion Ioanid este arestat din nou, pe neasteptate, pentru aceeasi vina si – dupa un simulacru de proces – condamnat la douazeci de ani de munca silnica. Petrece in total doisprezece ani in inchisorile comuniste din România, intrucât in 1964 – odata cu alti detinuti politici gratiati de guvernul de la Bucuresti sub presiunea opiniei publice internationale – este eliberat.
De-a lungul celor doisprezece ani de calvar a trecut prin numeroase penitenciare si lagare – Vacaresti, Jilava, Pitesti, Cavnic, Oradea, Aiud etc. –, iar la un moment dat, in 1953, a si evadat si a fost liber timp de o suta de zile, pâna când l-a capturat din nou Securitatea.
In 1969 cere si obtine azil politic in R. F. G., unde este angajat la postul de radio „Europa Libera“. Vocea sa clara si melodioasa, cu inflexiuni ironice, specializata in lectura stirilor, este binecunoscuta de ascultatorii acestui post de radio. La indemnul cunoscutilor sai, Ion Ioanid isi scrie, timp de mai multi ani, memoriile de fost detinut politic (dactilograma depasind doua mii de pagini). Auzind de existenta lor, Georgeta Dimisianu, eminenta editoare, a luat initiativa publicarii lor in mai multe volume, la Editura Albatros, unde era redactor-sef. Intregul ciclu poarta titlul – dat de editor cu asentimentul autorului – „Inchisoarea noastra cea de toate zilele“.
Daca ar fi existat si un subtitlu, acesta ar fi putut fi „Doisprezece ani din viata lui Ivan Denisovici“ sau „Raportul lui Ion Ioanid catre El Greco“ sau „O suta de romane posibile despre inchisorile comuniste din România“.
Ar fi putut fi „Doisprezece ani din viata lui Ivan Denisovici“ pentru ca, asemenea lui Soljenitin, autorul român descrie minutios viata din inchisoare, cu deosebirea ca, in loc sa se limiteze la un esantion, trece in revista toate zilele traite in detentie. Memoria sa este prodigioasa, uimitoare si totusi… omeneasca. Nu functioneaza ca un computer, are si lacune, dar tocmai aceasta confera reconstituirii un profund dramatism. In volumul I (referitor la anii 1949 si 1952-1954) exista de exemplu o lista de 162 de detinuti cunoscuti in lagarul dela Cavnic, iar in volumul II (consacrat perioadei 1953-1955) – o alta lista, cuprinzând 277 de prizonieri din inchisoarea de la Pitesti. Pe aceste liste sunt mentionate numele celor inchisi, date biografice despre ei, gesturi (nobile sau regretabile) pe care le-au facut in inchisoare, informatii referitoare la modul cum si-au gasit moartea sau cum au reusit sa supravietuiasca etc.
Despre unii tovarasi ai sai de suferinta Ion Ioanid isi aduce aminte foarte multe, despre altii – doar câteva atitudini sau replici, iar uneori numai numele. Drept urmare, listele te fac sa te gândesti la un registru cu toate rubricile completate minutios, din care insa, la un moment dat, umezeala a sters partial cuvintele scrise cu cerneala. Avem de fapt o imagine a actiunii devastatoare a timpului asupra unei memorii iesite din comun.
Aceasta memorie constituie ea insasi o forma eroica de opozitie fata de regimul comunist, care nu urmareste altceva decât sa-i faca pe oameni sa uite ce-au fost, sa uite in ultima instanta insusi faptul ca au fost oameni, ca sa-i poata transforma intr-o populatie informa, amorala. Daca ar fi stiut ce bine intelege si cu ce precizie tine minte detinutul Ion Ioanid tot ce se intâmpla in jurul lui, gardienii l-ar fi considerat, fara indoiala, extrem de periculos, de parca i-ar fi descoperit la perchezitie un aparat de fotografiat, si ar fi avut grija sa-l lichideze pe inoportunul martor. Din fericire, privirea sa nu se deosebea prea mult de a celorlalti, declicul inregistrarii fiecarei scene nu se auzea si, pâna la urma, martorul a ramas in viata.
Nu numai personajele s-au pastrat astfel in memoria lui Ion Ioanid, ci si zilele petrecute in detentie, aproape toate cele peste patru mii de zile, in ordine cronologica. Ca si in cazul oamenilor evocati, unele zile sunt reconstituite amanuntit, altele amintite in treacat, iar altele se contopesc intr-un fel de timp aluvionar, indistinct. Totusi, si in aceasta privinta, memoria autorului se dovedeste uimitoare. Sute si sute de intervaluri de câte douazeci si patru de ore sunt pur si simplu recuperate din trecutul obscur si aduse in plina lumina, in prezentul etern al literaturii.
Asistam la scene care ne cutremura. Ii vedem pe detinuti – oameni din elita societatii românesti – plimbându-se de dimineata pâna seara in celule la fel de mici ca si custile dintr-o gradina zoologica sau dormind pe pardoseala de piatra umeda si rece, slabi, bolnavi, cu fruntea nemângâiata de nici o mâna ocrotitoare. Ii vedem pe aceiasi detinuti torturati cu salbaticie de catre oameni inferiori lor din punct de vedere intelectual si moral. Luam parte la momente de impresionanta solidaritate umana, impotriva careia nu pot sta nici zidurile groase de piatra, strabatute de semnalele prin care prizonierii isi trimit mesaje. Urmarim cu inima strânsa adevarate dueluri psihologice intre oamenii de caracter si cei tentati sa-i tradeze, din dorinta de a obtine unele avantaje. Ii insotim nevazuti, ca si cum am face parte din familiile lor, pe cei dusi in fata plutoanelor de executie. Nici una dintre evocarile vietii din inchisorile comuniste din cele care s-au tiparit pâna acum la noi sau in alte tari nu dovedeste aceasta forta de cuprindere a infernului in totalitatea sa.
„O zi din viata lui Ivan Denisovici“ are, poate, mai mare expresivitate artistica, dându-ne impresia ca ne aflam, pentru o zi, in lagarul stalinist, ca il indragim pe erou si ca apoi il abandonam pentru totdeauna, ceea ce ne insufla pâna la urma si un vag sentiment de culpabilitate. In „Inchisoarea noastra cea de toate zilele“ se intâmpla insa altfel, efectul literar nu este cautat niciodata, dar pâna la urma acumularea de situatii reale ne copleseste si ne creeaza senzatia ca tot ceea ce citim reprezinta propriile noastre amintiri. De altfel, cartea ne face sa intelegem ca si in afara inchisorilor am trait ca fiinte captive, cu mentiunea ca regimul de detentie era mai diluat. Aceasta inseamna ca suferintele la care eram supusi erau mai usoare, mai suportabile, dar si ca actele de impotrivire aveau o mai mica incarcatura de eroism. In lumea inchisorilor evocata de Ion Ioanid, cruzimii si josniciei calailor li se opuneau, printr-un fel de polarizare, gesturi de o admirabila frumusete morala facute de detinuti.
Spuneam ca un subtitlu ar fi putut fi si „Raportul lui Ion Ioanid catre El Greco“, gândindu-ne la celebra carte a lui Kazantzakis. Este vorba de acelasi ton, care nu are nimic din vehementa unui act vindicativ sau din insistenta unei lamentatii si care ne face, intr-adevar, sa ne imaginam stilul unui raport catre o instanta suprema (Dumnezeu sau istoria sau constiinta umanitatii). Ion Ioanid scrie pentru a fi de folos celor care se vor stradui cândva sa inteleaga ce s-a intâmplat in România dupa razboi. Isi estompeaza pâna la minimum subiectivismul si incearca sa descrie complet tot ce a trait, prezentându-se pe sine ca pe unul dintre personajele secundare. Nu are cultul eului, nu gaseste o voluptate vicioasa in retrairea propriei sale vieti. Daca totusi se refera de multe ori la sine este numai pentru ca experienta facuta de el insusi o cunoaste cel mai bine. Procedeaza cu generozitatea discreta cu care unii oameni isi lasa corpul, prin testament, unor facultati de medicina, pentru a contribui la progresul stiintei.
Bineinteles ca pâna la urma tocmai aceasta atitudine rationala, modesta, cooperanta il transforma intr-un personaj de neuitat. Sunt evidentiate diferite etape ale maturizarii sale: dintr-un tânar care ia viata in usor, el se transforma pâna la urma intr-un barbat responsabil. Anticomunismul este la el initial un tip de sensibilitate si abia pe parcurs devine o ideologie.
Tonul „alb“, despre care s-a mai vorbit, are, ca sa ne exprimam astfel, o anumita nuanta: exprima o disciplina interioara, o capacitate de depasire a oricarei vanitati si nu un obiectivism dus pâna la cinism sau o pedanterie maniacala. Ca dovada, relatarea se „coloreaza“ adeseori de o unda de tandrete sau chiar de umor.
In sfârsit, am aratat ca memoriilor li s-ar fi potrivit si subtitlul „O suta de romane posibile despre inchisorile comuniste din România“ luând in considerare numeroasele – practic, inepuizabilele – sugestii literare pe care le cuprinde textul. Un roman de mare forta epica inclus in primul volum il constituie, bineinteles, povestea evadarii si a celor trei luni si ceva traite in libertate, in Bucurestiul cuprins de animatia grotesca a pregatirilor pentru Festivalul International al Tineretului si, apoi, pe un santier de constructii din provincie. Istoria lui Papillon, exclusiv picaresca si exotica, pare o istorie de bâlci pe lânga aceea a evadatilor din mina de la Cavnic, oameni adevarati, cu constiinta, implicati intr-o aventura care ii face sa inteleaga, poate pentru prima data in viata, propria lor tara. Numeroase alte subiecte de roman pot fi gasite, insa, si in volumele urmatoare. Povestea ceasului, pe care tânarul detinut incearca prin toate mijloacele, expunându-se unor pedepse drastice, sa-l pastreze in magazia inchisorii de la Aiud, pentru ca nu cumva, expediat de gardieni prin posta mamei lui, sa-i creeze acesteia impresia ca i-a murit fiul, reprezinta un asemenea subiect. La fel ar putea fi luate in discutie cronica razboiului psihologic dintre detinuti si Ducu Ciocâlteu – omul ezitant care sfârseste prin a-si trada tovarasii de detentie –, episodul aparitiei miraculoase, in curtea inchisorii, printre dalele din pavaj, a unei plante in legatura cu care te intrebi cum a avut rabdare sa creasca, sa infloreasca si sa rodeasca, biografia lui Ion Bogdan, care, desi fiu al unui comunist, ajunge sa inteleaga pe cont propriu ca trebuie sa lupte impotriva comunismului, iar când este condamnat la moarte, refuza cu indârjire sa fie salvat prin relatiile tatalui sau, relatarea despre ciorile din preajma inchisorii care, dispretuite si alungate de toata lumea, isi gasesc refugiu in lumea puscariasilor si asa mai departe. Materia epica dintr-o suta de romane scrise de autori inventivi, dar lipsiti de experienta existentiala nu echivaleaza nici pe departe cu materia epica din aceste memorii scrise fara veleitati literare.
Fara veleitati literare, dar cu un evident, indiscutabil talent de scriitor. In România, se pare, doua milioane de oameni au fost inchisi din motive politice in cei patruzeci si cinci de ani de guvernare comunista, pedepsele lor insumând aproximativ douazeci de milioane de ani de detentie si de munca silnica. Din tot acest ocean de suferinta, Ion Ioanid reuseste, tocmai datorita talentului sau, sa extraga esentialul. El povesteste intr-adevar totul, insa prin aceasta trebuie sa intelegem tot ce merita povestit. Monotonia exasperanta a vietii de inchisoare nu-si face niciodata loc in paginile cartii. In ritualul chinului si umilintei, repetat zi de zi, Ion Ioanid cauta de fiecare data ceea ce este inedit si semnificativ, astfel incât „raportul“ sau, prezentat noua ca unei instante supreme, ne mentine mereu treaz interesul si ne creeaza chiar o stare de surescitare. Citim cu febrilitate fraza dupa fraza si intoarcem paginile nerabdatori, vrând sa mergem pâna la capat cu initierea noastra, sa bem pâna la fund paharul amaraciunii din care au fost obligati sa bea cei mai buni, mai inteligenti si mai frumosi oameni ai acestei tari.
*
Foarte originala este descrierea conditiilor de viata din inchisori. Ion Ioanid depaseste obisnuita incriminare a mizeriei cumplite, care contribuie, alaturi de munca silnica si de tortura, la exterminarea detinutilor. El are, in multe imprejurari, atitudinea lui Robinson Crusoe, care, ajungând pe o insula necunoscuta, isi invinge repede disperarea si inventariazã mijloacele de supravietuire puse la dispozitie de noul sau mediu de viata. Ori de câte ori istoriseste cum a fost transferat intr-o noua inchisoare, memorialistul trece in revista elementele a caror descoperire l-au bucurat la vremea respectiva: o ferestruica ingusta permitând contemplarea unui mic fragment de cer, accesul la un WC al gardienilor din care putea fi pescuit câte un petec de ziar, pentru aflarea ultimelor stiri despre viata internationala, existenta in vecinatatea inchisorii a unei paduri emitatoare de efluvii de aer proaspat etc. Aceasta tratare a unui spatiu kafkian ca un mediu de viata, care poate fi amenajat si valorificat, exprima o extraordinara vitalitate, o neclintita incredere in ratiune si civilizatie si are un efect tonic asupra cititorului.
Principalul personaj al romanului este, bineinteles, autorul insusi, un om minunat, care ramâne generos si demn chiar si in situatii care pe altii ii dezumanizeaza. Remarcabil este faptul ca memorialistul nu ciopleste de zor la propria sa statuie, principala sa preocupare fiind sa evidentieze nobletea celor din jur, fie ei tovarasi de detentie, oameni din afara inchisorii sau chiar soldati de paza. Insa tocmai aceasta lasare a sa pe un plan secundar, tocmai aceasta bucurie de a descoperi frumusetea sufleteasca a semenilor il transforma pe narator intr-un personaj luminos.
Un om legat in lanturi si infometat, batut fara mila si tinut in frig, umilit necontenit si tratat ca o fiinta de care nu este nevoie si a carui moarte ar fi consideratã o binefacere pentru societate, un asemenea om gaseste in sine puterea de a inregistra si a saluta fiecare gest de omenie venit din partea altora. Aceasta generozitate este cu atât mai impresionanta cu cât nu apartine unui naiv. Ion Ioanid stie bine ce ticalosi sunt comisarii politici, securistii si gardienii care ii supun pe detinuti unui regim de exterminare. Intelege in profunzime monstruozitatea sistemului comunist si a aparatului sau represiv. Dar aceasta nu-l determina sa cada intr-o mizantropie neagra si nediferentiata.
In volumul 5 este vorba despre ultimii doi ani ai detentiei, petrecuti in Balta Brailei. Bolnavi, flamânzi, devitaminizati, detinutii politici sunt fericiti sa-si procure, când au ocazia si când reusesc sa insele vigilenta paznicilor, câte o mladita verde de salcie, pe care s-o striveasca intre dinti ca sa-i simta gustul primavaratic. La un moment dat, când trec in convoi printr-un sat, impinsi si admonestati de gardieni, li se face un dar extraordinar: femeile din sat, care ii privesc de la portile caselor, le arunca, spontan, câteva mere.
Asa cum buzele lor uscate se bucura simtind atingerea marului proaspat, asa se bucura sufletul lui Ion Ioanid, insetat de dragoste, primind aceasta dovada de solidaritate umana.
Un episod la fel de impresionant se refera la apropierea sufleteasca dintre detinutii care repara soba unui gardian, la el acasa, si sotia gardianului. Iata, intâi, portretul femeii, realizat cu arta:
„Din casa ne-a iesit in intâmpinare o femeie, inca tânara, dar ofilita si la fel de neingrijita ca si ograda nematurata si plina de gunoaie. Se putea spune ca se prezenta armonios de sleampata din cap picioare. Mergea târsâindu-si picioarele desculte in niste galosi de cauciuc prea mari, purtând inca urmele noroiului din vremea zilelor ploioase. De frig, isi strângea la piept cojocelul de oaie fara mâneci, imbracat peste rochia inflorata, de finet, decolorata si cu tivul desprins, iar de sub basmaua de sub cap, si ea de o culoare dubioasa, ii atârnau câteva suvite de par blond spalacit.“
Si iata, acum, si dialogul dintre cei doi sobari improvizati si nevasta de gardian:
„La un moment dat, facându-ni-se sete, am rugat-o sa ne dea apa de baut.
– Sa va dau ceva de mâncare, ca v-o fi foame. Dar n-am in casa decât niste slanina si pâine!
– Nu. Multumim. Nu vrem decât apa de baut! – i-am raspuns amândoi pe un ton sec, aproape taios.
Femeia a inteles si a avut o iesire sincera de revolta fata de reprosul pe care il ghicise in raspunsul nostru:
– Sau nu vreti sa primiti de la mine fiindca barbatul meu e militian?! Sa stiti insa ca si noi suntem oameni! Barbatul meu stie cât de greu o duceti, dar ce poate sa faca?
– Poate sa nu mai bata oamenii! – i-a sarit lui Nelu tandara.
Renuntând sa ne mai tinem de intelegere, ne-am angajat in discutie cu femeia si i-am povestit cum ne trateaza gardienii in lagar. Ne-a marturisit si ea ca auzise de barbatu-su ca se purta rau cu detinutii. Mai ales când pleca beat la serviciu.
– Mereu ii spun sa se poarte omeneste cu detinutii, ca o sa-l bata Dumnezeu, dar când se imbata nu mai stie de el si ma bate si pe mine!
Cu inca câteva vorbe de acest fel, femeia a reusit sa ne inmoaie inima si sa ne dezarmeze. Indârjirea noastra s-a topit, facând loc unei mai mari intelegeri pentru soarta nefericitei femei, in sufletul careia, in ciuda aspectului ei mizerabil si a faptului ca era nevasta unei brute de gardian, continua sa pâlpâie flacara omeniei.“
Acesta este tonul cartii, ton care ne emotioneaza si ne cucereste. La incheierea lecturii aproape regretam ca n-am petrecut si noi câtiva ani in inchisoare, ca detinuti politici, ca sa avem prilejul de a trai in preajma unui om ca Ion Ioanid.
Autor: ALEX. STEFANESCUApărut în nr. 276