Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, traducerea şi note de Antoaneta Ralian, introducere de Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2014
„To burn always with this hard,
gemlike flame, to maintain this ecstasy, is success in life.“
(Walter Pater)
Există trei umbre în Portretul lui Dorian Gray: Lordul Henry Wotton, Dorian Gray 2, creaţia luciferică a lordului Henry şi portretul propriu-zis, oglinda decăderii lui Dorian. Dorian înainte de cădere, cel „nemaculat“ <unspotted> (DG 46) poate fi numit Dorian Gray 1 în contrast cu versiunea sa malefică şi nihilistă, Dorian Gray 2. Capitolul 2 din romanul lui Wilde este cheia întregului roman, în care umbra originară, lordul Henry, îl creează pe Dorian din prototipul inocent, curat al adolescentului fermecător şi inconştient. Acest capitol corespunde capitolului 3 din Geneză, în care şarpele îi seduce pe Adam şi Eva, maculându-le inocenţa primară.
Despre Dorian Gray 1 nu sunt multe de spus: „Era ceva în figura lui care îţi inspira încredere pe dată. Radia întreaga candoare a tinereţii, dar şi pasionata ei puritate“ (DG 46). Înainte de a fi „trezit“ de lordul Wotton din abisul inconştienţei-de-sine (o trezire la fel de brutală ca cea a lui Neo din Matrix, când alege pilula roşie), Dorian Gray încă nu era un personaj. Frumuseţea sa fabuloasă îl transforma într-un obiect erotic deosebit, cei din jur proiectându-şi în fiinţa lui pasiunea, iubirea, prietenia <éros, agápe, philía>, încărcându-l şi simbolizându-l afectiv. Dorian Gray 1 este un vid de personalitate, un pre-individ, un copil, peste care nu au pogorât zorii conştiinţei.
Nu numai atât, din fericire: dacă ar fi fost un vid pur, un neant absolut, nu s-ar fi metamorfozat niciodată. Aici argumentul nostru are corespondenţe cu Geneza kierkegaardiană: „să fi fost animal, doar o clipă din viaţa lui, n-ar fi ajuns om în veci“, notează filosoful danez, contrazicând versiunea biologică a Facerii. Primul Dorian are un imens rezervor de potenţialitate: iată ce ne fascinează la copii, în aceeaşi măsură în care actualizarea ca o fundătură ne incomodează la bătrâni. Acea potenţialitate are un caracter aproape pervers, din pricina contradicţiei dintre puritate şi dorul de infinit, presimţirea necunoscutului sau cântecul de lebădă al inconştienţei, care anticipează trezirea. Am putea spune că un seducător ca Henry Wotton adulmecă parfumul anxietăţii, acel vis al sufletului despre spirit, acea contradicţie dintre inocenţă şi pofta de viaţă, la fel cum şarpele din Geneză adulmecă atât incompletitudinea cuplului originar, cât şi dorinţa lor de transgresiune.
Într-un pasaj autoreferenţial, cel care îl va influenţa pe Dorian, transformându-l în propria sa umbră, Wotton vorbeşte despre natura influenţei: „<A> influenţa o persoană înseamnă a o învesti cu sufletul tău… Omul devine un ecou al muzicii altcuiva, un interpret al unui rol care nu a fost scris pentru el“ (DG 48). A influenţa înseamnă a face transfer de personalitate, a te imprima pe tine însuţi în textura fiinţei altuia, a-l reduplica pe celălalt ca pe tine însuţi. În această linie de argumentaţie, şarpele din Geneză a vrut să-şi imprime chipul asupra cuplului originar – a vrut să devină el însuşi creatorul lor spiritual. Dacă Dumnezeu i-a creat fizic, şarpele i-a decreat şi recreat spiritual.
Ca să-l decreezi pe om, ca să-l faci să cadă, trebuie să-i oferi o nadă nemaipomenită: „Din rodul pomului care este în mijlocul grădinii, a spus Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!». Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri deloc! Dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, deschide-se-vor ochii voştri şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»“ (Gen. 3: 3-5). „Veţi fi ca Dumnezeu“ <eritis sicut Deus>, „vi se vor deschide ochii“ <aperientur oculi vestri>: celor doi li se promite totul, conştiinţa de sine şi accesul la Sein-ul absolut, în care coincid esenţa şi existenţa. „Omul este, în mod fundamental, dorinţă de a fi Dumnezeu“ (Sartre) – promisiunea şarpelui stă la originea acestei dorinţe nemăsurate. Dacă o privim din perspectiva cauzală a inocenţei, căderea este o tragedie: dacă o privim din perspectiva teleologică a naşterii conştiinţei de sine, decreaţia din Eden e o revoluţie. „Putem spune că este istoria eternă a libertăţii omului aceea să iasă din toropeala în care este el în primii ani ai săi, să ajungă în genere la lumina conştiinţei, mai precis, să existe pentru el binele şi răul“ (Hegel). Astfel, din punct de vedere hegelian, nu trebuie să regretăm inocenţa pierdută, ci trebuie să fim recunoscători pentru darul conştiinţei de sine: Grădina Edenului a fost o „închisoare“ pentru animale „legate de necesitate naturală… Gustând din pomul cunoaşterii, umanitatea îşi transcende natura animală şi devine asemănătoare lui Dumnezeu“ (Jon Stewart).
La fel ca şarpele, lordul Wotton îi oferă lui Dorian ce-i lipseşte – fiinţă: „ţelul vieţii este autodesăvârşirea, perfecţionarea eului. Să te cunoşti bine pe tine însuţi – asta e ceea ce urmărim fiecare din noi aici, pe pământ. În zilele noastre oamenii se tem de ei înşişi. Au uitat care este datoria noastră supremă, cea pe care o avem faţă de noi înşine“ (DG 48). Scopul vieţii este transformarea „eului“, cunoaşterea de sine; datoria fundamentală a Dasein-ului este faţă de sine însuşi – iată ce-i spune, într-o primă fază Henry Wotton lui Dorian Gray: din cele trei propoziţii reiese amprenta individualităţii, laitmotivul Eului şi al Sinelui. Dorian, fiind un „pre-individ“, este fascinat de virtualitatea acestei Americi personale, i.e. personalitatea proprie. Atunci când lordul îi promite tânărului sineitatea, Basil Hallward, pictorul care le face cunoştinţă, liantul dintre ispititor şi cel ispitit, devine conştient „de faptul că pe chipul băiatului se ivise o expresie pe care nu i-o mai văzuse până atunci“ (DG 49).
Cum este ademenit Dorian? Cu idealul unei existenţe totale şto live out his life fully and completelyţ, ce contrastează cu viaţa netrăită a lui Dorian 1, petrecută în incubatorul inconştienţei: „Eu cred că, dacă un om şi-ar trăi viaţa total, în toată plenitudinea ei, (…) cred că omenirea ar resimţi un asemenea impuls de bucurie, încât am uita de toate relele medievalismului şi ne-am întoarce la idealul elenistic“ (DG 49). Trebuie să depăşim reprimarea şi negarea, „automutilarea, care datează din erele sălbatice“ (DG 49), mortificarea ascetică, frâna moralei creştine. „Fiecare impuls pe care ne străduim să-l înăbuşim, dospeşte în spiritul nostru şi ne otrăveşte“şEvery impulse that we strive to strangle broods in the mind, and poisons usţ (DG49), remarcă Wotton, emulând un aforism din The Marriage of Heaven and Hell: „He who desires, but acts not, breeds pestilence“(Blake). Conflictul paradigmatic al epocii victoriene, cel dintre datorie şi pasiune, este dizolvat prin cultivarea necondiţionată şi oarecum nihilistă a ispitei: „Unicul mod de a evita o ispită este să-i cedezi“şThe only way to get rid of a temptation is to yield to itţ (DG 49).
După cum am văzut, Wotton are un fler deosebit pentru aroma anxietăţii, înţeleasă kierkegaardian ca vis al sufletului despre spirit, pentru dorinţa de transformare şi „păcat“ – „dacă există ceva ce se poate numi păcat“ (DG 48) – a inocentului: „Chiar dumneata, domnule Gray, cu tinereţea dumitate înfloritoare şi adolescenţa alb-trandafirie, ai avut şi dumneata pasiuni care te-au speriat, gânduri care te-au îngrozit, reverii sau vise de noapte a căror simplă amintire îţi stârneşte un val de ruşine în obraji …“ (DG 49)
Impactul discursului lordului este nemijlocit, devastator: cuvintele „îi atinseră o coardă secretă care nu se făcuse simţită până atunci şi care acum vibra şi pulsa într-un palpit foarte curios. Până acum, doar muzica îl tulburase în felul ăsta“ (DG 50). Autoritatea inconştienţei, domnia represivă a ignoranţei (ca să dăm o tuşă hegeliană argumentului) se apropie de sfârşit: „În ochi îi tremura o privire temătoare, ca a unui om trezit brusc din somn (s.m.)“ (DG 52). Scena din grădină, în care Dorian se trezeşte, asemenea antecesorului său, Adam, este cea în care lordul Henry îi expune principiul ontologic al hedonismului: „Simţurile sunt cele care tămăduiesc cel mai bine sufletul, aşa cum sufletul este cel ce tămăduieşte simţurile“ (DG 51). Prin senzaţie ne vindecăm de dezechilibrul provocat de intelect.
Episodul din grădină aminteşte de atmosfera piesei Newborn Awakening a celor de la The Doors sau cu starea de spirit lui Louis din Interviu cu un Vampir dinaintea transformării sale în vampir: „That morning I was not yet a vampire, and I saw my last sunrise. I remember it completely, and yet I can’t recall any sunrise before it. I watched its whole magnificence for the last time as if it were the first. And then I said farewell to sun light, and set out to become what I became“. Ce-a doua naştere a lui Dorian (transformarea din Dorian Gray 1 în Dorian Gray 2) este cea esenţială, cea spirituală: îl transformă pe Dorian din „obiect“ din „lucru“ frumos, pur, „nemaculat“ într-un subiect fascinant şi puternic, într-un individ excepţional, care va fiinţa şi activa „dincolo de bine şi de rău“.
Trebuie să subliniem că recreaţia se sprijină pe o decreaţie, ceea ce înseamnă că, înainte de naşterea sa secundă, Dorian a trecut – în grădină – printr-o moarte spirituală, printr-o rupere ontică de inocenţa sa primă, de nevinovăţia sa visătoare şi anxioasă. Dorian Gray 2 va deveni, asemenea lordului Henry, o personalitate umbroasă, atrasă de demonismul tenebros al existenţei.