Lazar Saineanu reprezinta un caz cu totul aparte în cadrul culturii române de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
Daruit cu o putere intelectuala si cu o forta de munca iesite din comun – care au impresionat –, el a avut sansa de a fi apreciat si de a intra, pe merit, în gratia unor mari personalitati, din sfere nu o data opuse, precum: B. P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Mozes Gaster, G. I. Ionnescu-Gion si multi alti profesori ai vremii.
În orice caz, a ramas memorabila prietenia si chiar simpatia parinteasca cu care l-a înconjurat si sprijinit B. P. Hasdeu, pâna la a-l considera între cei mai apropiati „ucenici“ ai sai. „Ca istoric, ca filolog, ca lingvist“ – rostea el, în 1887, când îi încununa lui Lazar Saineanu lucrarea de diploma „Încercare asupra semasiologiei limbei române“ cu Premiul „Hillel“ de 5.000 lei – „las si eu trei „ucenici“, de care am tot dreptul de a fi mândru: unul, d(omnul) Tocilescu, este astazi coleg al meu, si as dori ca si ceilalti doi, d(omnul) Bianu si d(umnea)ta, sa-mi fiti, de asemenea, colegi cu o zi mai curând“.
Savantul facea chiar gestul, condamnat în epoca, de a-l desemna pe tânarul studios, întors de la Paris, drept suplinitor (fara numirea ministeriala) al catedrei sale de la Facultatea de Litere din Bucuresti (când, dupa moartea fiicei sale, a cerut sa se retraga un timp în singuratatea gândurilor sale).
Nu-i de mirare ca, în asemenea conditii de sprijin profund din partea unor vârfuri ale spiritualitatii nationale, Lazar Saineanu îsi desfacea petalele cu tot ce avea mai bun, îmbratisând, în stil hasdeean, realitatea abordata – cultura româna – dintr-o multitudine de perspective: istorica, filologico-lingvistica, folcloristica, sociologica, cu continua raportare comparatista la fenomenele similare straine, din imediata apropiere sau mai departate.
E demn de retinut, de asemenea, ca tânarul savant avea în vedere, în cercetarile sale, românitatea în totalitatea ei si nicidecum limitata la spatiul cuprins în granitele temporale ale tarii.
Atras de la început de studiul limbii, sub înrâurirea lui Cihac, dupa cum observa la un moment dat critic B. P. Hasdeu, Lazar Saineanu debuta cu lucrarea „Elemente turcesti în limba româna“ (1885), pe care, ca urmare a apropierii de Magul de la Câmpina în anii studentiei, i-o dedica acestuia.
El ramâne adesea în zona preponderent filologica –, ce-l va duce la finalizarea unor importante dictionare, precum: „Dictionar german-român“, „Dictionar român-german“ si, mai ales, „Dictionarul enciclopedic al limbii române“ –, dar e câstigat tot mai mult de cercetarea folclorului, în genere, si a celui românesc în special.
De altfel, atât cartile de filologie „Elemente turcesti în limba româna“ (1885), „Încercare asupra semasiologiei limbei române“ (1887), „Istoria filologiei române“ (1895) si „Influenta orientala asupra limbei si culturii române“ (3 vol., 1900), dar si dictionarele, sunt fie pline de referinte la creatia populara româna, fie cuprind ample capitole dedicate folclorului, etnografiei, literaturii populare scrise si orale.
E de ajuns sa amintim capitolul II, „Crestinismul si limba“ din „Semasiologia limbei române“ (în care autorul analizeaza pe larg reminiscentele religiei pagâne), amplele sectiuni „Literatura“ (cu subcapitolele: „Folklorul“, „Psihologia populara. Literatura populara scrisa“) si „Cultura propriu-zisa“ (cu subcapitolul „Etnografia“) din „Istoria filologiei române“ (1895), ce cuprind mai bine de o treime din carte, în sfârsit, largul capitol VII, „Elementul folkloric“ din studiul „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“ (vol.I, 1900, pp. XCII-CXXXII).
Îndeosebi paginile dedicate folclorului si etnografiei în „Istoria filologiei române“ reprezinta cele mai avizate sinteze – atât din punct de vedere valoric, cât si al cuprinderii – ale domeniului din ultima parte a secolului al XIX-lea, cu numeroase referinte la spatiul larg european, în care diversele abordari stiintifice punctuale sunt încadrabile. Încât, cel putin biobibliografiile erau si mai sunt înca utile atât specialistilor români, cât si straini, catre care Lazar Saineanu îsi îndrepta de la început privirile în toate studiile si volumele sale.
Dincolo, însa, de abordarile tangentiale sau de obiectivele lingvistico-filologice sau lexicologice, autorul îmbratisa cu entuziasm aspectele folclorico-mitologice românesti, debutând în sferele etnologiei cu o interesanta lucrare: „Ielele, Dânsele, Vântoasele, Soimanele, Frumoasele, Maiastrele, Zânele . Studiu de mitologie comparativa“, prin care G. I. Ionnescu-Gion considera ca „literatura populara româna intra într-o noua faza a vietii sale“.
Chiar daca cercetarea nu reprezenta un punct de granita în istoria folcloristicii române, întrucât directia respectiva fusese deschisa (inclusiv metodologic) de maestrul autorului, B.P. Hasdeu, ea denota câteva calitati care, accentuate cu timpul, au impus o personalitate distincta în domeniu.
E vizibila, mai întâi, investigarea multidisciplinara a temei alese, cu fortarea textelor folclorice la destainuiri care, trec sigur neobservate de cineva nefamiliarizat cu aspectele filologico-lingvistice implicate.
Ni se pare, de pilda, remarcabila, relevarea si explicarea „sinonimiei“ si „polionimiei“ divinitatilor studiate – de fapt a ocolirii pronuntarii numelui lor real, necunoscut, tratat drept tabu – si cautarea etimologiei diverselor apelative cu care sunt în genere numite.
În al doilea rând, e evidenta, familiaritatea profunda a cercetatorului atât cu folclorul românesc, de la care pleaca (în multiplele lui forme de manifestare), cât si cu celalalt termen de comparatie: mitologia antica greco-romana, despre care avea sa ne lase o valoroasa sinteza (nu numai pentru uz didactic, cum a fost considerata): „Mitologia clasica. Credintele religioase si legendele eroice ale grecilor si romanilor“ (1898).
În al treilea rând, el încerca o prima cercetare a credintelor românesti si a viziunii noastre asupra acestor divinitati aeriene, în comparatie cu traditiile balcanice si nu numai. Din pacate, nu la fel de documentat în cazul materialului strain.
În sfârsit, Lazar Saineanu aborda realist, obiectiv, fara efuziuni lirice si speculatii subiectiv-fanteziste subiectul si în genere întreaga problematica adiacenta, cautând explicatii firesti, naturale, în tentativa de aflare a unor legaturi poate prea strânse între cauza si efect. Nelasând, cu alte cuvinte, loc zborului liber al imaginatiei, care, de la un anume punct înainte, nu se mai sprijina decât indirect pe realitate, sau daca vreti se reazema doar pe fantezie.
Aceste calitati, caracteristice tuturor cercetarilor folclorice ulterioare, sunt minate însa (ca si acelea) de o hiba de care folcloristica noastra nu s-a debarasat decât cu greu si târziu, anume de amestecarea materialului autentic cu cel „recreat“ de scriitori.
A se vedea invocarea de catre autor în sprijinirea argumentatiei sale a unor texte poetice din Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu, Anton Pann, Aron Densusianu etc.
Dupa o serie de articole („Jidovii sau tatarii sau uriasii“, 1887; „Capcâni, capcauni, catcauni“, 1887; „Filosof-firoscos“, 1887; „Legenda Mesterului Manole la grecii moderni“, 1888), reunite ulterior în volumul „Studii folclorice“, Lazar Saineanu hotara sa-si dea doctoratul la Leipzig cu o teza, nu de filologie, ci de folclor, publicata, mai întâi, în limba franceza, pe care o prezenta ca atare Universitatii din Lipsca (1889): „Les jours d’emprunt ou les jours de la vielle“ („Zilele babei si Legenda Dochiei“, cum a fost tradusa chiar de autor si inclusa în volumul din 1896).
De data aceasta, doctorandul îsi extindea cercetarile comparatiste de la sferele balcanice (sârbi, bulgari, albanezi, sloveni, greci, turci), – cele mai apropiate de fenomenul românesc –, la folclorul popoarelor romanice (provensal, elvetian, francez, italian, spaniol, portughez, dar si scotian, în functie de materialul aflat în diversele studii anterioare.
Desi bine apreciata atunci si ulterior, lucrarea nu face decât sa semnaleze prezenta unor explicatii de natura legendar-mitologica, a unor fapte meteorologice nefiresti la diverse popoare, neutilizând comparatismul în sensul propriu-zis al cuvântului – spre a explica semnificatiile si eventuala circulatie a motivului de la un popor la altul.
Constatând „asemanarea cea mare a numeroaselor versiuni la popoarele cele mai diferite“, autorul nu tragea nicio concluzie în sensul asteptat, ci se multumea sa afirme ca faptul respectiv „ne scuteste de a cauta, în aceasta traditiune aproape identica în infinita ei varietate, mai mult decât e în stare sa contie“, pledând, în fond, pentru plasmuirea ei independenta si poate concomitenta. „Aceasta quasiidentitate a conceptiunii populare e dovada cea mai buna ca punctul ei de plecare a trebuit sa fie cât se poate de simplu si natural spre a se fi putut impune oamenilor din zonele cele mai diferite“.
Se nega aici circulatia cunoscuta a persoanelor (soldati, comercianti, ciobani, calugari etc.) cel putin în spatiul romanic, ce ar putea dezlega prea marea asemanare a credintelor similare despre „zilele împrumutate“.
De la un caz concret, Lazar Saineanu generaliza, afirmând, în finalul lucrarii, imposibilitatea emiterii unor ipoteze certe în legatura cu toate manifestarile folclorice. „Orice generalizare pe terenul folclorului“ – scria el – „pare pripita si, în majoritatea cazurilor, combinatiunile cele mai ingenioase sunt dezmintite de faptele ulterioare. În starea actuala a studiilor, orice tentativa de interpretare mitica nu poate destepta decât o legitima neîncredere“.
Regasim aici o trasatura mai generala a studiilor de folclor ale lui Lazar Saineanu, observata accentuat de Ovidiu Bârlea („Prefata“ la Lazar Saineanu, „Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice“, Editura Minerva, Bucuresti, 1978“), si anume precautia autorului de a se pronunta decis asupra temelor abordate.
E, desigur, si o lipsa de curaj a afirmarii punctului de vedere personal, dar si o luciditate a observarii precaritatii materialelor adunate si mai presus de orice a nesistematizarii lor.
Nu întâmplator, teza de doctorat se încheia cu negarea de catre autor a oricarui orgoliu de contributie la elucidarea chestiunii, relevând cu modestie doar meritul de a fi pus alaturi faptele prezentate: „Lipsa ce se simte deocamdata, este o coordinare metodica a materialelor si cu aceasta cercetare am voit a aduce o mica contributiune la viitoarea stiinta a folclorului“.
O tema scoasa la concurs exact în aceeasi perioada de Academia Româna pentru Premiul „Eliade Radulescu“ îi dadea posibilitatea lui Lazar Saineanu sa „coordineze metodic“ întreg domeniul naratiunilor populare, fantastice în principiu, dar privite de el mai larg, în cadrul celei mai valoroase lucrari elaborata de el si una dintre cele mai importante pe plan mondial: „Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice“, ce a fost încununata cu marele premiu de 5000 lei aur.
Nu ne raportam la niciun document, dar suntem si noi de parere, cum s-a mai afirmat, ca tema a fost special propusa de B. P. Hasdeu cu gândul la Lazar Saineanu, poate chiar dupa o discutie avuta cu el, în momentul în care savantul se interesa, nu numai pentru „Magnum Etymologicum Romaniae“, de basm ca specie si de basmele române, în genere, ca sursa pentru reconstituirea mitologiei noastre stravechi.
Pe lânga amplul studiu, cu valoare de sine statatoare, în orice caz cel mai important pâna târziu, Lazar Saineanu dadea o prima sistematizare a întregului repertoriu al basmelor românesti, care, în lipsa unei tipologii nationale, mai e util si astazi, iar la sfârsit, adauga lucrarii un vast indice tematic de motive folclorice (alcatuit în colaborare cu I.A. Candrea), „care, îmbratisând antichitatea, orientul si occidentul Europei – dupa propria marturisire a autorului – prezinta oarecum in nuce manifestatiunile variate ale imaginatiunii poporale în conturele sale generale. În special cât priveste mitologia daco-romana, Indicele nostru formeaza un adevarat repertoriu de materiale folclorice“.
Considerat, în special prin partea a II-a, de catre Lazar Saineanu „un adevarat corpus al literaturii orale române“ (fapt confirmat si de Mozes Gaster într-o scrisoare), lucrarea selecteaza – prin rezumate detaliate sau succinte, în functie de încadrarea tipologica a basmului în categoria „basmelor tip“ sau a „variantelor“ – nu numai naratiunile „din colectiunile existente, dar si din revistele literare si ziarele cele mai cunoscute“ (în total aproximativ 500 basme).
Într-un text critic, Ovidiu Bârlea abia descopera câteva lipsuri – în special din publicatiile transilvanene – si considera, poate cu îndreptatire, ca Saineanu nu ar fi realizat „un corpus“, din moment ce nu reproduce textele integral, ci doar „o tipologie bibliografica“.
Indiferent, însa, cum o numim, ea este – dupa Ovidiu Bârlea –“întâia lucrare în domeniul povestilor, care însumeaza repertoriul national cunoscut ( si accesibil) (la data elaborarii cartii, n.m., I.O.) într-o forma condensata, cu tipurile si variantele lor, orânduite într-un sistem care sa faca vizibila înlantuirea tematica a acestora. Abia dupa mai bine de un deceniu… se va trece la elaborarea unei tipologii a povestilor populare de pretutindeni“ (1907).
Importanta lucrarii e sporita de referintele obligatorii la materialul antic si la cel al popoarelor romanice, prelungite, dupa posibilitati, în functie de accesul la informatii, la tot spatiul euroasiatic.
Ovidiu Bârlea e printre cei care acuza în gradul cel mai înalt ca „lucrarea lui Saineanu a fost omisa de catre A. Aarne si colaboratorii sai în elaborarea catalogului tipologic“, atât la editia întâi, cât si la a doua, între altele, pe motivul necunoasterii limbii române.
Trebuie sa se stie, însa, ca autorul a fost cel dintâi care s-a preocupat de talmacirea în franceza – prima între limbile de circulatie internationala la vremea respectiva – a lucrarii, în anii 1902-1903, dupa cum îi marturisea într-o serie de epistole fratelui sau, Constantin, si dupa cum marturisea public într-o nota la articolul „L’état actuel des études de folk-lore“ (1902): „une refonte française de cet ouvrage est en préparation“. Autorul a publicat chiar un capitol din studiul propriu-zis („Les géans et les nains d’après les traditions roumaines et balkaniques“, în „Revue des traditions populaires“, tome XVI. 16-e année, Paris, 1901, p. 293-310), dar lucrarea în întregul ei nu a fost finisata si nu a vazut lumina tiparului, spre a fi propulsata în lumea stiintifica internationala.
Nu e locul unei analize amanuntite a volumului atât de important pentru folcloristica româna. E de ajuns sa precizam ca parcurgerea lui e fructuoasa pentru oricine abordeaza domeniul naratiunilor populare si nu numai.
La doar un an dupa publicarea de catre Academia Româna a „Basmelor române…“, Lazar Saineanu îsi aduna în volum toate cercetarile anterioare asupra creatiei anonime, sub titlul „Studii folclorice. Cercetari în domeniul literaturii populare“.
Era punctul de maxima afirmare a autorului ca folclorist.
Un vast proiect, anuntat din 1892, în cadrul „Istoriei filologiei române“, respectiv „Românismul din punct de vedere etnografic, lingvistic si psicologic“: vol. I „Etnografia antica si moderna a Daciei“ (în preparatiune); vol. II „Limba româna si dialectele ei în raport cu limbile surori“; vol. III „Literatura populara în legatura cu a popoarelor învecinate“, a ramas la stadiu de simple notatii si extrase pe aceasta tema (pastrate la Biblioteca Academiei Române).
În afara articolului „Jocul papusilor si raporturile sale cu farsa Karagöz“, aparut în volumul „Lui Titu Maiorescu. Omagiu“ (1900), Lazar Saineanu nu mai publica nimic despre folclorul românesc, cu exceptia capitolului VII, „Elementul folcloric“, din „Introducerea“ la „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“ (1900), (vol. I, pp. XCII-CXXXII).
O ultima revenire la domeniul folclorului românesc si universal, avea sa se produca imediat dupa 1900 – 1901-1904 –, când Lazar Saineanu traducea intens articole sau parti din lucrarile sale mai ample deja aparute, sau scria studii noi direct în franceza, pe care revistele de prestigiu international, în speta din Franta, i le publicau spre a-l sprijini pe autor în demersul de a-si capata cetatenia în noua patrie.
Acum încerca, între altele, sa puna în circulatie, în franceza, marea sa opera, „Basmele române…“.
Faptul ca el încredinta spre publicare cu osebire studii folclorice, e o dovada clara ca pe acestea si nu pe cele filologice le considera mai valoroase si cu un impact mai mare asupra publicului si a specialistilor.
În mod neasteptat, însa, – dupa o criza de nehotarâre asupra drumurilor pe care era mai bine sa le abordeze în Franta (comunicate cu lux de amanunte fratelui sau, Constantin) – Lazar Saineanu se lepada neasteptat si definitiv de folclor, considerând ca acesta „nu va constitui niciodata o stiinta pozitiva“.
Din pacate, el ramânea la aceeasi parere si dincolo de momentul enervarii cauzate de respingerea acordarii cetateniei române, fapt ce-l îndeparta definitiv de „stiinta“ folcloristicii, rupând orice posibilitate – chiar involuntara – de a se referi la creatiile noastre populare.
Ceea ce nu se stie însa – sau se stie prea putin –, e ca din cauza necapatarii cetateniei române, desigur, nedreapta, el se lasa, concomitent, si de studiul limbii române, rupându-se ireverentios si nejustificat de B.P. Hasdeu si practic de tot trecutul sau, gratie caruia ajunsese, totusi, în elita spirituala a lumii stiintifice.
„Daca lucrarea în perspectiva («Etude d’Etymologie romane non roumaine») îmi reuseste“ – scria Lazar Saineanu la 1 mai 1903, fratelui sau Constantin – „asa cum o concep, ea va deschide un nou orizont activitatii mele filologice si ma va departa pentru totdeauna de studiul steril al limbii române. Totusi zamislirea este destul de grea. A trebuit pentru aceasta sa-mi refac educatia filologica si sa ma debarasez de o multime de tâmpenii contractate, din nefericire, la contactul, nefast pentru mine, cu un Hasdeu si cu alti ilustri ai tarii“.
Sunt cuvinte grele, rostite – fie si confidential – despre acela care îl sprijinise ca pe propriul sau fiu, mai ales dupa moartea Iuliei Hasdeu, ca si despre ceilalti mari oameni ai tarii – inclusiv regele – care l-au considerat prieten sau apropiat. Ne gândim la I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, pe care a fost tentat, la o prima reactie, în 1914, sa-l evite, dar cu care discuta apoi, creionându-l într-un paralelism cu B.P. Hasdeu mai mult decât aspru.
Desigur, dupa reorientarea cercetarilor sale catre domeniile etimologiei latine si franceze, a argoului francez din Evul Mediu pâna la Primul Razboi Mondial sau a problemelor limbii Renasterii si a lui Rabelais, Lazar Saineanu a realizat câteva lucrari fundamentale, apreciate si premiate de institutiile nationale franceze.
Dar folcloristica universala a pierdut, prin actul de drastica negare a întregului domeniu de catre Lazar Saineanu, una dintre personalitatile care ar fi apropiat-o mai repede de standardele stiintifice la care specialistii si chiar negatorul însusi visau.
Folclorul patrunde, totusi, în opera lui Saineanu prin valentele metaforice ale limbajului (citat pentru relevarea diversitatii aspectelor abordate), prin superstitiile, care prind în hora comparatista întreg spatiul romanic, iar limba româna vine nechemata special, ci din obligativitatea ilustrarii reflexelor si a evolutiei latinei în toata romanitatea.
O decizie nechibzuita a celor pusi sa reprezinte tara, ne-a lipsit de evolutia spectaculos-stiintifica dedicata trecutului românesc a unui mare savant, care si-a frânt destinul spre a se adapta la noile conditii de viata.
România a pierdut, iar Franta a câstigat.