Destinatarul nostru

Andrei Grigor, cu care pregatesc o editie noua din dialogul nostru din 2004 („In ariergarda avangardei“), imi pune o intrebare veche si mereu actuala când este vorba de omul care scrie: care este destinatarul meu? La cine ma gândesc când ma apuc sa scriu despre un autor sau o carte ce tocmai a aparut? Ma gândesc cumva cu teama la  autorul ei – poetul irascibil sau prozatorul care, atunci când te intâlneste in spatiul public, nu ezita sa-ti nege vehement talentul critic si chiar buna credinta?!… In primul moment mi-a venit sa-i raspund in stilul lui G. Calinescu care spunea ca, dupa ce s-a despartit pe strada de un autor, se inchide in casa cu cartea autorului si scrie despre ea ca si când nu l-ar fi cunoscut niciodata. Decizie fericita, ma intreb insa daca in lumea noastra literara este posibila, azi ca si ieri. Adevarul este ca vrem, nu vrem, scriem totdeauna cu gândul ca ne citeste cineva. Chiar si atunci când tinem un „jurnal foarte secret“, avem in vedere un destinatar din alt timp, altminteri l-am distruge. In „Fictiunea jurnalului intim“ am adus multe dovezi in acest sens. Un exemplu la indemâna oricui este Tolstoi care, voind sa scape de cenzura severa a Sofiei Andreevna, noteaza reflectiile sale intr-un caiet secret. Precautii inutile pentru ca Sofia Andreevna il descopera la timp si ce urmeaza se stie. Spasit, dornic de impacare, marele prozator scrie in acelasi caiet propozitii flatante despre sotia sa si pune caietul la vedere pentru ca destinatarul infuriat sa le descopere. Scena, bineânteles, se repeta in aceasta vesnica disputa conjugala. Astutiile lui Tolstoi nu prea au efect…
Care-i destinatarul meu preferat? Am doua modele, imaginare desigur. Intâi: as vrea sa ma citeasca un om destept, tânar sau vârstnic, deschis spiritualiceste, atent la demonstratia mea, critic in marginile adevarului, sensibil nu numai la ideile mele, dar si la  epicul interior din naratiunea mea critica. Acesta poate fi profesor, critic literar, matematician sau student. Sa nu fie fanatizat politic si, daca are optiuni politice, sa nu amestece politica in literatura si in critica literara. Sa nu fie nici „localist“ dur la minte si intolerant, nici „internationalist“ in felul pe care l-am descris altadata. Sa fie un om liber spiritualiceste si sa admita, principial, ca Celalalt poate avea dreptate. Sa aiba curajul opiniei si, când are  ceva de reprosat, s-o faca intr-un limbaj civilizat, oricât de radical ar fi reprosul sau. Sa nu ma urasca pentru ideile mele si sa nu-si explice eventualele mele inconsecvente, contradictii, insuficiente in demonstratia critica prin biografia mea intima sau publica (asa cum se face, azi, de regula)…
Al doilea model prezumtiv: astept sa ma citeasca o femeie inteligenta, suficient de maleabila pentru a intelege si accepta si ceea ce nu-i place. A accepta ca ipoteza intelectuala, ca punct de vedere, totdeauna discutabil intr-o discutie critica. Acest lector trebuie sa aiba, pe lânga inteligenta si cultura, o sensibilitate care deschide calea lecturii gânditoare. Sa aiba, totodata, rabdare sa citeasca si timp sa mediteze la ceea ce citeste. Din intâlnirea cu aceasta inteligenta sensibila si rabdatoare (sau cum vrem s-o numim!) se naste opera care, altminteri, nu-i decât un pachet de foi mâzgalite. Pentru acesti cititori potentiali scriu si cu gândul la ce pot spune ei imi revad, corijez, completez textele…  Am mai spus: nu vreau sa scriu frumos (poetic, fastuos baroc) pentru ca abuzul de frumusete formala oboseste  repede spiritul, vreau sa scriu intr-un stil direct, precis, acut, si frumusetea frazei sa iasa din frumusetea exactitatii….
*
Exista si un cititor care ne pândeste. Cusurgiu, rautacios, razbunator, in stare sa transforme un tântar din text intr-un armasar. Este bun si el la ceva pentru ca ne sporeste exigenta, ne obliga sa controlam preventiv detaliile si sa disciplinam fraza. Si, odata cu ea, sa diminuam afectivitatea, sentimentalitatea, nota personala din discursul nostru. Este lectorul de serviciu, adversarul gata sa te faca praf daca poate. El nu te iubeste din diverse motive (deseori motivul esential este gelozia profesionala), asa ca nu conta pe puterea lui de a se resemna in fata adevarului estetic. Nu trebuie, oricum, sa-ti paralizeze simtul critic si sa-ti diminueze vointa de a spune adevarul despre literatura si bucuria de a scrie despre ea in felul tau…
Junimistii se amuzau de o „duduca“ provinciala care manifesta, pe lânga o limita a intelegerii, mari prejudecati morale si estetice in fata literaturii. Acest tip de cititor exista in toate epocile, reprezentând suma prejudecatilor si expresia lipsei de educatie estetica. Nu trebuie sa-l scoatem din ecuatia lecturii, nu putem sa-l ignoram total pentru ca, ne place sau nu, el exista, se manifesta, face propaganda prostului gust si, când are putere, poate sa opreseze opera de valoare. Imagineaza-ti o „duduca“ din anii ’50, bine plasata in ierarhia de partid, sefa la Comitetul de Cultura sau sefa unei edituri. Nu-ti mai spun ce urmeaza…
In fine, Umberto Eco vorbeste de lectorul care urmareste semnificatiile textului (lectorul semantic) si de lectorul care descopera structura lui interioara (lectorul semiotic). Pentru cine scriu? Practic, pentru niciunul in chip expres. Nu-i trec pe lista destinatarilor mei, dar, ca sa fiu pâna la capat sincer, nu-i  pot ignora de tot. Ei sunt cei care, intr-o zi, vor spune da sau nu despre opera mea si, in cazul lectorului semiotic, va descifra reteaua interioara a scenariului meu critic. Vezi, dar, câti lectori  ne pândesc. Chiar acum, când raspund la aceasta intrebarea, ma gândesc la unul dintre ei… Pot sa-l personalizez, dar nu ma grabesc sa  fac aceasta  eroare.
*
In ce lume ati vrea sa traiti? Care este, pentru Dvs., societatea ideala? – ma intreaba, sarind de la sociologia literaturii la politica si la sociologia pura, partenerul meu in acest dialog. Nu stiu, ii raspund, n-am gasit solutia. Când am vizitat in 1968 Danemarca, am descoperit o societate curioasa: o monarhie constitutionala, o social-democratie care era la putere de câteva decenii si crease ceva ce s-ar putea numi democratia participativa intr-un stat social, un capitalism productiv, performant, o tara cu institutii care functionau fara traume, o tara cu impozite progresive (un profesor universitar platea cam 50% impozit din salariu si un om de afaceri pâna la 70-80% din veniturile lui, iar un mic functionar sau un muncitor doar 10-20%), o lume fara greve, cu multi tineri contestatari, o tara civilizata, curata la propriu, cu fermieri care produceau grâu pentru Danemarca si pentru toata Anglia, in fine, o tara cu un mare numar de sinucideri si cu multi alcoolici (mi s-a spus) care, ajunsi la batrânete, primeau o idemnizatie speciala pentru viciul lor. Cum este posibil?, am intrebat eu contrariat de aceasta enorma risipa. „Pentru a nu fura si pentru a nu-si distruge familiile“ – mi-a raspuns un inalt functionar. Am consemnat toate acestea intr-un jurnal pe care l-am publicat, dupa 40 de ani, in „Fragmente critice“ VI (2010). Uitasem, pur si simplu, de el.
De ce monarhie intr-o democratie atât de bine organizata si fara mari diferente intre clasele sociale? „Pentru ca ne costa mai putin decât o presedintie. In plus, o monarhie buna da continuitate si stabilitate…“ Am aflat cu aceasta ocazie ca in timpul razboiului, sub ocupatia nemteasca, regele de atunci si-a pus demonstrativ steaua galbena pe piept pentru a-si manifesta solidaritatea cu evreii danezi care erau in acest fel umiliti de hitleristi. In 1968, când descopeream toate acestea, aveam sentimentul ca aceasta formula de existenta este ideala. Oricum, nu semana deloc cu ceea ce lasasem eu in tara. Danemarca, o tara mica, fara bogatii naturale (in afara de nisip), avea, atunci cel mai inalt nivel de viata din Europa. „Inalt“ nu numai pentru cei cu dare de mâna, ci pentru toti cetatenii sau aproape pentru toti cetatenii tarii. Nu mai stiu ce-o fi azi, când, daca nu gresesc, social-democratia a pierdut puterea. Nu cred insa ca s-a schimbat ceva fundamnetal in structura economica si sociala a societatii daneze. O chestiune m-a intrigat insa si ma intriga si azi: de ce atâtea sinucideri intr-o tara bogata, ce nu merge bine in acest mecanism social care pare atât de bine reglat? Problema deschisa. Este aceasta formula valabila pentru noi, latinii orientali, cu alte mentalitati si multe bogatii naturale, cu o noua clasa de oameni rapid imbogatiti, cu elitisti aroganti si globalisti vehementi, cu politicieni care, daca nu sunt inca milionari (in euro), vor deveni in curând, cu 40% dintre tarani saraciti si inerti politic, in fine, o Românie profunda si tacuta, si alta Românie (România suprafetelor – cum i-am zis intr-un rând, preluând o expresie a lui Camil Petrescu) agitata, politicianista, apucatoare si mitocaneasca?…
Pentru a incheia: capitalismul românesc este tânar, primitiv si nerusinat. Ii lipsesc cei 500 de ani de acasa… Ca sa fiu drept: sunt disperat. Am trait pâna la 57 de ani intr-un regim totalitar comunist si ma pregatesc de marea trecere intr-un regim capitalist mahalagesc, profund imoral, fara legi si fara stil. Singurele legi pe care le propune cultura politica actuala sunt acelea ale banului si ale puterii. Cum vom  iesi din acest sistem si, mai ales, când? Nu am nicio idee… Ce stim este ca România nu trebuie si, sper din toata inima, nu va fi niciodata nevoita sa se intoarca la un sistem totalitar, de dreapta sau de stânga.
*
Ce-i de facut? Sa avem rabdare, ne indeamna politicienii aflati la putere, sa luam masurile corecte, in favoarea generatiilor viitoare etc. De 60 de ani nu aud  decât aceste sfaturi. Retorica regimului totalitar comunist se baza, cum se stie, pe ideea de sacrificiu a generatiilor prezente pentru a fi mai bine generatiilor ce vor veni. Atunci va fi constituita „societatea multilateral dezvoltata“ si, daca o vom construi, paradisul va fi regasit. Mai simplu spus, strângem azi cureaua ca sa ne fie mâine bine. Repet, de 50 de 60 de ani nu aud decât aceasta retorica meliorista, mincinoasa si sforaitoare. Am ascultat-o si aseara, inainte de anul nou: Rabdare, români, sacrificati-va azi si ne vom bucura mâine de binefacerile civilizatiei cunoasterii… Este limpede, jucam toti intr-o farsa tragica, suntem fara vointa noastra actorii unei piese din teatrul absurdului… Nenorocirea este ca nu putem iesi din ea.
*
Se construiesc prea multe biserici, zici D-ta, iar preotii cer bani ca sa slujeasca… Nu-i o ipocrizie majora la mijloc?… Parerea mea este ca amesteci prea mult subiectele. Sa le luam in ordine. Nu-mi displace faptul, trebuie sa te contrazic, ca se ridica biserici in orasele si satele românesti (mai rar, din pacate!). Acolo unde este o biserica si o scoala acolo este o comunitate care poate avea un viitor. De aceea, nu-l aprob pe Ministrul Educatiei care vrea sa desfiinteze scolile din satele care nu au 300 de elevi (ma rog: sa le ridice personalitatea juridica). O masura, am mai spus-o, catastrofala. Ea va desfiinta in cele din urma satul românesc, caci ce tânar vrea sa se aseze intr-un loc unde copiii lui nu pot invata? Se va duce, in mod sigur, acolo unde exista o scoala la indemâna… Revin: nu-i rau ca se ridica biserici… Ca ele pot fi mari si luxoase? Poate, dar gândeste-te la catedralele din Occidentul european! Sunt maiestoase, sunt superbe, dovada ca Evul Mediu n-a fost, cum spun unii, un timp al intunericului spiritual. Noi nu avem biserici grandioase, inteleg de ce, il poti gasi pe Dumnezeu in fond si intr-o mica biserica de lemn. Nu-mi plac nici mie cladirile latite pe dinafara si impodobite cu presuri bogate pe dinauntru, iar pe pareti cu portretele oribile ale familiei donatorului dintr-o mahala. Am vazut o mostra intr-o biserica din Bucuresti. Preotul, inventiv, instalase si un mecanism muzical care putea reproduce fie Ave Maria, fie o melodie vag laica si muzicala. Ca la discoteca… Am iesit repede din ea, sentimentul meu era ca, suparat, Dumnezeu parasise acel locas…
Celalalt subiect (tariful pe care il cere preotul), ce sa zic? Oricum, nu mi se pare o morala religioasa… Am cunoscut preoti devotati vocatiei lor. Am cunoscut mai putin duhovnici. De ei avem nevoie.