Revin la Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
În ultimele săptămâni această lege a scos la lumină manifestări interesante nu atât din partea simpatizanţilor legionari de la care nici nu aşteptam altceva, ci din partea unor oameni cu totul onorabili. Aleg în continuare doar câteva exemple eterogene.
De pildă, Andrei Pleşu, după ce a lansat un prim atac confuz la adresa legii (în care nu rata nişte insinuări la adresa lui Alexandru Florian, preşedintele Institutului Wiesel, ce aveau să fie preluate şi transformate de către inşi mai puţin subtili decât dl Pleşu în atacuri la persoană), a revenit prin câteva amintiri despre Nichifor Crainic, care i-ar fi relatat prin anii 70 (când Crainic ajunsese „un bătrânel cumsecade, în pijama“) că Corneliu Zelea-Codreanu era un prost orator. Ca nuca-n perete: nu ştiu de ce şi-a închipuit Andrei Pleşu că ar fi nevoie de contribuţia memorialistică a d-sale ca intermediar pentru memorialistica lui Nichifor Crainic. Crainic şi-a scris singur memoriile (vreo 400 de pagini), povestind pe larg despre prostia şi antitalentul oratoric ale lui Codreanu – care de altfel sunt larg documentate şi în textele din epocă, şi în scrieri memorialistice ulterioare. Singurul scop al articolului lui Pleşu pare să fie revelarea felului în care a supt din adânci tinereţi antilegionarism de la bătrânei simpatici precum Crainic – care Crainic, altfel, a fost unul dintre principalii vinovaţi de construirea fascismului românesc, şi nu doar în sens teoretic. (Faptul că Nichifor Crainic ar fi fost reabilitat după 1989 este o ruşine ce se cere urgent revizuită.)
Alt exemplu: pe reţelele de socializare, inşi totuşi onorabili au tot suspinat de tristeţe că Institutul Wiesel s-a opus (ineficient de altfel) propunerii ca o stradă din Timişoara să fie numită „Petre Ţuţea“. De neînţeles pentru mine este altceva: de ce ar fi vrea cineva să dea numele lui Ţuţea unei străzi? Ce mari cărţi a scris Ţuţea, ce texte măcar modic importante a lăsat Ţuţea în urma lui? Că i-au supravieţuit nişte anecdote de Cişmigiu care-i sunt atribuite nu înseamnă nimic; lui Bulă îi sunt atribuite mult mai multe anecdote şi cu toate astea nimănui nu i-a dat prin cap să dea unei străzi numele „Bulă“.
Alt exemplu: tot pe reţelele de socializare, poetul şi gazetarul Florin Iaru s-a trezit îngrijorat de posteritatea lui Ernest Maftei. Citând un articol Wikipedia din care reieşea că Maftei fusese nu doar legionar în tinereţe, ci şi mare filosemit, comenta: „Iată un caz greu. Greu de tot“, întrebând apoi retoric: „Putem discuta şi asta?“ (cu implicaţia că odată apărută Legea nimeni nu mai poate discuta nimic, de teamă că e umflat de procurori). Am verificat de curiozitate sursele articolului citat de Florin Iaru: aceste surse se reduceau la un material publicat pe un site legionar, lipsit de orice alte referinţe verificabile. Gazetarul Iaru ar fi trebuit să-şi cunoască mai bine meseria.
În fine, am avut ghinionul să urmăresc o a treia emisiune moderată de Rareş Bogdan pe tema legii amintite până acum (programată joi 13 august). Printre invitaţi, dintre care unii literal în cămaşă verde, înãlţând elogii Legiunii, s-au numărat Radu Preda, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, şi Marius Oprea, fostul director al respectivului Institut. Ambii s-au lansat în declaraţii dintre cele mai dubioase, în sensul verde al cuvântului. Chiar: ce anume l-a recomandat pe Radu Preda la conducerea Institutului? Opera lui teologică? Jurnalul cu Petre Ţuţea din 1992? În ce-l priveşte pe Marius Oprea, deriva misticoidă care-l călăuzeşte de câţiva ani nu mai e un secret de mult, ceea ce nu o face mai puţin dezgustătoare. Cu toată sinceritatea, când vine vorba de IICCMER, mi-e dor de Vladimir Tismăneanu, fostul preşedinte al consiliului ştiinţific al Institutului: cu toate excesele pe care n-am avut motive să le apreciez, era totuşi un profesionist la ani lumină de alde Preda şi Oprea.