Olga Tokarczuk, Casă de zi, casă de noapte, traducere de Cristina Godun, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015
„Casa este corpul vostru mai mare./ Ea creşte în miezul zilei/ şi doarme în tăcerea nopţii./ Şi nu-i lipsită de vise“. Sunt versurile lui Khalil Gibran, folosite ca foarte inspirat epigraf al cărţii semnate de Olga Tokarczuk, Casă de zi, casă de noapte (1998). Casa, spaţiul unde locuiesc oamenii, reprezintă – iar acest lucru este sugerat de la bun început – o veritabilă prelungire a fiinţei umane şi, deopotrivă, primul element ce mijloceşte comunicarea cu ceilalţi; dar şi punctul de plecare pentru o viitoare posibilă explorare, de către fiecare individ, a universului exterior.
Case, zile şi nopţi
Născută în anul 1962, într-un oraş din vestul Poloniei, şi afirmată încă de la începutul anilor 90 ca prozatoare, poetă, eseistă şi specialistă în psihologie, Olga Tokarczuk cucereşte cititorii – şi convinge critica de specialitate – încă de la primele volume publicate, devenind una dintre cele mai influente voci din spaţiul cultural polonez şi fiind recompensată în doar câţiva ani cu prestigioase premii literare. Practicând atât proza scurtă, în volume precum Ultime povestiri (2004), cât şi romanul – Călătoria oamenilor cărţii (1993) sau Rătăcitorii (2007) –, dar neezitând nici în faţa complexei formule a romanului-fluviu, dacă e să amintim în acest sens doar Scripturile lui Iacob (2014), Olga Tokarczuk poate sta oricând alături de mari scriitori cum sunt laureaţii polonezi ai Premiului Nobel pentru Literatură Wislawa Szymborska şi Czeslaw Milosz. Creaţia ei mizează mult pe valenţele ironiei, pe procedee ale oralităţii, dar şi pe o tematică specifică, ce evidenţiază importanţa colectivităţilor umane, mai cu seamă în regiunile rurale ori izolate ale Poloniei (şi nu numai), doar în felul acesta, prin apartenenţa la o comunitate, putând omul să înfrunte cu adevărat marile provocări ale istoriei – adesea crudă şi nedreaptă (din nou, în Polonia şi nu numai…). Casă de zi, casă de noapte, deşi poartă subtitlul „roman“, e mai degrabă un ansamblu de povestiri, unele extrem de succinte, legate din punct de vedere tematic; iar acestea, prin accentele comice ori, dimpotrivă, tragice sau groteşti, prin juxtapunerea unor procedee specific livreşti (povestirea în povestire) sau utilizarea unor convenţii consacrate ale literaturii (manuscrisul găsit) prind cititorul de la primele pagini şi-l introduc, de-a dreptul pe nesimţite, într-un univers ficţional unde totul se poate întâmpla într-o clipă. Şi mai ales într-o lume aparte, în care visele sunt mult mai reale decât cea mai reală realitate. Că toate aceste tehnici narative sau procedee stilistice nu sunt noi e adevărat, însă modul în care scriitoarea le pune alături, dându-le, în acest fel, un nou sens, face din textul de faţă o creaţie ce provoacă cititorul şi-l încântă, deopotrivă, dar şi o carte imposibil de prins în vreo formulă critică simplificatoare.
Pretextul narativ e reprezentat de sosirea, într-o mică localitate rurală poloneză, a unui personaj feminin (ea va deveni şi vocea narativă a cărţii) care se stabileşte împreună cu soţul în această regiune din Silezia Inferioară, în Munţii Sudeţi, departe de zbuciumul lumii civilizate. Iar aici, ea va avea prilejul să asculte istorisirile celor din partea locului, să le adune şi să recompună, prin intermediul lor, întreaga istorie neoficială – dar cu atât mai importantă – a unei zone de graniţă. Căci satul respectiv e situat la foarte mică distanţă de frontiera cehă, iar oamenii aud adesea muzica vecinilor sau, în unele situaţii, chiar conversaţiile acestora purtate cu voce prea tare. Mai mult decât atât, locuitorii de aici provin, într-un procent însemnat, din regiunile de est ale Poloniei, fiind vorba despre aceia care, în urma extinderii ariei de influenţă sovietice, au decis să se stabilească în zone pe care le-au considerat mai sigure – paradoxul constând şi în aceea că, odată ajunşi aici, nu puţini s-au instalat în casele ce fuseseră părăsite de curând de către etnicii germani care s-au îndreptat către patria-mamă după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Omul e o simplă jucărie aflată la dispoziţia marilor mecanisme ale istoriei – acesta pare a fi cel mai evident mesaj al tuturor amănuntelor pe care Olga Tokarczuk le pune în faţa cititorului. Numai că autoarea nu e interesată doar de mesajele evidente, ci în primul rând de cele subtextuale. Iar subtilitatea acestei cărţi se dezvăluie cu adevărat doar la o lectură reluată. O lectură care va evidenţia, în primul rând, veritabila estetică a fragmentului utilizată aici, dar şi importanţa ei. Pentru că doar prin punerea cap la cap a amănuntelor esenţiale ale tuturor vieţilor celor din această localitate poate fi înţeles adevărul existenţei acestora, dar şi substanţa tragică din care viaţa de fiecare zi e compusă, dincolo de aparenţa comică a unor întâmplări sau evenimente. Structura aceasta mozaicată îngăduie, apoi, autoarei, să se mişte cu deplină uşurinţă înainte şi înapoi în timp, să cuprindă, ca într-o imensă frescă, o gamă extrem de largă de experienţe umane şi să dea senzaţia că discută cazuri ori situaţii concrete, doar pentru a putea, în acest fel, să sugereze la tot pasul că preocuparea sa de căpătâi este condiţia umană; şi, de asemenea, provocările cu care oamenii simpli se confruntă zi de zi, adesea prinşi în jocul unor forţe istorice ori sociale nemiloase şi din a căror condiţionare nu există scăpare.
Între vise şi poveşti
Ceea ce stabileşte legătura profundă între toate fragmentele acestui inedit puzzle este, în primul rând, vocea narativă. Iar în al doilea rând, cadrul comun de desfăşurare. Interesant este, apoi, că toate aceste fragmente nu dau niciodată impresia risipirii, ci exprimă extrem de bine estetica ce stă la baza acestei minunate cărţi. Olga Tokarczuk e convinsă – iar acest lucru se vede de la începutul şi până la sfârşitul textului – că viaţa omenească are nenumărate faţete, că e adesea ambiguă şi că rămâne, nu o dată, în ciuda oricăror încercări, imposibil de definit până la capăt. Prin urmare, graniţa dintre realitate şi imaginaţie tinde să se şteargă, la fel şi cea dintre noapte şi zi. Universul devine un soi de substanţă fluidă – şi poate fi străbătut din orice parte înspre orice direcţie. În primul rând prin intermeiul rememorării. De aici decurge, desigur, excelenta tehnică a sugestiei; şi tot de aici subtilele pagini de atmosferă, care fac deliciul oricărui cititor.
De altfel, romanul începe, în mod semnificativ, tocmai cu relatarea unui vis al protagonistei, care exprimă esenţa întregii cărţi, ca o neaşteptată punere în abis: „În prima noapte am visat că sunt privire pură, căutătură pură şi că nu am nici corp, nici nume. Stau suspendată sus, deasupra văii, într-un punct nedefinit, din care văd totul sau aproape totul. Mai degrabă lumea contemplată mi se supune când mă uit la ea, se apropie şi se îndepărtează de mine, astfel încât pot să văd totul sau doar cele mai mărunte detalii“. Apoi, întâmplarea cea mai importantă pentru străina pasionată de poveşti este întâlnirea cu Marta, o vecină vârstnică şi înţeleaptă – dar deloc lipsită de mistere – şi care dă impresia că trăieşte în ritmul naturii, nu în funcţie de orele sau minutele măsurate de ceasornice. Iar Olga Tokarczuk pare a o fi construit pe Marta, ca personaj, în mod asemănător cu acela pe care l-a folosit pentru a-şi elabora întreaga carte. Adică, punând cap la cap relatările acesteia şi amintirile ei, în încercarea de a-i crea un portret în mişcare, un portret care să ţină seama în primul rând de peisajele sufleteşti pe care fiecare cuvânt al acesteia le evocă. Împreună cu Marta, personajul narator face cele mai simple lucruri – spală vasele, stă câteva clipe la taclale, priveşte schimbarea anotimpurilor sau bea o cafea. Numai că, abordate întotdeauna prin prisma şi din perspectiva poveştii pe care o implică de fiecare dată aceste activităţi aparent banale, ele devin expresii ale marilor mistere ale existenţei. Iar unul dintre acestea e permanenta transformare a oamenilor şi a lucrurilor, micile miracole ascunse înapoia unor evidenţe care, deşi foarte pregnante, nu sunt întotdeauna evaluate la corecta semnificaţie. Înşişi oamenii locului dau senzaţia că au o dublă viziune asupra vieţii, ştiind mereu şi cum să trăiască, pe de o parte, dar şi cum să reflecteze asupra celor trăite, pe de alta. Dată fiind această realitate, nu va fi, deci, o surpriză faptul că majoritatea schiţelor şi a portretelor pe care naratoarea le face celor pe care-i cunoaşte sau celor cărora ajunge să le cunoască istoriile sunt menite a pune pe gânduri cititorul şi, nu în ultimul rând, a-l impresiona prin sâmburele tragic pe care îl poartă în ele chiar şi cele mai aparent neînsemnate fiinţe. Marek Marek e convins că trupul îi este locuit de o pasăre şi sfârşeşte prin a se sinucide. Franz Frost suferă de coşmaruri ce par a-i fi trimise, în mod inexplicabil, de pe o altă planetă şi, deoarece refuză să se supună rigorilor războiului şi să poarte casca militară, este ucis. Ulterior, fiul său moare din cauza ciupercilor otrăvitoare. Un profet local aşteaptă sfârşitul lumii, iar pentru că acesta nu vine, începe să-i caute pretutindeni semnele prevestitoare. Kummeris, o tânără frumoasă şi pioasă care, datorită calităţilor sale ar fi putut să fie canonizată, sfârşeşte respinsă de lumea laică deoarece, după un miracol se trezeşte având chipul lui Christos (deci, nu mai corespunde imaginii pe care cei din jur o aveau despre ea), însă e respinsă şi de lumea religioasă, deoarece contrazice toate modelele pe care, anterior, se considera că o femeie trebuie să le urmeze pentru a putea aspira la sfinţenie…
Viaţa cotidiană se amestecă în permanenţă cu cea imaginată, adevărul ia adesea forma iluziei, însă pura şi gratuita aparenţă nu trece niciodată drept esenţă, ci are darul de a îndrepta atenţia cititorului doar spre ceea ce trebuie reţinut. Şi, sigur, spre acele lucruri asupra cărora trebuie să meditezi pentru a putea ajunge la revelaţia ce dă sens întregii existenţe. Iar dacă, în cazul personajului feminin care-şi asumă rolul de narator în Casă de zi, casă de noapte, ori al Martei, aceasta constă în povestire şi/ sau în rememorare, pentru Olga Tokarczuk, marea revelaţie este, fără îndoială, descoperirea unei vocaţii literare ce dezvăluie un talent uimitor şi o artă care spune multe despre o Europă de Est care a fost, din păcate, prea puţin cunoscută. Până acum.