Timpul statu.
„Baltagul“
Sahul este crud: trebuie sa fii pregatit sa omori oameni.
Nigel Short
„Baltagul“ de Mihail Sadoveanu detine, cred, doua recorduri despre care nu se prea vorbeste: este primul thriller din literatura româna (1930), prin asta ducând literatura româna „în rândul lumii“, si este romanul scris în cel mai scurt timp imaginabil pentru acest gen: 17 zile, ceea ce, trebuie sa recunoastem este mai mult decât o performanta.
Romanul debuteaza foarte sugestiv cu o imagine menita sa confere cititorului sentimentul unei lumi rotunde, perfecte, în care toate elementele „se tin“, în care tous les sons se répondent, dupa formula inspirata a autorului „Florilor raului“. Acesta este nu doar un univers coerent în toate elementele si articulatiile sale, este astfel din vremuri imemoriale. Atât de stravechi, suntem informati, încât duce la facatorul tuturor celor vazute si nevazute. „Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, ne spune Sadoveanu, a pus rânduiala si semn fiecarui neam.“ Aceasta prima fraza a romanului seamana, prin ton, gravitate si semnificatie, cu o trimitere la „Geneza“. Lumea pe care ne-o propune Sadoveanu este, prin urmare, o lume a rânduielii, a rânduielii superioare faptuite de însusi Creator.
Aceasta stare de lucruri este pusa în lumina nu doar de autor ci si de actori. Iata ce crede Vitoria Lipan: „… toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stapâniri se schimbasera, limbile se prefacusera, dar rânduielile omului si ale stihiilor staruisera“; sau nevasta negustorului David, apropiata a Vitoriei: „… toate cele de pe lumea asta au nume, glas si semn“ etc. Ferma credinta în armonia lumii este prin ea însasi datatoare de speranta ca vinovatul va fi gasit. Trebuie doar sa te iei dupa „semne“ – ceea ce si face Vitoria – pentru a ajunge la el.
Echilibrul acestei lumi guvernate de ordinea suprema a lui Dumnezeu este pus în cauza, într-o buna zi, de o crima abominabila, cu iz mioritic; respectiv, doi ciobani îl ucid pe un confrate pentru a-i lua oile. În virtutea aceleiasi rânduieli ceresti amintite mai sus, criminalul se cere dovedit si pedepsit, pentru a reda acestei lumi, atât cât se poate, într-o asemenea situatie, echilibrul si sensul original. Vitoria stie ca, daca Nichifor este mort, ea înapoi nu-l mai poate aduce – de-ar fi posibil un asemenea drum, Nichifor l-ar face si singur; ce poate ea sa faca este doar ce se cere oricarei sotii iubitoare: sa-l caute, sa-l gaseasca si-l puna în mormânt, dupa obiceiul stramosesc; adica s-i stea alaturi pâna la capat. Numai asa si-ar gasi linistea, atât Nichifor, cât si Vitoria.
Nu trebuie sa vedem, însa, în întreprinderea Vitoriei Lipan un act comun de razbunare, ci, mai degraba, o încercare de restituire a echilibrului lumesc tulburat printr-o fapta scelerata. Nici o clipa Victoria Lipan nu califica vânarea vinovatului de moartea sotului ei si pedepsirea lui drept un banal act de justitie în sensul actului reparator înfaptuit de autoritati. Aici avem de-a face cu ceva mai profund, cu justitia strabuna, veche si ea de când lumea, asa cum este mentionata nu odata în textele sfinte, si care se traduce prin sintagma „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.“ Nicolae Florescu are, credem, dreptate când afirma ca Vitoria Lipan devine o preoteasa a datoriei fata de legea nescrisa, dar esentiala, a mortii, mai mult decât o vestala a razbunarii.
Lumea Vitoriei Lipan nu este tocmai perfecta, departe de asta; femeile (unele) nu sunt chiar icoane de pus în altar – unele sunt pricinoase, laudaroase, iubitoare de lux, invidioase, dupa cum nici barbatii nu sunt fara cusur: ei se mai iau dupa pahar, se mai uita dupa fuste, îsi mai bat nevestele – cum este si cazul lui Nichifor Lipan. Dar nimeni nu si-a luat un sfânt ca sa traiasca cu el, iar femeia îi este datoare omului ei iubire si îngaduinta. Asa spune legea strabuna.
Romanul sadovenian are, fireste, o puternica tenta detectivistica, numarându-se, cum am spus, printre primele thrillere din literatura româna. Asupra acestui aspect s-a insistat suficient. Lucrurile sunt însa ceva mai complicate. Vitoria Lipan nu este nici Sherlock Holmes, nici Maigret – ambele personaje (carora s-ar mai putea adauga si altele) plasându-se în afara chestiunii enigmistice. Ei nu sunt implicati intim, respectiv nu sunt motivati personal în aflarea si pedepsirea vinovatului. Atât Sherlock Holmes, cât si Maigret, Philip Marlowe etc. sunt, prin actele lor, mai aproape de înfaptuirea unui act de justitie institutional, impersonal, laic. Ei si-au facut o profesie din dezlegarea unor enigme cu iz politienesc. Fireste, ambii sunt interesati de dovedirea faptasului, dar interesul lor nu este unul strict moral, de ordin sentimental, oricum nu personal, ca în cazul Vitoriei Lipan, care actioneaza din datorie; o datorie sacra fata de sotul ei, datorie izvorâta din credinta în si respectul fata de legile stravechi ale acestui pamânt. Marea problema este aici ca fara aflarea si pedepsirea criminalului lumea în care traieste Victoria Lipan si ai ei îsi pierde sensul original, devine haos si lacas pentru raul diavolesc. Mai mult, reasezarea lucrurilor la locul lor se cere facuta nu de autoritati, ci, asa cum am spus, de însusi cel nedreptatit.
Într-un fel, Vitoria Lipan este un vigilante, ea îsi ia asupra-si raspunderea ducerii la capat a actului de justitie. Ea îsi asuma aceasta responsabilitate nu din lipsa de încredere în capacitatea autoritatilor de a face dreptate, cum se întâmpla în cazurile clasice de vigilante, ci din datoria sfânta fata de sotul ei. Este ceea ce reiese si din schimbul de vorbe dintre ea si Gheorghita: „«Adevarat este mama, ca eu ceva nu înteleg. De ce-am umbla noi cautând si n-am lasa slujba asta celor care-s platiti anume! Doar tara are rânduieli, politisti si judecatori.» Vitoria îi lepada raspuns cu dispret: «Ce am eu cu dânsii? Eu am cu nacazul meu.»“
Exista, poate, tentatia ca Vitoria Lipan sa fie asemuita cu un personaj tragic din antichitatea elena, care-si urmareste victima pâna la moarte, în chip de erinie. Între un personaj dintr-o tragedie greaca si Vitoria Lipan este însa o diferenta esentiala: în vreme ce personajele antice sunt animate, în genere, de o personalitate dubla, de o personalitate secreta – vezi cazul lui Oedip – ignorata de personajul în cauza (moira), si de una care corespunde propriei vointe, Vitoria Lipan are o personalitate simpla, în sensul ca este total transparenta. Eroina noastra este pe deplin constienta, în fiecare moment al actiunii ei, de fiecare pas pe care îl face, de menirea ei pe lume. Nu exista doua Vitorii, una secreta si una „publica“; totul este la vedere, simplu, taios si necrutator precum baltagul acela, nou, nefolosit, sfintit, cu care îsi face dreptate.
Sadoveanu, se stie, a fost un mare pasionat de sah, aspect asupra caruia, credem, nu s-a insistat suficient; si mai ales nu corespunzator, în relatie cu creatia sa literara. Prozatorul a fost apropiat de sah înca din copilarie. Ulterior, el s-a dedat frecvent acestui joc al mintii, fie cu colegii de redactie ai „Vietii Românesti“ fie la cafeneaua „Traian“. Mai târziu, s-a implicat oficial în miscarea sahista de la noi, ca redactor al publicatiei „Revista Româna de Sah“ si, mai mult, ca presedinte al Federatiei Române de Sah (1926-1929 si 1950-1958).
În noianul de reflectii despre sportul mintii, putine revela atât de fara menajamente caracterul dur al jocului de sah cum o face observatia marelui maestru britanic Nigel Short: „Sahul este crud: trebuie sa fii pregatit sa omori oameni“. Desigur, aceste cuvinte dramatice trebuie luate cum grano salis, niciodata o partida nu a avut ca miza viata unui om – exceptând, poate, într-un roman. Dar esenta nu este mai putin aceasta: sahul este un exercitiu spiritual teribil de crud. Sadoveanu nu a cunoscut sentinta lui Short – marele maestru britanic fiind un jucator din zilele noastre –, dar asta nu înseamna ca autorul „Baltagului“ nu era constient, ca practicant al sahului, de acest adevar. Oricine a întârziat în fata tablei de sah, cum a facut-o Sadoveanu, a realizat acest element definitoriu al jocului pe 64 de patratele. Si nu o data, slabiciunea lui Sadoveanu fata de sportul mintii a razbatut si în paginile sale literare, cum se întâmpla în „Divanul persan“ sau „Soarele în balta“ etc.
Fara a avea pretentia ca am identifica o trasatura definitorie a personalitatii sadoveniene, sahul nu era unicul sau hobby care presupune cruzime. Daca în cazul pescuitului se poate vorbi mai putin despre ferocitate, este greu sa privesti vânatoarea ca pe un sport inocent. Într-una dintre povestiri, romancierul îsi aminteste de sine, un baietandru, si de bucuria care i se citea în ochii „când iesea întâia oara cu pusca în luncile Siretului… Îi lucea soarele în ochi si i se rasfrângea în suflet. În bucuria aceasta a luminii s-a spatiului se amesteca „o hotarâre nedeslusita sa urmareasca si sa fulgere de departe vietatile salbatice care fug de om.“ Acest sentiment nu l-a parasit niciodata pe Sadoveanu. Lovinescu vorbeste nu tocmai întâmplator despre „senzualism brutal si sanguin“ al multora dintre povestirile autorului „Baltagului“. El se regaseste si în demersul Vitoriei Lipan: personajul este animat de o hotarâre de neclintit sa-l urmareasca si sa-l fulgere pe cel ce i-a omorât sotul.
Fireste, Sadoveanu ignora asertiunea lui Nigel Short, dar nu este exclus sa fi cunoscut, sau, oricum, sa fi subscris fara ezitare la afirmatia marelui Alexandru Alehin potrivit caruia, în timpul unei competitii, un maestru de sah trebuie sa fie o combinatie dintr-un animal de prada si un calugar. La o privire mai atenta, aceste doua ipostaze – animalul de prada si calugarul (elementul spiritual) – se întâlnesc la Vitoria Lipan. Dupa cum, în Vitoria Lipan se regaseste, în cel mai înalt grad, vânatorul în stare pura, haitasul, ucigasul, jucatorul de sah, în ultima instanta.
Ca o consecinta a celor discutate mai sus, ni se ofera aproape de la sine o ipoteza de lucru dintre cele mai tentante, si anume ca „Baltagul“ este un roman gândit cu structura, dinamica, spiritul, în ultima instanta, specifice unei partide de sah. Sadoveanu, cu siguranta, nu putea fi strain de o asemenea solutie. Mai întâi, sa precizam ca, într-un fel, o partida de sah este o partida de vânatoare în care se urmareste înfrângerea adversarului (vânatului), la modul generic, punerea regelui advers în pozitie de mat – uciderea lui, cu alte cuvinte.
La o privire mai atenta, în economia romanului „Baltagul“ identificam cu usurinta trei momente distincte corespunzatoare celor trei etape principale ale oricarei partide de sah: deschiderea, mijlocul, finalul. Observam, de asemenea, ca fiecare dintre cele trei momente este construit cu deosebita atentie: deschiderea – pâna la plecarea de acasa (cu toate pregatirile respective) – jocul de mijloc (dovedirea vinovatului, cu tot ce implica asta) si, în fine, matul – pedepsirea vinovatului.
Mai exista, în fine, un element, esential, cel putin unul, deloc de ignorat, care apropie „Baltagul“ de o partida de sah, si anume premeditarea. Al. Paleologu intuieste corect faptul ca Vitoria Lipan actioneaza potrivit unui plan pe care l-a croit în mintea ei. Este greu sa minimalizezi asta. Nu insistam asupra calculului în jocul de sah – tine de domeniul evidentei. Sa retinem însa, în acest context, ca fiecare miscare a Vitoriei, din momentul în care eroina porneste în urmarirea ucigasului lui Nichifor pâna la pedepsirea lui poarta deopotriva semnul gândirii rece, al hotarârii ferme de a face dreptate memoriei sotului ei. Astfel, fiece pas pe drumul pe care se angajeaza Vitoria aduce izbitor cu o mutare pe tabla de sah, apropiind-o inexorabil de tinta: pedepsirea ucigasului.
O remarca pe linia apropierii dintre romanul sadovenian si sah, sugerata mai sus, care ar putea sa para unora doar o speculatie: asa cum în jocul de sah rolul principal în transarea unei partide revine reginei, în „Baltagul“ rolul cel mai dinamic revine personajului feminin, nu întâmplator denumit… Vitoria, personaj care se comporta de la început pâna la sfârsit ca o veritabila regina pe tabla de sah.
Si o ultima observatie: Vitoria Lipan, pentru a vorbi în termeni pur sahistici, îsi învinge oponentul cu o enorma economie de mijloace, aplicând o strategie demna de un mare maestru al genului.
Fara teama de a exagera, putem afirma ca „Baltagul“, romanul lui Sadoveanu, este nu doar o admirabila lectie de literatura, cu tot ce implica asta, dar si o splendida pledoarie, fie ea si indirecta, în favoarea jocului de sah.