Avându-i pe Kristin Scott Thomas si Sergi López în rolurile principale, acest film din 2009 al lui Catherine Corsini e un caz nou dintr-o specie deloc rara în cadrul careia forma si fondul se contrazic reciproc. Fortate sa traiasca sub acelasi acoperis, principalul criteriu care le desparte e vârsta. Paradoxal, mariajul celor doua rezista onorabil: fondul salveaza forma si forma salveaza fondul, pentru doua categorii de public vadind interese contrastante, dar nu complementare. Altfel spus, filmul functioneaza si pentru cei obisnuiti cu un anumit tip de mesaje (întelese aici cu sensul de continuturi), si pentru adeptii unui anumit mod de ambalare a produsului cinematografic, dar unii si cu ceilalti împreuna sunt departe de a forma întregul public.
Pe de o parte, forma se încadreaza într-o filiatie de data mai degraba recenta. Multumita filmarii, care alterneaza cadrele fixe cu cele obtinute cu camera de mâna, aceasta pelicula noua nu îsi dezminte vârsta. Scenele de sex sunt destul de explicite, iar neorealismul lui „Partir“, atât cât e, datoreaza mai mult cinema-ului fratilor Dardenne decât lui De Sica si Rossellini. Fondul, pe de alta parte, aminteste de ceea ce Truffaut numea, în articolul-program „Une certaine tendance du cinéma français“, „traditia calitatii“. Adica de marele cinematograf francez, respirând prin plamânii marilor teme, interesat de marile sentimente, subversiv sub acoperire si cu jumatate de masura.
si „Partir“ are partea lui de critica sociala. Ivan (Sergi López) e angajat la negru; din acest motiv, depinde doar de bunavointa lui Suzanne (Scott Thomas) daca primeste sau nu despagubiri atunci când e victima unui accident de munca. Totodata, în oraselul din sudul Frantei în care cea mai mare parte din actiune se desfasoara, Samuel (Yvan Attal), sotul lui Suzanne, e atotputernic. Nici Suzanne, nici Ivan nu-si mai pot gasi un serviciu o data ce caminul familial e parasit. Toata lumea îl cunoaste, nimeni i se pune împotriva. Aceste mostre de inechitate trec însa usor neobservate pe o scena pe care melodrama joaca rolul principal. Dincolo de rolurile sociale ale celor trei, filmul lui Corsini e ceea ce în limbajul caietelor de presa se numeste „o poveste de pasiune mistuitoare“, una care creste din nimic si se dezvolta paradoxal. O melodrama austera, dar nu mai putin o melodrama.
Mourir un peu
În centrul ei e Suzanne, a carei trasatura definitorie e hotarârea. Nevoita sa aleaga între familie si amant, femeia nu sta pe gânduri: îsi face bagajele si pleaca. Nu trece însa prea mult timp si îsi da seama ca s-a înhamat la mai mult decât poate duce. Sotul ei, negativul filmului (nu apare în nicio scena care sa-l puna într-o lumina cât de cât buna), câstiga, în cele din urma, însa doar pentru un timp.
Pe hârtie (mai exact pe hârtia scenariului), rolul Suzanne include destule volute pentru a fi considerat unul dificil. În interpretarea lui Kristin Scott Thomas, el e redus la doua coordonate, sau mai bine zis, la doua abordari – emfaza si împietrirea. La începutul idilei cu Ivan, când pleaca de acasa si se muta cu acesta, când se vede despartita de el sau când în sfârsit îl revede, Thomas joaca o singura carte: exagerarea. Mijloacele ei sunt cele specifice filmului mut. Când însa Ivan o goneste în gluma sau când se vede nevoita sa revina acasa, alaturi de sotul ei, chipul lui Thomas devine cu desavârsire imobil. Aici intervine rolul filmarii. Prin ochii unui cineast precum Otar Iosseliani, scena ar fi fost aceeasi, i-ar fi lipsit doar kitsch-ul. În filmul lui Corsini, Thomas e încadrata în prim plan, sa nu cumva sa ratam aceasta imobilitate si sensurile ei. Daca actrita engleza ar fi trebuit sa joace un rol în care sufera de raceala sau gripa, camera i-ar fi intrat poate si în gât, sa-l vedem cât de rosu e.
Finalul filmului îi gaseste pe îndragostitii amurgiti împreuna, la casa pe care au visat s-o cumpere si în care urmau sa traiasca. În vârful muntelui e casa, muntele se continua cu dealuri, dealurile cu câmpii, câmpiile cu plaja si plaja cu mare. Muntele si marea la un loc ofera imaginea unui paradis turistic si totodata constituie o mostra colosala de conventionalism. Astfel e si filmul lui Corsini, asemeni unei tapiserii de talcioc în care fecioara si caprioara se adapa împreuna la acelasi izvor.