Despre „Elena, în general“. Art` angajat`, democratizarea picturii sau incultur` politic`?

Pentru mine, mult comentata expozitie „Elena, în general“ a fost, înca de la o prima vizualizare, un eveniment incitant. În aceeasi plastica regaseam morbidezza baroca, morbidezza naturalista, amprenta cubismului analitic. Dar eu sunt doar un consumator de cultura si nu un critic de arta. Expozitia a facut o anumita vâlva printre intelectuali. Deocamdata doar printre acestia. Cu certitudine, a fost gândita si ca un prilej publicitar. Este demersul unei pictorite consacrate, celebre prin teme clasice, prin cautarea acelei identitati artistice de neconfundat, dar care se confrunta cu precaritatile pietei de arta din România, precum si cu problemele specifice procesului de pauperizare accelerata a intelectualitatii bugetare (sa îmi fie permisa formula nestiintifica!).
De la Elena Vulpescu
la Elena Udrea
Peisajele urbane rezolvate în nota cubismului, pânzele în care se simt ecouri din Van Gogh, Ressu (vezi mai ales în expozitia „Câtz“), pisicile impenetrabile, umbre retractile din noptile vangoghiene, în miezul incandescent al zilei, si gradinii patronate de irisi, pisica în calitate de patron reflexiv; preferata mea este „Elegie sau Le chat de Camille“), nudurile în cromatici de acvamarin si verde (vezi «Noaptea apelor»), orfismul temei îngerilor – nu de putine ori, m-au facut sa fantazez, sa îmi doresc sa posed un tablou precum «Elegie». În noua expozitie, artista nu si-a abandonat moravurile, colorate, de regula, cu conotatii spiritualiste. Movul cu multele lui nuante, dualitatea rozului sunt prezente în cea mai dezbatuta expozitie postcomunista, în cea mai populara, care poate fi interpretata si ca un mod de a democratiza mesajul pictural. „Elena, în general“ a fost numita expozitie-pamflet, expozitie-manifest politic, a trezit reactii în presa, fiind agreata mai ales în media autonoma, dar a fost si dezavuata pe situri, în discutiile particulare.
Cele 17 expuneri (o cifra aleasa neîntâmplator; daca la Larry Wood – „Numbers in Scripture“, ed. 2005 – cifra 17 presupune perfectiunea ordinii indiferent de natura ei, în culturile stravechi, în tarot, acesta are un mesaj ambiguu; astfel, în arcanul 17 al tarotului egiptean, arcan tutelat de femeia goala care împrastie pe pamânt seva Vietii, femeia e un fel de mama a tuturor, samânta ei poate rodi malefic). De altfel, si tema expozitionala „Elena, în general“, se refera nu doar la o traditie politica româneasca cel mult pagubitoare, dar si la o conceptie politica populara misogina si simplificatoare. Omul simplu considera, conform imaginarului politic, ca femeia, unul dintre instrumentele Raului (si) în politica, conduce lumea, îsi domina si îsi determina sotii si amantii; sediul puterii este gineceul, alcovul, patul conjugal, „cabinetul 2“. Intriganta si geniu malefic, conform mitologiei politice, Elena tese firele unei ordini politice reduse la egoism politic, coruptie, decadenta. Astfel, responsabilitatea dezordinii, a pauperizarii celor multi, a actului politic cinic, al crizei de sistem este Elena (la noi, de la Elena Lupescu la Elena Udrea; la altii, de la Elena din Troia).
Evident, figura patronala este, în imageria de acest gen, Elena Ceusescu; aceasta devine mama tuturor elenelor care fac politica, precum si mama realitatii postcomuniste. O astfel de perceptie este una a ingerarii femeii în viata politica româneasca (românii uita ca au existat si Elena Cuza, regina Elena). Lasciva, manipulatoare prin sex, o „desnuda“ cu zâmbet egal si fericit (fara nici o nuanta de perversitate), ea este si o materializare a mitologiei postdecembriste despre viata aventuroasa a Elenei Ceausescu, ce s-ar fi prostituat cu ofiterii germani în absenta sotului aflat în detentie (vezi scena în care Elena se pregateste, într-o camara cu aspect saracacios, pe un pat de fier, pentru sexul cu un ofiter german care seamana izbitor cu Mazare, primarul constantean iubitor de travestiuri istorice care merg de la Che Guevara la ofiterul nazist). Totusi, aici este vorba nu doar despre o manifestare a misoginismului comun, ci despre labilitatea elitei politice.
Aproape toate personajele pânzelor zâmbesc si râd. Cum? Cu sinceritate, foarte rar complice (mai ales, personajul Traian Basescu are zâmbetul pisicherului, al celui care mimeaza omul comun, baiatul bun, românul obisnuit si „de treaba“… pâna la urma urmei). Pe zâmbetul personajelor, respectiv pe carnatia si semnele identitatii politico-profesionale se construieste personajul deconstructiv, malefic în esenta. Impune, în aceste compozitii, discrepanta dintre zâmbetul fericit (si de cele mai multe ori aparent inocent) si carnalitatea/carnatia morbida a personajelor. Este o tranzitie de la morbidezza baroca la morbidezza naturalista. Registrele acestei provocari îmi aduc aminte de personajele lui Toulouse-Lautrec; chiar Elena ca ipostaze publice, ca poza, uneori ca si carnalitate/carnatie îmi pare o sinteza între celebra La Goulue din „La Moulin Rouge“, divele Mae West si Marilyn Monroe.
Galeria politica: personaje livide si spectrale, scene grotesti
Personajele secundare, personaje livide – caci Elena, asa cum s-a afirmat obsesiv, este personajul principal si vivandiera rozalie a grupului – sunt figurile centrale ale României postdecembriste, chezasia continuitatii comunismului în declaratul postcomunism. Elena si grupul dominat de comunistii deveniti neocomunisti (oficial, democrati moderni) continua institutia care, în viziunea politica specifica culturii politice populare, reprezinta statul comunist. De aceea, pecetea Securitatii este vizibila, mai ales, în portretele considerate ca fiind reprezentative pentru statusurile istoriei recente: un Vadim Tudor, jurnalistul-general, locvace si cenusiu, activ într-o uniforma rozalie si murdara, cu pieptul latit de medaliile grele ale epocii comuniste (el reprezinta jurnalismul autosuficient, membru al Ocultei); Hrebenciuc, un general absorbit de uniforma galonata si albastra ca aceea a celor de la MAI, un general cu buze onctuoase, un politician aplaudac (eu îl vedeam, mai degraba, în ipostaza personajului din culise, în aceea clasica a eminentei cenusii); un alt general este omul de afaceri – pe care nu am reusit sa îl identific, poate si pentru ca arata ca un travestit – cu fata inundata de pudra, o masca având buze înrosite, sprâncene pensate si vopsite, cu zona ochilor machiata strident, fumeaza relaxat trabuc (de altfel, fumatul, în pictura Marilenei Murariu, este o forma de exprimare a personajului, nu doar o expresie a relaxarii acestuia); generalul-actor este personajul în care îl recunoastem pe Florin Calinescu, personaj popular în primul deceniu postdecembrist (acesta arboreaza un zâmbet cinic, aspectul relativ neglijent nefiind altceva decât o acoperire); arhiereul este tot un general ascuns, de sub straiul bisericesc itindu-se o parte din uniforma de general de Securitate (ochii mijiti, linii curbate în jos, zâmbetul strâmb si ipocrit, cârja arhiereasca si straiul demnitatii preotesti care par prea grele pentru personaj – sunt elementele care îl construiesc).
Toti politicienii sunt rai
Exista însa si compozitii al caror mesaj politic este tributar, din nefericire, unei imagerii politice populare care îi acuza pe toti politicienii români de politicianism, care arunca peste acestia, precum în anii ’90, o vina colectiva vizavi de recenta decadenta româneasca. Astfel, desi în interviuri, plasticiana pare ca nu agreeaza regimul basescian, expozitia exprima o lehamite colectiva si fara discernamânt, sila comuna exploatata de discursul oficial. În media, pedelistii, foarte vocali, îi acuza pe toti politicenii (inclusiv pe cei cu trecut cert anticomunist) de coruptie, incapacitate/iresponsabilitate, impostura/ indolenta, egoism politic; în discursul camarilei basesciene, toti politicienii de dupa Decembrie 1989 devin astfel vinovati de criza actuala a sistemului, „condamnând“ (chipurile) actuala guvernare la suprasolicitare, lipsa de popularitate, chiar sacrificiu; în acest context, pedelistii apar drept martiri ai reformismului. S-a scris în presa care a transformat expozitia de la Galeria Simeza într-un eveniment ca Elenele trecutului recent (dar sa nu uitam ca în pictura „Frenci-cancan“ sunt reprezentate si Elenele prezentului – Elena Udrea si Elena Basescu) ar fi expresii ale mizeriei politicii dâmbovitene. Eu, extrapolând si folosind ca fundament reprezentarile rubensienei Elena Ceausescu, aflate în mijlocul grupului celor trei presedinti care au exercitat puterea în republica noastra, pot considera ca este vorba, de fapt, despre România. În fond, în traditia modernitatii secolului al XIX-lea, modernitate de la care ne revendicam obsesiv si neproductiv, se realiza frecvent, în plastica vremii, apelul la alegorie, statul-natiune exaltat fiind imaginat sub chipul si forma unei femei vivante, optimiste, viguroase chiar. Or, Elena Ceausescu, folosita ca simbol, este legata de ideea de geneza a lumii postcomuniste. În aceasta ipostaziere apare în cel putin doua compozitii.
Într-una dintre acestea (vezi „Originea Lumii Noi“), Elena Ceausescu a nascut fara dureri, precum Fecioara Maria; desi Elena este doar o nimfomana pregatita – în lenjerie intima si cu pantofi cu toc de un rosu decolorat – pentru înca o cuplare, nu pentru o nastere, l-a facut pe fiul celor trei presedinti postbelici si comunisti. Aici Dej, Ceausescu si Iliescu sunt tati fericiti si magi. Iliescu a adus cel mai nou dar, steagul UE, flamurile în care l-a înfasat pe pruncul ce poarta chipul politicianului corupt si mitoman – Adrian Severin. În timp ce tatii sunt în extazul care le închide ochii, pruncul are ochii larg deschisi, este lucid si precoce. Ne domina; el cu zâmbetul, Elena cu carnalitatea ei fanata. Toata lumea zâmbeste si este satisfacuta, caci „tara are urmasi“. Absent, dar concentrat a ramas, în plan secund, doar doctorul „mamos“, care (parca) mai asteapta înca o expulzare din corpul fertil al acestei Eve românesti. El nu e prins de „magia“ momentului.
Nedrepte sunt evaluarile din câteva alte pânze ale expozitiei. Scena comesenilor care se „lustreaza, sâmbata seara“, dincolo de pitoresc, produce ilaritate. Daca un Traian Basescu – „baiat de viata“ – se simte bine la masa mica si rotunda a somitatilor postdecembriste ale politicii românesti, ascultând nostalgic romantele rusesti cântate la acordeon de Ion Iliescu (vezi „Feerie“) si o pipaie – ca la orice chef românesc – pe partenera aflata pe cel mai apropiat scaun (aici, evident, este situata Elena Ceausescu, dichisita în lenjerie intima de culoare oranj), asocierile cu bonomii Emil Constantinescu si Zoe Petre, zâmbitori, dar si cu aere absente, îmi par fortate si nejustificate. Poate Marilena Murariu, un om care ca noi toti a avut asteptari prea mari, frustrata, se razbuna pe cei care, în fapt, au facut functional, pentru câtiva ani, sistemul democratiei. Astfel se manifesta memoria colectiva, malaxeaza si digera totul, fara discernamânt.
Prin abordarile sale, plasticiana face arta angajata si, evident, fara voie, face si jocul actualei puteri; cel putin prin aceasta malaxare neonesta a trecutului recent! O astfel de atitudine îmi aduce aminte de primii ani postdecembristi, de anii în care adversarii lustratiei, precum si mimii acesteia, acreditau ideea ca toti românii, într-un fel sau altul, au colaborat cu regimul comunist. Deci, si acum, într-un fel sau altul, toti am coparticipat/coparticipam la dezastrul românesc. Marginal, în aceasta lucrare, este pozitionata Mona Musca, personaj asezonat doar cu un zâmbet enigmatic si cu paharul cu vin sângeriu ridicat în cinstea nu se stie cui. Doar ea a fost lustrata, doar ea este victima a propriului demers si a rivalitatilor politice. Situarea în jurul aceleasi mese (a fruptului) a presedintelui Emil Constantinescu si a doamnei Zoe Petre îmi pare o eroare specifica perceptiei populare vizavi de istoria recenta. Plasticiana care, într-un interviu realizat de Antena 2, afirma ca nu are cultura politica, îsi demonstreaza, cel putin, ignoranta atunci când realizeaza astfel de asocieri nefericite. Si sa nu uitam ca aceasta compozitie, jos, în plan secund, surprinde figura nedefinita a unui militar rus de rang superior, individ care o soarbe din ochi pe Elena Ceausescu. Ne este transmisa astfel ideea ca nu am încetat sa ne înscriem în vechea pendulare diplomatica (vezi asa-zisa paradigma diplomatica ruso-americana).
Repet, desi artista Marilena Murariu a afirmat ca este ignoranta din punct de vedere al culturii politice, ea realizeaza frecvente trimiteri la continuitatea în politica româneasca. Astfel, într-o alta compozitie, cea a jucatorilor de carti, cei care ne-au afectat evolutia destinându-ne hazardului sunt Elena Ceausescu (desnudata dupa moda interbelica, dar si dupa cea a eternului budoar), care cocheteaza aparent timid cu Nicolae Ceausescu îmbracat în uniforma de general al armatei populare (o uniforma care îi este prea mare si prea grea), Ion Iliescu, Petre Roman si Voican-Voiculescu. Iliescu, zâmbind a simpatie înspre Ceausescu, îi arata acestuia din urma semnul victoriei, iar fostul dictator zâmbeste complice. Doar în penumbra, Voican-Voiculescu pare distant… e „sub acoperire“. Ideea continuitatii politice a comunismului este tragic si explicit prezentata în compozitia despre victoria Revolutiei din Decembrie 1989. Aici exista, în aparenta, între cele doua planuri un dezacord. Animatorii lor ne privesc. Mai întâi pare ca se impune acea imagine „clasica“ ramasa în memoria colectiva, adica grupul entuziast al revolutionarilor condusi de poetul Mircea Dinescu, grup ajuns în studiourile Televiziunii nationale, studiouri în care s-a proclamat victoria asupra dictaturii si debutul imperiului libertatii. În plastica, eroii scenei sunt livizi, speriati, confuzi (vezi, mai ales, portretul lui Mircea Dinescu). În fata lor, în fata noastra, precum o pisica satisfacuta, lasciva, grasa si colorata, de pe un divan acoperit cu flamura si însemnele comuniste, ne zâmbeste fericita Elena Ceausescu, România ramasa comunista. Legatura dintre planuri o fac figurile marginale din grupul revolutionarilor – generalul Militaru si neocomunistul Ion Iliescu.
O concluzie
Presa, cu referire la aceasta expozitie care îi va asigura artistei mai multi comanditari, a afirmat ca manifestarea este un demers politic protestatar fara precedent în arta româneasca postdecembrista; expresiile uzitate au fost, mai ales: pamflet, expozitie-concept, expozitie-manifest, „un imens performance national modern ce se situeaza între eseu ca specie cameleonica a vietii si pamflet dezavuat ca valoare critica, dar determinant pentru ordinea morala“ (citat de pe blogul ziarului „Adevarul“).
Nu sunt în masura sa emit judecati de valoare cu referire la demersul estetic la Marilenei Murariu, deoarece, dupa cum am aratat, sunt doar un simplu consumator de arta. În schimb, pot sa ma pronunt asupra mesajului politic. Acesta este frust, exprima exasperarea/frustrarea nivelatoare specifica oamenilor obisnuiti care nu mai realizeaza, datorita conjuncturii sociale dramatice, momentele de progres („de discontinuitate“) din politica româneasca postdecembrista. Plasticiana este, si prin aplicatiile esteticii urâtului, o reprezentanta a unui astfel de discurs popular cu privire la putere. Daca unii intelectuali sunt satisfacuti de aceasta invazie a interpretarii politicului în arta, eu ma gândesc ca astfel de manifestari pot fertiliza, cu succes, terenul pentru optiuni politice tot mai agreate, pentru registrele – mai mult sau mai putin nationaliste – ale extremismului politic. Nu ar fi ceva inedit, nu ar fi ceva nou. Dar, nu astfel se iese din etica supunerii. Dimpotriva, astfel te afunzi în ea.