Într-un depou veritabil de tramvaie, prizonieri de la Auschwitz, în haine vărgate, caută într-o grămadă enormă de pantofi. În fundalul video, o colecţie de civili în libertate. Pe timp de pace şi stabilitate, când nimeni nu prefigura apocalipsa ce avea să urmeze, caleidoscopul de imagini fugare aşterne câte o identitate peste fiecare individ. Nici că s-ar fi potrivit mai bine vechiul motiv fortuna labilis decât aici, în mişcarea necontenită dintr-un depou, sumă de efemerităţi aparent durabile din care se compune existenţa. În miezul liniştii înşelătoare pulsează neştiut viitoarele atrocităţi.
În anul în care la Iaşi se năştea poetul, criticul şi filosoful Benjamin Fondane, 1898, Compania germană A.E.G. Berlin începea să construiască reţeaua de tramvaie din Iaşi. Iată potrivirea de dragul căreia actorul-regizor Octavian Jughirgiu a ales să monteze spectacolul Ultima ţigară a lui Fondane, pe textul dramaturgului Cătălin Mihuleac, într-un spaţiu atât de neconvenţional ca depoul de tramvaie din Iaşi. O adevărată încarnare a contrastului între progresul civilizaţiei tehnologice, mărturisit de revoluţia transportului, dar şi spirituale, prin apariţia unui gânditor de o asemenea anvergură, şi involuţia pe care o va cunoaşte specia în timpul nazismului.
Spectacolul asamblează fragmente din societatea românească, tulbure şi ea din cauza inflamării legionare şi a violenţelor în care avea să degenereze. Vijelia ce va urma se iţeşte la tot pasul din spatele nedreptăţilor pe care le înghite studentul evreu B. Fundoianu la Universitatea din Iaşi. Profesorul antisemit A.C. Cuza se zburleşte arogant, promiţând veşnica persecuţie a învăţăceilor evrei (Cătălin Ştefan Mîndru într-o apariţie energică şi expresivă, exemplu al autoritarismului găunos, al atitudinii de stăpân peste iobagi, model pedagogic prea adesea întâlnit şi azi). În cu totul alt registru, actorul va aborda şi personajul unchiului uman, luminos, din cale afară de cald, cel care, cu o ultimă ţigară, îl va trece pe Fondane în tărâmul liniştitor al morţii.
Pendularea printre spaţii şi perioade diferite, de linişte şi joacă, storcite la scurt timp de tăvălugul istoriei, numeroasele flash-back-uri din biografia poetului recompun pas cu pas personalitatea lui Fondane. Sub ochii spectatorilor, aceasta se naşte dimpreună cu epoca, printr-un puzzle de fapte şi întâlniri esenţiale. Scenariul dramatic al lui Cătălin Mihuleac urmăreşte îndeaproape perioadele importante ale poetului, cea ieşeană, cea pariziană şi cea din lagăr. Adevărat este că regizorul Octavian Jighirgiu se foloseşte de o sumă de motive dramatice îndelung vehiculate în creaţiile cu atrocităţi naziste, dar în cazul complicatelor analepse şi prolepse pe care se fundamentează spectacolul, clişeul dramatic nu face decât să uşureze receptarea. Pantofii morţilor prin care scotocesc deţinuţii, agresivitatea şi mitocănia de care se face vinovat personalul lagărului sunt semne care conturează, în tuşe tari şi stridente, grozăvia detenţiei. Sadismul şi cruzimea fac parte din regimul zilnic, deţinuţii sunt umiliţi şi brutalizaţi doar de dragul distracţiei, ca atunci când gamela aşezată pe capul unui nefericit devine, în joacă, ţinta comandantului (Octavian Jighirgiu ponderat în mijloace, mai sobru decât ceilalţi, dar bine aliniat la cruzimea din jur). Spectacolul înregistrează un breviar al umilinţelor la care sunt supuşi deţinuţii, de la bătăi la teroare şi simularea gazării. Aşa, just for fun! Maximum de sadism îl încasează unul dintre cele mai expresive personaje, Nebunul (Cosmin Panaite), un ţap ispăşitor inconştient pe care soarta nu-l ajută să moară mai repede. „Iar a supravieţuit”, vor exclama deţinuţii ori de câte ori colegul lor se întoarce torturat în celulă. Dar grămada de trupuri tremurânde ale evreilor care încearcă să-l protejeze făcând un fragil zid în jurul său contrabalansează întreaga deversare de ură din lagăr. Dacă tratarea dramatică a scenelor de aici cade sub semnul unui oarecare déjà-vu, tuşa inedită vine din desele mostre de umor negru („La câtă bătaie am mâncat noi, în rai o să-mi deschid o prăvălie cu lapte şi miere“ sau în scena cabaretului, când una dintre „fetiţele“ venite în lagăr, descoperind numărul de pe braţul unui deţinut, exclamă „Ce tatuaj şic avem! Eşti specialist în numeorlogie?“). În plus, ritmul terorii se întrerupe frecvent graţie momentelor mai puţin amare de muzică şi dans.
Printre cele mai mari reuşite ale spectacolului se numără folosirea generosului spaţiu neconvenţional. În scenografia semnată de Ovidiu Murgu, Gelu Rîşca, Răzvan Stanciu, Adrian Crengăniş şi George Ipate, nici un colţişor al imensului depou pare să nu rămână neutilizat. Diferitele sale spaţii dau seamă pentru perioade specifice din viaţa lui Fondane: într-o parte, scena facultăţii, în alta, locuinţa pariziană, unde îl aflăm pe poet alături de soţia sa şi de mult iubita soră, Lina. Centrul va fi ocupat de lagăr. Pe fundal, scenele video şi secvenţele din „civilie“, cu zecile de figuri în costume de epocă, documentează perioada şi contextul. Iar elementul cel mai spectaculos îl reprezintă, fără îndoială, vagonul care apare de câteva ori, deplasând accentul de la o scenă la alta. Întâlnirile importante din existenţa lui Fondane, cu Minulescu, Cioran şi Brâncuşi, prind viaţă în varii porţiuni ale depoului. Scena sumară cu Cioran, cel ce se va zbate să-l elibereze din lagăr pe filosoful care refuză să plece fără sora lui, este o mostră reuşită a relaţiilor conturate cu economie de mijloace. Tânărul Cioran, respectuos, intimidat şi ruşinat (Theodor Ivan credibil, cu o remarcabilă expresivitate a feţei) întâmpină dispreţul lui Fondane datorat simpatiilor lui legionare. Din păcate, profilul actorului român, vital, energic, uneori chiar agresiv, care plusează pe „carne şi sânge“, se pliază mai totdeauna ştirb peste cel al gânditorului dilematic, adevăr ce se dovedeşte şi în cazul protagonistului Ovidiu Ivan.
Paradoxal, printre cele mai izbutite scene se află două la antipod: prima cu structură clasică, dezvoltată în jurul lui Minulescu (… construieşte un personaj convingător, terre-à-terre, dar uman), disputat de două admiratoare, apoi înfruntat de soţul alteia, care caută răzbunare. Bun prilej pentru ca regizorul să construiască relaţii ca la carte din câteva gesturi, mişcări şi atitudini. Cealaltă scenă este prilejuită de întâlnirea pariziană cu Brâncuşi („Mă duc la Papa Brâncuşi să-l ajut să frământe lutul. Mă calmează“, îşi va anunţa Fondane soţia şi sora, dipărând pe nesimţite). Un moment mut, misterios, plin de poezie multimedia, cu efecte video din cale afară de plastice (concept Andrei Cozlac), ca haloul modelat din lumină, care urmăreşte opera frământată de sculptor.
În decorul provocator al depoului din Iaşi, Ultima ţigară a lui Fondane reconstituie, printr-un puzzle din multe scene, cu personaje diverse, în spaţii şi perioade diferite, existenţa amară a gânditorului. Elaborat într-un limbaj dramatic complex, cu proiecţii, dansuri, cântece şi multă mişcare, în care numeroşii tineri din distribuţie s-au implicat cu pasiune, proiectul binevenit al actorului-regizor Octavian Jighirgiu stimulează un public mai puţin convenţional, familiarizându-l cu una dintre figurile de referinţă ale culturii noastre.
