A devenit un fapt banal observaţia că jucătorii profesionişti de tenis sunt însoţiţi la turnee de o armată întreagă de adjuvanţi. Coach, antrenor, sparring partner, masor, kinetoterapeut – iată echipa de specialişti fără de care succesul pe court şi, implicit, banii ori gloria ar rămîne de cele mai multe ori o pură imposibilitate. Foarte adesea însă, pe lângă mica „armadă“ de tehnicieni şi tacticieni, în loja rezervată aparţinătorilor jucătorilor apar persoane foarte apropiate acestora: iubita, logodnica sau soţia, în cazul băieţilor, prietenul, logodnicul sau soţul, în ceea ce le priveşte pe fete, apoi mama, tata, fraţii etc. Frecvent, un întreg clan personal populează tribuna arenei de tenis.
Dar fie că e vorba de un întreg „trib“ sau numai de o singură persoană apropiată jucătorului, în cele mai multe cazuri acesta este parcă dependent de contactul vizual cu cei apropiaţi. Pilde, slavă Domnului! – destule… Dacă ar fi să exemplificăm relaţia jucător-părinte, cel mai simplu ar fi să invocăm raportul dintre Maria Şarapova şi Iuri Şarapov sau cel dintre Caroline Wozniacki şi Piotr Wozniacki. Însă, pentru că acest caz e deja prea cunoscut, ne vom referi pe scurt la cel al relaţiei lui James Connors cu mama sa, Gloria.
Astfel, în mod paradoxal, deşi fostul mare campion yancheu s-a dovedit o personalitate accentuată, un original şi un spirit autonom, el a fost dominat de prezenţa impozantă psihologic a mamei sale. Aceasta îl însoţea frecvent în turnee, iar faptul că Jimmy o căuta avid cu privirea în clipele tensionate denotă cât de preţios era pentru el un astfel de sprijin. Gloria se gândea adeseori la planuri de strategie cât mai eficiente pentru ca băiatul ei să câştige. De pildă, cu prilejul finalei de la Wimbledon din 1975, ea l-a rugat pe bunul prieten al lui Connors, Nasty, să ia loc în apropierea locului de odihnă în care avea să şadă Jimmy. Ce-i drept, trucul n-a ajutat la nimic, căci nervozitatea lui Jimbo sau poate mai curând infailibilitatea din acea zi dovedită de Ashe au fost mai puternice – dar intenţia de a-l folosi pe român drept paratrăznet nervos în timpul jocului este una de o excelentă fineţe psihologică.
Pe de altă parte, dacă ar fi să exemplificăm persuasiv relaţia jucător-antrenor, cazul Justinei Henin este poate cel mai elocvent. Numeroase întâmplări pledează în favoarea excelenţei acestei relaţii cu totul deosebite dintre Carlos Rodriguez şi Justine. Iată doar una dintre ele. Atunci când, în urma victoriei din sferturile de finală de la US Open 2007 contra Serenei, Henin a fost atacată de Oracene Price, mama surorilor Williams, pe motiv că fiica ei „a pierdut în faţa unei jucătoare care a fost ghidată tot timpul meciului de antrenorul său“, Rodriguez a reacţionat dur. „Cei din familia Williams sunt oameni înfiorători, care nu joacă un meci de tenis doar pe teren. Ei încearcă să destabilizeze în fiecare zi pe adversarii de care se tem. Ceea ce spun sau ceea ce fac este pentru că le este frică şi pentru că nu au alte mijloace de a o învinge pe Justine“. Argentinianul a denunţat astfel deja „tradiţionala“ tactică de intimidare folosită de membrii familiei Williams împotriva adversarelor mai bine cotate (vezi şi episodul Irina Spîrlea-Venus Williams). „Este trist dacă Justine trebuie să trişeze pentru a câştiga“, mai spusese Oracene Price. Ca un ecou al intervenţiei lui Carlos Rodriguez, a declarat şi Justine Henin, nu fără maliţie: „Dacă trişez aşa mult, de ce nu mi se dă un avertisment? Atât timp cât nimeni nu îmi va spune nimic, voi continua“. Şi a continuat glorios, spulberând-o în semifinala de la US Open şi pe sora Serenei, Venus, pentru a-şi adjudeca apoi trofeul.
În majoritatea situaţiilor, fără să atingă asemenea cote de fuzionare, raportul antrenor-jucător, jucător-părinte sau jucător-partener este unul foarte strâns. De aceea, trebuie că o nevoie obiectivă şi foarte presantă îi împinge pe jucători să aleagă a fi însoţiţi de astfel de personaje. În atare condiţii, apare întrebarea de ce au nevoie jucătorii de a simţi în preajmă pe cei dragi sau pe cei învestiţi cu autoritate profesională în domeniu şi mai ales de ce îi caută cu privirea în meci, fie că le merge sau nu jocul…
Pentru a găsi un răspuns competent la această chestiune, am solicitat părerea unui specialist. Astfel, pentru Augustin Cambosie, un foarte experimentat clinician psihanalitic, dar şi un îndrăgostit de jocul de tenis, trei ar fi planurile pe care poate fi urmărită relaţia dintre tenisman şi mentorul său. În primul rând, jucătorul aşteaptă de la acest personaj autoritatea unui model de urmat. Prin forţa exemplului propriu, ca şi prin eficienţa comportamentelor adoptate (atitudini, analize, sfaturi, soluţii), acesta ar trebui să fie în stare să-l convingă pe jucător că asistenţa pe care i-o oferă e de natură să-i sporească potenţialul sportiv, ca şi eficienţa rezultatelor. Funcţia raportului de tip model vine din copilăria mică, când identificarea cu tatăl sau cu substitutul său (mama ori alt adult educator) presupune pentru copil şi dorinţa de a fi asemenea acestuia. Este o relaţie de iubire şi de reflectare, căci a demonstra că meriţi să fii iubit ţine de performanţa imitării personajului adorat. Or, mentorul – antrenor, coach, rude/prieteni – este ca un „tată“ raţionalizat, căci el nu este dat, ci ales, iar legitimitatea raportului cu el este oferită de criteriul performanţei. Mai mult, mentorul real (tatăl sau alte personaje îndeplinind o funcţie de autoritate) cu greu poate fi părăsit, legătura de sânge şi afectivă spunându-şi cuvântul, în vreme ce mentorul simbolic, adică persoana învestită cu autoritatea modelului de urmat, poate fi eliminat mult mai facil, printr-un agreement negociat. Acest fapt îl face pe jucător să se simtă mult mai liber în relaţia cu mentorul său de pe teren.
În al doilea rând, Augustin Cambosie aşază accentul în analiza relaţiei dintre tenisman şi mentor pe caracteristica de căpătâi a jocului de tenis: solitudinea. După cum spunea şi Fabrice Santoro, până şi în jocul de dublu tenismanul este singur, „prizonier“ al unui sport prin excelenţă solitar şi individual. Ei bine, o astfel de solitudine este foarte dificil de asumat, de suportat şi de gestionat. Doar marii campioni – şi nici măcar aceia tot timpul – pot să controleze presiunea psihică extraordinară la care „condamnă“ tenisul. Mentorul îndeplineşte, în aceste condiţii, un rol decisiv – acela de a anula sau măcar de a diminua apăsarea cu care singurătatea îl ameninţă pe jucător. Acesta preia o parte din angoasele de separare cu care sportivul se confruntă în meci. El îi transmite acestuia sentimentul că nu este singur, că, de la distanţă, fizic, prin gest şi mimică, poate conta pe căldura şi inteligenţa, pe suportul şi solidaritatea mentorului. Iar acest lucru se dovedeşte de multe ori decisiv în joc – dacă nu neapărat pentru câştigarea meciului, cel puţin pentru a suporta durerea înfrângerii sau pentru a gestiona estetic şi decent înfrângerea. Ca urmare, mentorul îşi conţine psihic partenerul, îl suportă şi-l fortifică, reconfortându-l şi asigurându-l că, „în doi“, singurătatea devine îndurabilă şi chiar poate fi învinsă, fie şi secvenţial.
Cel de-al treilea plan avut în vedere de Augustin Cambosie se referă la faptul că, pentru jucător, prezenţa mentorului poate asigura obiectivitatea şi constructivitatea criticii. Înzestrat cu autoritatea conferită de competenţă, fie ea tehnică sau psihică, el are dreptul (şi obligaţia) de a critica neajunsurile din jocul şi atitudinea jucătorului – dar o face cu blândeţe (ori cu amicală severitate), astfel încât acesta nu se simte ameninţat, diminuat sau contestat. Mentorul nu e jurnalist, spectator, adversar etc. De aceea, observaţiile sale sunt obiective, căci el este în afară, la distanţă, fiind altcineva, diferit de jucător. Pe de altă parte, intervenţiile şi sfaturile lui au valenţă constructivă, deoarece, plecând de la obiectivitatea şi percutanţa cu care sunt formulate, există premise solide pentru ca ameliorarea performanţelor de joc şi psihice să devină realitate.
Toate aceste aspecte indicate de psihanalistul Augustin Cambosie ne determină să concepem relaţia jucător-mentor ca pe o evidenţă umană foarte profundă şi extrem de complexă. Dar să nu încheiem fără să formulăm observaţia că jucătorul de top care se uită cel mai puţin la staff-ul din tribună… este însuşi supercampionul elveţian Roger Federer. Însă asta nu ne îndreptăţeşte să tragem concluzia că el nu ar fi dependent, afectiv măcar, de Mirka Vavrinec, soţia sa…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 4862014-09-25