6. Babe infernale
Nu departe de teritoriul dracilor si de psihologia lor se gasesc, în povestirile lui Creanga, babele. Când nu sunt în chip direct uneltele si reprezentantii lor pe tarâmul pamântesc, ele simbolizeaza în mai toate situatiile rautatea omeneasca, ariditatea sufletului, invidia patologica, spiritul de razbunare. Prozatorul este cu decizie împotriva lor, le calomniaza, le face portrete infernale, nu le da nicio sansa de a avea o personalitate mai complexa. Personajele lui Creanga n-au psihologie în sensul modern al termenului, sunt bune sau rele si îndeplinesc în structura naratiunii o functie. Aceasta este în genere structura basmului. Individualitatea lor se manifesta în raport cu aceasta functie narativa. Baba este intriganta, codoasa, mesagerul raului si al dezordinii. Rolul ei e sa tulbure armonia existentei, în speta: sa strice casniciile care merg dupa legi traditionale. Exemplul cel mai elocvent este, s-a vazut deja, codoasa infernala din „Povestea lui Stan Patitul“. Ea are o natura diavoleasca („mestesugoasa la trebile sale, cum îi sfredelul dracului“) si practica o meserie detestabila: adaposteste pacatul preacurviei. Este, în plus, alcoolica si se lasa platita pentru meseria ei murdara. La început, când este solicitata sa ademeneasca pe nevasta lui Ipate, ea joaca teatru, refuza de forma, se caineaza ca orice negustoreasa care vrea sa-si vânda bine produsele. Dupa ce i se da sa guste „câteva gâturi“ din plosca de la oblânc si o „punga, tosca de bani“, primeste târgul si îsi lauda înca o data priceperea: „Eu stiu ce vra sa zica durerea la inima, bat-o pârdalnica s-o bata!… Nu stiu, zau, cum a sta si asta! îmi plesneste obrazul de rusine când gândesc cum am sa ma înfatosez înaintea femeiei celeia cu vorbe de-acestea… ma duc si eu într-un noroc, sa vedem, si de-oiu pute face ceva, bine-de-bine, iara de nu, mi-i crede si d-ta, ca stiu cum se fac de greu trebile acestea, si rar le scoatem în capat.
– Crede si d-ta, matusa, ca de-i face pe treaba, n-are sa-ti fie degeaba.
Atunci baba zice:
– Sa vedem; întrebarea n-are gres. Mai stii de unde sare iepurele? mai ales ca barbatu-sau nu este aici.“
Treaba merge bine, în sensul ca tânara nevasta a lui Ipate accepta cu o mare usurinta propunerea, si baba pune la cale scenariul: cum sa trezeasca copilul si sa-l aduca în casa babei sa-l alapteze etc. Când copilul este rapit de Ipate, baba imagineaza un scenariu si mai negru: înlocuieste copilul cu propriul motan, îl „însomoltaceste“, îl pune în albia pruncului si apoi da foc casei pentru ca femeia pacatoasa (sau aproape) sa poata justifica în fata lui Ipate si a parintilor disparitia copilului. Scena cruda, una dintr-o lunga serie de cruzimi din epica vârtosului umorist Ion Creanga… Deznodamântul diavolestii înscenari se cunoaste. Baba este transferata de Chirica în iad si pusa sa îndeplineasca alta functie, aceea de a sprijini talpa iadului. Baba-codoasa are, totusi, o scuza ce a trecut neobservata de comentatori, la drept cuvânt are doua scuze: întâi ca femeia lui Ipate se lasa numaidecât ispitita, ca si când atâta astepta („matusa, zice nevasta, d-apoi oare cum vom face noi ca sa fie bine?“ – zice ea îndata ce baba îi spune atâtea încât ea „sa se alunece cu minte“) si, în al doilea rând, când e sa ia o decizie dupa disparitia copilului, baba este consiliata de diavol („si cum sta ea împietrita, dracul îi si da în gând una“), semn ca ea este un mediu bun pentru dracime…
Sunt, apoi, babele cunoscute, babele vedete din povestirile humulesteanului: baba din „Fata babei si fata mosneagului“, de pilda, întruchipare ideala a urii si a sterilitatii. Ea îsi asupreste mosneagul (barbat de-al doilea) si-si terorizeaza fata vitrega. Este imaginea traditionala a senectutii infernale: pe ce pune mâna se usuca, din gura nu-i ies decât sudalme, singura ei functie vitala este ura. O ura nediferentiata, organica. Uraste ca si când respira. Din aceeasi familie de suflete face parte baba din „Punguta cu doi bani“, cu o nota în plus în ceea ce priveste zgârcenia si sora ei lacomia. Când mosneagul, vecinul sau, îi cere un ou, baba, carpanoasa din fire, îl respinge si-l sfatuieste în batjocura sa-si bata cocosul pentru a-l face sa rodeasca. De unde se poate deduce ca baba în chestiune are un umor negru. Când cocosul batut se dovedeste a avea puteri miraculoase si aduce în ograda mosneagului mari avutii („o movila de galbeni“, cirezi de vite, pasari etc.), baba crapa, bineînteles, de ciuda si vrea si ea sa se îmbogateasca. Imitând metoda mosneagului (metoda pe care, în fapt, ea o inventase), nu obtine însa de la gaina maltratata decât o margica. Ironic, mosneagul o pune „gainarita“… Creanga nu lasa niciodata, în fabulele lui, pacatele nesanctionate.
Mai complexa, înzestrata cu puteri întunecate, este baba din „Povestea povestilor“. În tipologia lui Creanga, este personajul cel mai apropiat de lumea diavoleasca. Este, putem spune, o baba initiata în mistere, stie bine mersul lumii si prevede viitorul. Când taranul „mascaragios“ se vaita de recolta lui, baba este cea care-l învata cum sa traga foloase materiale din patarania lui (semanase, cum se stie, papusoi si iesise altceva: ceva ce nu se poate nota). Am discutat în alta parte scenariul acestei istorii porcoase. Revin la acest personaj secundar (numit de Creanga „un potâng de baba“), pentru ca el joaca un rol cheie în intriga fantasmagorica a naratiunii. Rol, repet, initiatic, chiar daca initierea se face în domeniul derizoriului si al faptelor licentioase. Creanga vrea sa sugereze faptul ca sunt si în aceasta zona specialisti, indivizi care, cunoscând vrajile, leaga si dezleaga faptele rusinoase. Baba este unul din acesti magicieni ai micului infern. Ea dezleaga, repet, misterul semanaturii porcoase si tot ea, lasând rusinea la o parte, verifica performanta noului produs câmpenesc („strujanul“ cu puteri miraculoase)… Expertiza este pozitiva: lucrarea este gasita „cum se cade“ si, când taranul îi cere explicatii, „potângul de baba“ da pe fata mestesugul si legaturile ei cu fortele oculte ale universului:
„Dar de unde ai aflat mestesugul ista, matusa? Zise el cu mirare.
– Hei, hei, nepoate, pun de culege dracul surcele, eu am taiat lemne… Nu mai întreba cum, si zi si bogdaprosti ca ti-am deschis ochii ce sa faci“…
Raspuns plin de ambiguitati. Baba nu-si dezvaluie integral priceperea si, mai ales, nu spune unde si de la cine a învatat formula (parola) care dezlantuie si opreste misteriosul mecanism viril. Ramâne pâna la capat un agent ascuns al fortelor oculte… Pofticios si, în acelasi timp, nerusinat pentru ca nu ezita sa experimenteze pe loc, sub privirile înmarmurite ale taranului, „matragunele“ care cresc pe ogorul lui… Povestitorul n-o sanctioneaza moral, cum face în alte cazuri cu babele corupatoare, o lasa sa plece în voia ei, asa cum aparuse: nechemata de nimeni… Marturisirea ca ea „taie lemne pe unde dracul culege surcele“ sugereaza, în limbaj figurat, ca baba din „Povestea povestilor“ a avut dascali buni si a deprins bine mestesugul divinatiei…
7. O baba pozitiva si o baba cu totul îndracita. „Povestea porcului“, iarasi. Figura soacrei tiranice, un omor calificat si o jelanie fastuoasa
Figuri aparte din aceasta categorie discreditata moral în istoriile hazoase si morale ale lui Creanga fac babele din „Povestea porcului“ si „Mos din Nichifor Cotcariul“ – atât cât se vorbeste de ele. Sterila, ajunsa la vârsta canonica, baba din primul basm citat nu renunta la gândul de a avea un copil si, pentru ca nu poate sa-l nasca, decide sa adopte unul. Si cum baba cu mosneagul ei locuiesc în pustietate, baba hotaraste sa adopte prima fiinta ce iese în calea mosneagului a doua zi. Soarta face ca înaintea lui sa apara o scroafa cu multi purcei si atunci, potrivit întelegerii dinainte, mosneagul pune mâna pe „purcelul care era mai ogârjit, mai rapanos si mai rapciugos“ din cârd… Este primul semn ca miracolul se ascunde într-o fiinta modesta. Purcelul ogârjit si rapanos este analog calului rapciugos care în „Harap Alb“ ascunde puteri extraordinare… Mosneagul nu le cunoaste, dar încrezator în destin si stiind ca divinitatea se amesteca în tot ce exista, scapa urmatoarea propozitie: „Slava tie, Doamne s…t ca pot sa duc si babei mele o mângâiere! Mai stiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri-noapte de una ca asta“. Baba primeste la rândul ei deloc intrigata, chiar bucuroasa, de ceea ce i-a adus întâmplarea în casa si creste purcelul ca pe un copil, asa cum face orice taranca în situatia ei.
Prozatorul da amanunte gospodaresti luate din pedagogia si terapeutica taraneasca în privinta îngrijirii pruncilor. Insista chiar, netinând seama de piesa absurda pe care o pune în scena: „sprintena ca o copila sbabat, face degraba lesie, pregateste de scaldatoare si, fiindca stia bine treaba mositului, la purcelul, îl scalda, îl trage frumusel cu untura din opait pe la toate încheiturile, îl strânge de nas si-l sumuta, ca sa nu se dioache odorul. Apoi îl peaptana si-l grijeste asa de bine, ca peste câteva zile îl scoate din boala; si cu tarâte, cu cojite, purcelul începe a se înfiripa si a creste vazând cu ochii, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la el. Iara baba nu stia ce sa mai faca de bucurie ca are un baiet asa de chipos, de hazliu, de gras si învalit ca un pepene. Sa-i fi zis toata lumea ca-i urât si obraznic, ea tinea una si buna, ca baiet ca baietul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignita: ca nu putea sa le zica tata si mama.“
Ce-i suspect în acest basm este ca oamenii obisnuiti accepta fara mirare logica si limbajul supranaturalului. Baba si mosneagul nu se mira prea mult când purcelul începe sa vorbeasca si vrea sa o peteasca pe fata împaratului, nici împaratul nu ezita sa i-o dea când observa înfricosat ce mare putere are fiul mosneagului („si trebuie sa fie ceva neînteles de mintea noastra, de vreme ce au facut lucruri peste puterea omeneasca“)… Talentul de povestitor al lui Creanga este sa introduca ingenios, si aici, situatiile supranaturale în situatiile profane ale vietii taranesti: conjugalitatea pustie a unui cuplu steril, adoptarea unui copil si cresterea lui, însuratoarea, desfacerea provizorie a casatoriei, mai multe rânduri de încercari existentiale etc. Rolul babei se încheie îndata ce fiul (purcelul fermecat) dispare si nora însarcinata pleaca sa-i dea de urma si sa curme blestemul care-o împiedica sa nasca. Baba reapare însotita de mosneag la nunta finala, dupa ce toate oprelistile, blestemele, farmecele cad. Reapar îmbracati „în porfira împarateasca“, întocmai ca si cuscrii lor, împaratii… Sfârsit fericit, caractere pozitive, o baba, în fine, onesta, inimoasa, atipica, putem spune, în tipologia crengista.
În „Povestea porcului“ mai apare o baba (hârca) în finalul unui basm cu mai multe rânduri de initieri si metamorfoze. Este stapâna din umbra de la palatul lui Fat-Frumos („Manastirea-de-Tamâie“), acolo unde se refugiase, sub puterea unor blesteme misterioase, fiul babei si al mosneagului dupa ce tânara lui sotie aruncase pielea de porc (vesmântul aparentei) în foc… Baba de aici este rea si perfida, ea intra fara gres în traditia batrânelor infernale, slugi obediente ale diavolului… Prozatorul se grabeste s-o ponegreasca, numind-o îndata ce apare în scena, „viespea care înalbise pe dracul“, „o vrajitoare strasnica, care închega apa si care stia toate dracariile de pe lume“, în fine, îi zice „Talpa iadului“, „stirba-baba-cloanta“, „baboiul“, „hârca“, „Talpoiul“, „pohoata de baba“… Niciodata, am impresia, Creanga n-a folosit atâtea cuvinte de ocara pentru a face portretul unei femei îmbatrânite în rele. Ne spune, în final, de ce: pentru ca în hârca plina de toate spurcaciunile lumii, se ascundea scroafa cu purcei care îl furase pe fiul de împarat si-l prefacuse, prin draciile ei, în purcelul ogârjit si rapciugos pentru a-l face ca mai târziu sa se însoare cu una dintre fiicele ei, din cele unsprezece pe care le avea… Misterul metamorfozelor se dezleaga, în fine. În centrul lui se afla, dar, hârca transformata în scroafa si, acum în urma, în slujitoarea malefica a lui Fat-Frumos. Ea pune piedici mari în calea tinerei si nefericitei sotii de a desface blestemul si tot ea îl adoarme pe Fat-Frumos cu lapte prefacut pentru ca cingatoarea femeii sa nu crape si ea sa poata, astfel, naste… Pedepsirea ei este exemplara. Hârca, simbol al rautatii si prefacatoriei absolute, este deposedata de odoarele luate cu viclenie de la nefericita împarateasa si legata de coada unei iepe naravase, dimpreuna cu un sac de nuci, si „unde pica nuca pica si din Talpa-iadului bucatica“… Povestitorul îsi regaseste aici placerea de a inventa chinuri teribile când este vorba de a sanctiona abaterile de la morala comuna.
Sa nu uitam de soacra din povestirea cu trei nurori de care a fost vorba la începutul acestui eseu. E primul tablou din galeria babelor infernale. Intra si ea în comportamentul incriminat de moralistul Creanga. Este autoritara peste masura, de o zgârcenie ce frizeaza patologia, e programatic ostila fata de nurori si, desi nu sunt semne ca ar avea legaturi cu diavolul (nu-i, dar, o veritabila specialista în „dracarii“), soacra în chestiune are multe din însusirile unei soacre folclorice, aceea care-si tiranizeaza nora sau ginerele. Creanga exagereaza putin cu discreditarea ei si, mai ales, da dovada de multa cruzime epica, asa cum am aratat mai înainte, atunci când descrie în amanuntime si nu fara oarecare satisfactie uciderea ei de catre cele trei nurori. Este vorba, în fond, de un omor în forme calificate, neobisnuit în lumea rurala, reputata pentru toleranta ei. Prozatorul îi face mai întâi un portret realistic, fara niciun element fabulos. Povestirea a fost de altminteri socotita de Ibraileanu si de G. Calinescu o nuvela prin „realismul“ (un termen ce trebuie pus totdeauna între ghilimele în cazul lui Creanga) si tipologia ei. „O nuvela din viata la tara în care dialogul e totul“, scrie G. Calinescu. Nuvela începe totusi cu formulele stereotipe ale basmului („era odata o baba care avea trei feciori nalti ca niste brazi si tari de vârtute, dar slabi de minte“) si continua, e drept, cu informatii mai precise despre bunurile materiale ale personajului central (soacra – baba sacrificata): avea „o razesie destul de mare, casa batrâneasca cu toata pojijia ei, o vie cu livada frumoasa s…t mai avea strânse si paralute albe pentru zile negre“.
Femeia de neam bun, înstarita, deja vaduva, mama a trei feciori tari de virtute si slabi de minte, este cât se poate de avara („caci lega paraua cu zece noduri si tremura dupa ban“) si se pregateste pentru o batrânete dictatoriala, repetând astfel stilul de viata la care a fost supusa, ea însasi, când a venit tânara nevasta în casa soacrei: „Voiu privighea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni si nu le-oiu lasa nici pas a iesi din casa, în lipsa feciorilor mei. Soacra-mea – fie-i tarna usoara! – asa a facut cu mine. Si barbatu-meu – Dumnezeu sa mi-1 ierte! – nu s-a putut plânge ca l-am înselat, sau i-am risipit casa; …desi câteodata erau banuiele… si ma probozea… dar acum s-au trecut toate!“ Îsi asuma, în consecinta, doua roluri majore în aceasta gospodarie largita: a) rol de supraveghetor asupra moralitatii nurorilor (nu le lasa sa iasa din casa în lipsa barbatilor, ceea ce denota o mentalitate crâncena si primitiva!) si b) rol de paznic vigilent al averii pentru ca noii veniti în gospodarie sa nu risipeasca bunurile (ceea ce, iarasi, dezvaluie un simt acut al proprietatii si o vointa apriga de chivernisire, specific taraneasca).
Ce urmeaza întareste portretul moral negativ: femeia vârstnica si posesiva îsi alege doua nurori dupa gustul ei, nu al feciorilor, si gustul este în concordanta cu mentalitatea si firea sa dominatoare: nora trebuie sa fie „robace si supusa“. Numai cu a treia nora lucrurile se încurca pentru ca mezinul îsi ia singur nevasta, mai mult: fara s-o avertizeze, îi aduce într-o dimineata „o nora pe cuptor“, ceea ce (traduc comentatorii care cunosc subtilitatile graiului moldovenesc, Iorgu Iordan, de pilda) înseamna ca relatia lor amoroasa era mai veche… Cert este ca soacra autoritara pierde o prima batalie si va pierde, în continuare, si altele cu a treia nora, agent – se va vedea – al destramarii autoritatii socrale. Pâna atunci, baba pune la cale un sistem monstruos de exploatare a nurorilor (le obliga sa munceasca ziua si noaptea, sa toarca si sa strujeasca pene, sa piseze malaiul etc.), iar de mâncat le stabileste o dieta de post negru („o ceapa, un usturoi si-o bucata de mamaliga rece“), în timp ce laptele, brânza, untul, ouale, le destineaza târgului („ca sa facem ceva parale“, justifica ea aceasta austeritate)… Ca sa întareasca ideea de zgârcenie diabolica si de rautate patologica, povestitorul îngroasa enorm liniile portretului, si la urma introduce în fisa personajului un element fabulos: baba are un ochi în ceafa si, când doarme, ochiul spioneaza miscarile facute de nurorile robace si supuse. Sistemul de comanda si „priveghere“ functioneaza si soacra domina copios în casa („huzurea de bine“), dar nu mult timp, pentru ca norocul nu este etern. Moralistul Creanga introduce în scenariu o nota de scepticism („dar binele, câteodata, asteapta si rau“) din seria sentintelor, zicerilor pe care, sub forme mai livresti, le aflam si în scrierile lui Cantemir (în „Divanul…“ si în „Istoria ieroglifica“) si în cronicile lui Neculce.
Raul apare în casa odata cu cea de-a treia nora care pune la cale lichidarea fizica a soacrei si, astfel, abolirea dictaturii personale… Executia este cumplita, si criticii literari care considera ca ea este nemotivata în text au dreptate. Un exces de cruzime, o prea mare pofta de razbunare, în fine, o aglomerare inutila de detalii sângeroase (izbirea succesiva a capului de pereti, înteparea limbii cu sula, tragerea salbatica de par a unei femei batrâne, apoi calcarea în picioare a trupului neputincios etc.) care ridica, într-adevar, semne de întrebare si rastoarna, în cele din urma, imaginea unui Creanga jovial, expresie a tolerantei si a bonomiei taranesti. Numai ca nu-i vorba, aici, de spiritul lui Creanga si nici de blajinatatea Moldovei de Mijloc… Este vorba de o fictiune în care prozatorul exagereaza de doua ori pentru a echilibra conflictul epic si a justifica deznodamântul: exagereaza, întâi, acumulând enorme negativitati în portretul babei si, a doua oara, când prezinta momentul executiei sale… Logica este ca un exces de cruzime cheama si justifica, epic vorbind, pe cel de-al doilea. Un echilibru, de forte, am putea zice, între cele doua talere ale balantei care împart în chip egal aceste dovezi de sadism tribal în lumea taraneasca…
Sa spunem, atunci, ca moralistul Creanga încearca sa fie, totusi, un judecator drept (drept, nu bun!): ce pune într-o parte, pune si în alta, în asa chip încât, dupa ce cititorul este înspaimântat de rautatile, de lipsa de omenie si, în fond, de agresivitatile impardonabile ale soacrei si asteapta, precipitat, razbunarea, mai este o data înspaimântat când asista la scenariul crimei abominabile din finalul naratiunii. Estetic vorbind, naratiunea este cumpanita si efectul la lectura este puternic. Un rau care pedepseste alt rau, o cruzime care razbuna alta cruzime… Logica imaginarului popular. În „Soacra cu trei nurori“, acest sir de drame se încheie cu o nota de comedie: soacra tiranica, devenita o baba martirizata, are parte de o înmormântare fastuoasa („o îngropara cu cinste mare“) si de o jeluire corespunzatoare din partea celor trei nurori asasine. Comedia vietii continua si dupa abolirea dictaturii babesti…
8. Calomnierea unei neveste
cinstite – „babatia“ din „Mos Nichifor Corticariul“
O încercare de reabilitare a acestei tipologii negative aflam în nuvela „Mos Nichifor Cotcariul“. Este cazul, dar, sa revenim la „baba“ de aici, despre care aflam unele informatii din relatarile subiective si schimbatoare ale harabagiului… Mos Nichifor, în plin delir verbal si dornic s-o seduca pe tânara lui pasagera, Malca, îsi denigreaza cu pofta „babatia“ ramasa acasa. De toate relele care se întâmpla pe drum si, în genere, vinovata de tot ce nu merge bine în viata lui Mos Nichifor, este nevasta cu care sta de douazeci si patru de ani. Daca ne luam dupa aceasta informatie, „baba“ detestata asa de necuviincios de guralivul harabagiu nu-i deloc batrâna, are în jur de patruzeci de ani, ca si el. Nichifor o face însa în fel si chip, n-o scoate din „babatia lui“, „hleabul de baba mea, de-acasa“, „mucegaiul de baba“ si da amanunte din viata de familie pe care orice om onest si cu frica de Dumnezeu nu le dezvaluie: ca nevasta lui e „o sterpatura“, ca „scârtâie“ cu sanatatea, ca este beteaga si ca, de aceea, umbla din baba în baba „cu descântece si cu oblojele“, în fine, harabagiul pregatit sa o cucereasca pe Malca se plânge strategic de toate si marturiseste ca ceea se întâmpla în casa lui (tot ce se întâmpla rau, se întelege) are o singura cauza: „mucegaiul de baba“. Lui „nu-i vine la socoteala“ acest stil de viata, adauga complice naratorul care ia vorba din gura personajului si-o duce mai departe, traducând gândul lui ostil.
Din discursul fragmentat si digresiv al lui Mos Nichifor (un discurs, repet, al seductiei), aflam ca „biata sluit babusca“, „babatia“, „hleabul de baba“… nu sta nici ea degeaba, îl cearta, îl face om „buclucas, hartagos si de tot hapsân“ si este bucuroasa si chiar „razbucuroasa în sufletul ei“ sa-l vada plecat de-acasa. Semn ca antipatia, la acest prim nivel de referinta, este reciproca. Calomnia continua în discursul harabagiului. Când el însceneaza accidentul din padure pentru a înnopta cu Malca, cine credeti ca este de vina? Bineînteles, tot „hleabul de acasa“, „babatia“ care scârtâie… Când vine vorba de copii, barbatul apropiat de senectute se dezlantuie împotriva femeii sterile si o blestema cu o suspecta lipsa de demnitate la un taran în vârsta si trecut prin multe, cum este Mos Nichifor: „n-a fost harnica sa-mi faca nici unul, nu i-ar muri multi înainte sa-i moara“. Este suparat ca nu are urmasi si socoteste sterilitatea femeii cu care traieste de atâtia ani o lipsa de caracter si un defect intolerant. Face chiar o teorie cu referinte la morala religiei si aduce din nou vorba de baba lui stearpa, boscoroditoare, subreda, de rastignirea lui Iisus si de vointa lui Dumnezeu. Un discurs naucitor si, precum în alte situatii din naratiunile lui Creanga, delicios ambiguu. Nu mai încape îndoiala: Mos Nichifor este un maestru al divagatiei si al aluziei, un corupator dibaci: „Ia lasa-ma, giupâneasa, cu cartile cele a d-voastre, în pace, ca eu stiu ce stiu eu: degeaba mai bati apa-n chiua sa s-aleaga unt, ca nu s-a alege niciodata! Am auzit si eu spunând în biserica la noi ca „Pomul care nu face roada se taie si în foc se arunca“. Apoi ce-ti trebuie mai buna vorba decât asta? Ba zau, înca ma mir c-am avut rabdare sa tin casa cu baba pân-acum. În privinta asta, îi mai buna legea d-voastra de-o mie de ori. Nu-ti face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta. Si de la o vreme trebuie sa nimeresti una blagoslovita de Dumnezeu; da’ nu ca la noi, sa fii nevoit sa traiesti cu una beteaga pana la sfârsitul vietei, si copii, tufa! Ca doar Dumnezeu cel mare si puternic nu s-a rastignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i asa, giupânesica? Mai zi, daca ai ce!“ Si, dupa ce toarna aceste propozitii, promite razbunari teribile („babei mele n-are sa-i fie moale când m-oi întoarce acasa“, „am s-o iau de cânepa dracului“ etc.) si, proorocind moartea babei, sugereaza ca ar putea sa se însoteasca numaidecât cu o femeie tânara. În privinta pedagogiei conjugale, Mos Nichifor crede ca pedeapsa corporala este indispensabila pentru ca „femeia nebatuta este ca moara neferecata“.
Aceasta poliloghie are efect si, dupa toate semnele, Nichifor câstiga partida de seductie cu tertipurile, pildele lui în doi peri, anecdotele sale cu calugaritele – desagarite care n-au stare si umbla prin lume nu se stie pentru ce… Dupa noaptea petrecuta în codru cu înfricosata de lup Malca, harabagiul schimba termenii discursului calomniator (sunt în naratiune doua discursuri: unul seducator, destinat Malcai, cu o strategie secreta, si un discurs secundar – discursul calomniator al carui obiect este „babatia de acasa“; scopul lui este sa faciliteze succesul celui dintâi!) si începe sa-si vorbeasca de bine „mucegaiul de baba“, numind-o acum „biata baba“, „biata baba mea, buna-rea cum este, tot a stiut ce-mi trebuie la drum“…
Cu aceste doua portrete si în aceste doua culori în discursurile viclene ale barbatului matur pornit sa cucereasca o femeie tânara, ce putem spune, în concluzie, despre biata baba ramasa acasa si care, absenta de pe scena naratiunii, nu se poate apara de calomniile aduse sistematic de harabagiu? Putem spune, în mode cert, ca este – cum am zis – o baba atipica în expozitia de portrete pictate de Creanga. Ea nu face parte, oricum, din tagma diavoleasca. Nu-i deloc experta în „dracarii“ si nu are puteri ascunse. Este doar o biata nevasta ajunsa în preajma senectutii si, fiind sterila, ea suporta hachitele si vorbele de ocara, serioase sau prefacute, ale barbatului pus pe crailâcuri… Nu trebuie sa-l osândim prea mult nici pe harabagiul care vorbeste vrute si nevrute… Denigrarea babei sale face parte din repertoriu, este un exercitiu retoric, intra în scenariu si îi usureaza operatia de corupere sentimentala (ceea ce nu-i de admirat, dar asa merg lucrurile!).
În acest chip se încheie galeria babelor în opera lui Creanga. O categorie de vârsta, cu o psihologie colectiva (femeia sterila, acrita, „îndracita“ sau, mai exact, mestera în „dracarii“), simbol al rautatii si al vrajitoriei negre în lumea satului românesc.
* Capitol din volumul „Ion Creanga. Cruzimile unui moralist jovial“, în curs de aparitie la Princeps Edit, Iasi