3. Umilirea dimonului si ridiculizarea iadului. Ivan Turbinca
Nici dracii din „Ivan Turbinca“ nu exceleaza prin desteptaciune si nu dovedesc a fi stapâni ai universului. Ei locuiesc pe pamânt într-o pereche de case parasite si, când Ivan ajunge acolo, ei nu fac altceva decât sa nu-l lase sa doarma. Ivan îi baga numaidecât în turbinca lui magica si tot în ea este silit sa intre chiar seful lor, Scaraoschi. Mai mult, n-au nicio putere sa împiedice umilinta la care-i supune, dimineata, Ivan: bataia strasnica cu palcele (nuiele subtiri) si frecarea pielii „în fata tuturor“, pe scurt: pedeapsa publica… Pactul cu diavolul, de care vorbeste mereu marea literatura si din care Goethe a scos o capodopera, este aici întors: „ghigosit“ (batut cu pumnii pe înfundate) muscaleste, Scaraoschi se roaga de betivul petrecaret Ivan sa-l ierte si promite sa nu mai calce pe pamânt: „N-oi mai veni, Ivane, câte zilisoare oi avea eu, zicea uciga-l crucea cuprins de usturime.“ Scena comica, umilitoare, necuratul este, pur si simplu, batjocorit…
Nu-i ultima dovada în „Ivan Turbinca“ de demitizare a diavolului. Ajuns la portile iadului, dupa ce se convinge ca raiul nu are nici tabacioc, nici votchi, nici femei si nici lautari (semnele traiului înveselitor), Ivan reuseste sa-l pacaleasca pe dracul de serviciu la poarta si patrunde în chiar sediul central al împaratului întunericului… Curios, chiar aici, în inima împaratiei lor, dracii se arata slabi si înfricosati de turbinca lui Ivan. Ei încep sa se vaite ca niste oameni neajutorati: „vai de noi si de noi! zisera atunci dracii, scarmanându-se de cap în toate partile; asa-i c-am patit-o?“… Sa se observe ca ei se jeluiesc ca taranii din Humulestii Neamtului peste care a dat o napasta… Se jeluiesc si suspina, dar se supun fara împotrivire poftelor lui Ivan care, aflând locul nimerit, chefuieste, joaca horodinca si cazacinca, chiuie prin iad si-i ia în joc pe draci si pe dracoaice… Vazând aceste detalii, putem întelege ca iadul este alcatuit ca un sat cu familii, cu dracoaice si draci, lautari, hore si recipiente pline cu votca… Petrecerea lui Ivan ar fi continuat, poate, la infinit si basmul s-ar fi încheiat, daca n-ar fi intervenit chiar Talpa Iadului, un grad superior lui Scaraoschi în ierarhia împaratiei întunecate, numit si Talpoiul. El gaseste o metoda de a-l scoate pe batrânul ostean din iad: organizeaza o diversiune, adica iese afara si bate cu betele într-o piele de câine întinsa pe o putina, ca la razboi. Cu simtul datoriei în sânge, Ivan îsi vine în simtire si iese afara cu pusca pe umar… prilej pentru Talpoi de a zavorî poarta iadului… Totul se petrece ca într-o asezare rurala în care patrunde un individ pus pe „berbantlâcuri“ si „crancalâcuri“ si de care localnicii nu mai stiu cum sa scape…
Basmul continua cu alte ispravi savârsite de Ivan care, alungat din iad, se întoarce la Rai, luând în primire functia de portar. Când vine moartea (Vidma) dupa porunci, Ivan schimba hotarârile divine, în fine, se poarta la usa paradisului cum are chef. Îngaduitor, Dumnezeu nu-i zice nimic, stârnind supararea Mortii care este pusa de portarul Raiului sa roada trei ani paduri batrâne si apoi înca trei ani, paduri tinere (operatii simbolice, operatii initiatice, zice simbolologul Vasile Lovinescu). Ea se plânge, iarasi, ca o batrâna taranca osândita sa faca treburi fara noima: „Nu stiu ce sa mai zic si despre Dumnezeu, ca sa nu gresesc. Pesemne c-au ajuns si el în mintea copiilor, Doamne iarta-ma, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea; bine mi-ar parè sa-l vad si pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare si puternic, în turbinca lui Ivan…“
Abuzurile lui Ivan Turbinca ajung totusi la limita si Dumnezeu îi ia puterea, fara sa-si retraga simpatia fata de acest ostean milos si bun în sufletul lui… Fara turbinca, redus la conditia de om obisnuit, cu iminenta disparitiei în fata, Ivan se gândeste la trecerea lui prin viata si se întristeaza. O existenta austera, fara votci si tabacioc… îi pare o zadarnicie: „Ma rog, ia sa stau si sa-mi fac socoteala cu ce m-am ales eu cât am trait pe lumea asta, zise Ivan în gândul sau. În oaste am fost numai de zbucium: hais, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia asa, teleleu Tanasa. M-am dus la rai, de la rai la iad, si de la iad iar la rai. Si tocmai acum, la dica, n-am nicio mângâiere! Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia, asa patesti daca te strici cu dracul; aici, la saracaciosul ist de rai, vorba ceea: „Fala goala, traista usoara“; sezi cu banii în punga si duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsa decât asta nici ca se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lautari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trait, si te… ai dus, Ivane, de pe fata pamântului! Oare nu-i de facut vreo smichirie pana mai este înca vreme?“
Nu-i totusi resemnat din moment ce mai încearca o ultima stratagema cu Moartea si, culmea! reuseste (închiderea Vidmei în racla si darea ei pe apa sâmbetei), dar nu pentru mult timp pentru ca, ajuns la capatul bunavointei, Dumnezeu elibereaza Moartea si o repune în drepturi. Pedeapsa data lui Ivan este peste asteptari: e condamnat de Moarte sa traiasca vesnic, ceea ce ar însemna un chin insuportabil pentru omul batrân. Logica Femeii cu Coasa fatala are o anumita subtilitate: nu-i curma numaidecât viata prigonitorului ei, cum s-ar cuveni, ci se razbuna, lasându-l sa traiasca în neputintele senectutii, „cât zidul Goliei si Cetatea Neamtului“… Aduce vorba, în aceasta sentinta cu sensuri rasturnate, si de Dumnezeu, si de draci, si de relatiile unui om de rând ca Ivan cu aceste forte ale universului. Moartea apara vechiul canon si, pâna sa îndrazneasca sa atace pe fata bunatatea si îngaduinta divina, sugereaza totusi, în câteva propozitii nemultumirea ei: „De demult erai tu matrasit din lumea asta si ajuns de batjocura dracilor, daca nu-ti intra Dumnezeu în voie mai mult decât însusi fiului sau“… Valeriu Cristea descopera aici si în alte fragmente din basm simboluri religioase si interpreteaza, în genere, naratiunea lui Creanga ca o parodie evanghelica. Dumnezeu l-ar fi adoptat pe Ivan pentru bunatatea lui si i-ar fi intrat în voie „mai mult decât fiului sau“ care, nu uitam, este Iisus Hristos. Opreste analogia aici si, bine face, pentru ca „Ivan Turbinca“ este, în fapt, o scriere în registru umoristic, o parodie. Aluziile religioase bat mai mult spre partea comica a lucrurilor, cel putin aici, decât spre simbolurile sacralitatii. Dumnezeu este vazut ca un batrân blajin si tolerant, iar dracii, s-a remarcat, sunt minimalizati, înfatisati ca o oaste de neispraviti, incapabili sa se fereasca de hachitele unui chefliu care le violeaza locasul…
Basmul în sine este splendid si faptul ca omul petrecaret reuseste sa pacaleasca si sa mânuiasca, dupa dorinta lor, puterile luminoase si puterile întunecate ale universului, produce o mare satisfactie la lectura. Nu mai punem la socoteala spiritul de saga, sentintele naratorului care, ca peste tot în epica lui Creanga, pun în valoare ca rama unui tablou desenul din interior…
4. „Capitania iadului“ – Scaraoschi – se face de râs…
Ar trebui sa citam în acest capitol dedicat „dimonilor“, cum le zice într-un rând prozatorul, si pe seful lor, Scaraoschi, împaratul iadului, numit si Sarsaila de Ivan Turbinca, iar de narator – în derâdere – Mititelul. În limbajul taranesc numele sau este asociat cu întunericul, necuratul, Uciga-l Toaca, metafore ale raului si i se spune de regula dracul. Un cuvânt ce vine din latina (draco) si înseamna, la origine, „sarpe“, „balaur“. Diavolul a intrat în limba noastra din slavona (djabolu), pornind din greaca (diabolos) si trecând prin latina (diabolus). Dimonul (demonul) lui Creanga, din grecescul daimon, are o evolutie mai complicata. Înainte de a fi ceea ce este în limbajul crestin, daimonul reprezinta, cum se stie din Platon, geniul interior al omului, un element intermediar, mediator, „între vointa zeilor si constiinta interioara a fiecarui individ“(x). Angelologii crestini au urmarit evolutia semantica a daimonului pâna sa ajunga demon, cu semnificatia negativa ce se cunoaste, adica acea de înger decazut din drepturi divine. În Biblie aflam modul în care îl ispiteste pe Dumnezeu si-l convinge sa puna la încercare pe drept-credinciosul Iov. Romanticii au facut din el simbolul îngerului rebel (Lucifer) si i-au atribuit valori spirituale înalte. În ipostaze mai putin metafizice si mai mult lumesti, Scaraoschi (Satan – adversarul) apare de trei sau patru ori în naratiunile lui Creanga, fara a avea, literar vorbind, personalitate. O data în „Danila Prepeleac“, a doua în „Stan Patitul“ si, sub înfatisarea lui Statu-palma-barba-cot, zis si „Uriesul Zmeilor“, în „Fat-Frumos, Fiul Iepei“. Ultima oara, într-o varianta cu totul comica, descalificanta pentru prestigiul diavolului sef, în „Ivan Turbinca“.
Nu sunt multe de spus despre acest personaj-simbolic. Prozatorul nu insista asupra lui, nu-i face portretul, nu-i descrie în amanunt viclesugurile, cum face cu alti eroi fabulosi. Nici fantezia populara nu umple cu detalii aceasta schema universala. Scaraoschi este numit „capitania dracilor“ în „Danila Prepeleac“ si tot asa în „Povestea lui Stan Patitul“. Este imaginea emblematica a împaratiei de sub pamânt: seful autoritar, stapân pe o oaste de draci ce se supune militareste ordinelor si toanelor lui. Gândul lui este sa „arvoneasca“ oamenii, sa-i învrajbeasca, sa-i corupa si sa le aduca nenorociri. Programul este prezentat succint la începutul „Povestii lui Stan Patitul“ („în acea zi, Scaraoschi, capitenia diavolilor, voind a-si face mendrele cum stie el, a dat poronca tuturor slugilor sale ca sa apuce care încotro a vede cu ochii, si pretutindeni, pe mare si pe uscat, sa vâre vrajba între oameni si sa le faca pacoste“). Si, obedienti, dracii din subordine aplica întocmai acest program în viata de pe pamânt. Ei „trebaluiesc“ prin sate si paduri, încearca (si de multe ori reusesc) ca omul „sa bârfeasca împrotriva lui Dumnezeu“, pe altul îl îndeamna sa-si „schilogeasca“ semenii si chiar sa-i ucida etc. Creanga are mereu la îndemâna, parca, în imaginatia lui o turbinca în care aduna si împrastie aceste „dracarii“.
Dar sa nu-l pierdem din vedere pe Scaraoschi, Printul Întunericului, cum este numit în literatura europeana, Demonul, adversarul luminii si al ordinii divine, în fine, spiritul rebel care agita lumea… În spatiul epic al lui Creanga, Scaraoschi nu se bucura, repet, de atâtea onoruri. Am putea zice ca, în sfera lui de competenta, el nu are geniu. Are doar putere, si puterea se bazeaza (pe ce altceva?) pe asprime. Ca orice dictator este capricios, orgolios, da ordine si pedepseste cu cruzime abaterile de la reguli. Când unul dintre supusii sai (dracul numit mai târziu Chirica) rateaza misia sa pe pamânt (nu face, adica, niciun rau memorabil), Scaraoschi îl supune unui veritabil interogatoriu:
„– Ei, copile, ce isprava ai facut? Câte suflete mi-ai arvonit? Da-ti solia!
– Ia, mai nimica, stapâne, raspunse dracul, rusinat si tremurând ca varga de frica; se vede c-am pornit într-un ceas rau. Vremea a fost prea dimpotriva, cum stiti, si numai un om a venit azi în padure, dar s-acela a scapat de mine, caci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. Noroc numai c-am gasit pe-o tesitura un bot de mamaliga, de-am mâncat, caci îmi gârâiau matele de foame. Alta nu mai stiu nimica, întunecimea-voastra.
– Ei bine, zmârdoare uricioasa ce esti, de mâncat ai mâncat botul cel de mamaliga, dar ce-a zis omul acela, când a pus mamaliga acolo, pe tesitura, ai tu la stiinta?
– Ba da asta nu stiu nimica, stapâne.
– Apoi, ce pazesti tu alta, daca nu stii nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Sa-ti spun eu dara, desi n-am fost în padure, ca tine: a zis ca cine-a mâncat botul cel de mamaliga sa zica bodaproste… zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?
– Ba n-am zis nimica, stapâne.
– Asa? În loc sa-ti dai osteneala ca sa afli pana si gândul oamenilor, tu nu stii nici macar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu sa am nadejde în voi? Ei, las’, ca-ti gasesc eu acus leacul; te-i învata tu minte de alta data! Hai, porneste acum degraba la omul acela, si sa-l slujesti taman trei ani de zile, cu credinta, la ce te-a pune el! Simbrie în bani sa nu primesti de la dânsul, ci sa faci tocmala ca, dupa ce ti-i împlini anii, sa ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; si aceea are sa fie de trebuinta la talpa-iadului, ca au început a putrezi capatâiele… Ia sa vedem, ti-a venit în cap ce ai sa iei? hai, gata esti? ie-ti talpasita!
– Gata, stapâne, iaca, pornesc!“…
Si ce observam? Observam, întâi, ca Scaraoschi practica o pedagogie a purificarii în care intra, în mod ciudat, si o nota crestina. Pagubosul Chirica trebuie sa argateasca trei ani de zile „cu credinta“ si „fara simbrie“, iar la încheierea stagiului pe pamânt sa nu ia nimic altceva decât ceea ce este „de trebuinta la talpa iadului“ (baba corupatoare). Un element, adica, derizoriu.
În „Danila Prepeleac“, Scaraoschi este un personaj de-a dreptul caraghios. El locuieste într-un iaz si slujitorii sai, s-a dovedit, sunt cu totul neispraviti. Nu sunt în stare sa faca fata viclesugurilor lui Danila, om, altminteri „nechitit la minte si nechibzuit la trebi“, cum s-a putut constata. Mai mult, Scaraoschi se poarta ca un negustor oarecare, nu are, putem zice, stil, nu are mândrie, puterea lui întunecata este vulnerabila. Când vede ca nu-l poate hotarî pe Danila sa renunte la proiectul de a ridica o mânastire, el îi ofera, ca orice corupator marunt, mita (un burduf de bivol plin cu bani), dar si acum este pacalit… Scaraoschi pierde, pe scurt, probele, toate probele, si iese înfrânt moral din confruntarea cu un individ comun. Creanga îi ia toate însusirile înalte, desfigurând astfel mitul raului, risipind stralucirea si sugestia puterii lui absolute…
*
Demitizarea iadului si, fatalmente, a capeteniei sale este, am demonstrat mai înainte, si mai mare în „Ivan Turbinca“. Simbolul dracimii îsi pierde completamente maretia, este umilit în vazul public de un betiv petrecaret ca Ivan, iar înfricosatoarea armata a împaratiei întunericului se arata a fi cu totul neputincioasa… Când Scaraoschi intervine în sprijinul slujitorilor sai si „sterge o palma prin somn“ lui Ivan (gest sub demnitatea unui sef de oaste), el este facut prizonier laolalta cu diavolii marunti. Umilirea lui este si mai mare când, a doua zi, Ivan îl „rafuieste“ zdravan si-l face de râsul curtii boieresti. Scena de comic burlesc. Slab si las, Scaraoschi scapa promitând si el, ca toti ceilalti draci, sa nu mai dea niciodata pe acolo. Ivan îi rezerva chiar o pedeapsa suplimentara: „îi trage un frecus de cele moschicesti, de-i fugè sufletul“ si-l admonesteaza cu aceste vorbe moralizatoare: „Poftim! Dupa bucluc umbli, peste bucluc ai dat, mai Jupâne Scaraoschi! Sa te înveti tu de alta data a mai bântui oamenii, Sarsaila spurcat ce esti“…
Când, dezgustat de austeritatea din rai, Ivan se refugiaza în iad, el da din nou cu ochii de Scaraoschi, dar nici acum conducatorul dracilor nu se arata la înaltimea renumelui sau. Afla aici un sef fara imaginatie si o dracime confuza, derutata, servila si peste masura de panicata. Se tem, toti, de turbinca fermecata si încearca sa-i intre în voie osteanului batrân si petrecaret, miluit de Dumnezeu cu un instrument asa de eficace („gândesc ei, se sucesc ei, se framânta ei cu mintea în fel si chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce sa faca“)… Noroc cu Talpa-iadului care gaseste solutia de a-l scoate printr-o smecherie pe Ivan din iad. Aflam cu acest prilej ca Scaraoschi nu-i în realitate seful absolut în lumea de dincolo. Deasupra lui, în ierarhia dracilor, se afla Talpa-iadului care în „Stan Patitul“ avea un rol mult mai modest. Era ceea ce-i spune numele: un element material fixat la temelia constructiei care începuse sa putrezeasca. Deducem acum ca Talpa-Iadului este un fel de comandant suprem, adevarata „capitanie a dracilor“, caci, iata, cum se adreseaza ea supusilor, inclusiv lui Scaraoschi: „Haram de capul vostru de n-as fi eu aici, ati pati voi si mai rau decât asa“… Iadul este, într-adevar, salvat, dar reputatia lui Scaraoschi este integral compromisa…
5. „Pocitania“ Statu-palma-barba-cot si metamorfozele sale
Ramâne de vazut daca ruda sa, Statu-palma-barba-cot din basmul „Fat-Frumos, Fiul Iepei“, poate sa-i îmbunatateasca imaginea proasta lasata prin actele de incompetenta si lasitate. Povestitorul îi face un portret fizic caricatural, numindu-l „pocitanie“. Înfatisarea lui este ridicola, o combinatie de monstruozitati, un desen apocaliptic: „la stat de-o palma si cu barba de-un cot, cu capul cât nuca, cu ochii cât talgerele, cu mânele cât fusele, cu picioarele cât drugii si cu sezutul cât o fata de arie“. Nu se stie de ce, naratorul îi spune „Uriesul zmeilor“. Mai târziu, când pocitania se suie în vazduh cu copacul atârnat de barba, acelasi narator îi dezvaluie reala identitate: Scaraoschi.
Sa-i luam, dar, urmele si sa-i descifram viclesugurile. Observam, mai întâi capacitatea sa proteica, stiinta de a se metamorfoza. Când apare în casa cu zâne, acolo unde sta de veghe Strâmba-Lemne, seful demonilor apare cu forma lui caricaturala de care am vorbit (pocitania). De ce? Pentru a-si deruta adversarii, pentru a facilita prin dese schimbari la fata uneltirile sale? Cert este ca pocitania cu mâinele cât fusele si capul cât nuca are o forta cu adevarat draceasca. El zdrobeste trupul lui Strâmba-Lemne ascuns într-o surcica si „buchisaza“ tot asa pe Sfarma-Peatra transformat, din motive tactice, într-o pietricica. Numai Fat-Frumos da de rost acestui Scaraoschi pitic si schimonosit, cu puteri magice. Prefacut în palos, fiul iepei îl biruie pe perfidul, proteicul Statu-palma-barba-cot si-l face prizonier, prinzându-i cu mestesug barba în crapatura unui capac urias… Dar, am constatat deja, dracul schilod scapa si-i da întâlnire lui Fat-Frumos, peste un an, la gura iadului…
Mai este ceva nelamurit cu acest personaj: relatia lui cu cele trei zâne captive care îi fac de mâncare, aici pe pamânt, în casa cu mari si frumoase curti boieresti… Dupa fuga rusinoasa a uriasului zmeilor, dispar si acele trei zâne cu care, între timp, se însurasera Fat-Frumos, Strâmba-Lemne si Sfarma-Peatra… La o saptamâna, precizeaza povestitorul. Si, daca dispar, ele trebuie recuperate. Asa ca fratii de cruce pleaca în cautarea lor la Gura iadului. O vizita, dar, în infern, a doua dupa aceea facuta de Ivan Turbinca. Drumul spre iad dureaza un an si trece peste noua mari si noua tari, „calcând codri si pustietati îngrozitoare“. Aici are loc un adevarat razboi, disproportionat în ceea ce priveste fortele, pentru ca pe Fat-Frumos si pe aliatii sai îi asteapta toata oastea dracimii („care era câta frunza si iarba, de nu mai încapea pe locurile acele“) în frunte, se întelege, cu comandantul suprem, Scaraoschi-Statu-palma-barba-cot. Batalia se încinge si cei trei sfârteca oastea dracilor, iar dupa ce sângele varsat le trece de vârful capului, mor si ei, apoi sunt resuscitati cu farmece de iapa nazdravana etc.…
Ce se întâmpla în acest timp cu Scaraoschi nu se spune. Dispare, pur si simplu, din tabloul sângeros. Este de banuit ca, daca Ion Creanga ar fi ajuns sa încheie basmul, Fat-Frumos l-ar mai fi întâlnit. El se afla deocamdata nu în iad (resedinta lui Scaraoschi), ci la gura iadului, pe pamânt. De-abia acum eroul coboara cu hârzobul pe tarâmul de dincolo si, dupa ce se bate cu zmeii – fiii lui Statu-palma-barba-cot – si le recupereaza pe cele trei zâne, încearca sa se întoarca pe pamânt. Nu reuseste însa pentru ca este tradat de Strâmba-Lemne si Sfarma-Peatra… Basmul se încheie la acest punct… Ramân nelamurite multe mistere în acest basm. De pilda imaginea iadului, care nu-i deloc un foc continuu cum sugereaza scrierile teologice, ci un câmp rodnic, cu râuri limpezi în care femeile spala rufe si cu locuri bune de vânatoare. Jean Boutière a observat faptul ca Ion Creanga ignora în naratiunile sale, când este vorba de migratia fiintelor fantastice, notiunea de timp si spatiu. Actiunea se desfasoara, adevarat, în locuri nedeterminate. „Lumea de dincolo“ nu seamana cu hades-ul grec si nici cu sheol-ul evreilor. Nu-i un spatiu de eterna ispasire (o apocatastaza), asa cum o descrie Dante în „Divina Comedie“. Iadul lui Creanga este un loc de petrecere cu femei, votca si lautari („Ivan Turbinca“) sau un câmp luminos si fertil („Fat-Frumos, Fiul Iepei“), nu o gaura fara fund, cum si-o imagineaza teologii crestini sau o imensa încapere în care pacatosii fierb în cazane cu smoala…
Nici statutul zmeilor în tipologia demonologica a lui Creanga nu este clar definit. Care este locul si, repet, competenta lor în ierarhia împaratiei întunericului? Din naratiunea pe care tocmai am prezentat-o se poate întelege ca zmeii sunt fiii lui Scaraoschi. Ei nu traiesc însa, sa se remarce, laolalta cu ceilalti draci, au un regim preferential, au casele si proprietatile lor private, ca beizadele moldo-valahe. Sunt singuratici si se ocupa cu vânatoarea. Îsi procura neveste (prin „rapt“) si apoi se bat pentru a le apara. De regula, sunt învinsi, ca în „Fat-Frumos, Fiul Iepei“, dar nu usor. Sunt puternici si curajosi. Am putea spune, vazând comportamentul lor, ca zmeii fac parte din elita iadului si nu iau parte la actiunile de uzura pe care le executa dracii obisnuiti. Nu-i întâlnim, de pilda, în scenariul pus la cale de Scaraoschi la începutul povestirii „Stan-Patitul“. Nu sunt iscoade, corupatori de suflete, nu se bat cu indivizi modesti ca Danila Prepeleac si, în genere, nu se amesteca în micile „dracarii“… Sunt si ei, moralmente vorbind, rai si detestabili, dar sunt orgoliosi si au „stil“ ca niste cavaleri medievali… Curioasa este si pozitia zânelor în aceasta piesa. Pozitie nesigura social si moral pentru ca, ele sunt mai întâi bucataresele lui Statu-palma-barba-cot, devin, apoi nevestele lui Fat-Frumos si ale celor doi însotitori, iar dupa ce sunt rapite de zmei ajung automat nevestele acestora. Eliberate prin lupte grele de Fat-Frumos, ele se adapteaza numaidecât la noile circumstante, redevenind sotiile infidelilor frati de cruce (mai putin, se întelege, zâna cea mica)… Vazând aceste dese schimbari, n-am putea spune ca zânele lui Creanga sunt martire ale conjugalitatii si nici simboluri ale fidelitatii familiale… Ele trec cu usurinta dintr-o situatie în alta fara sa se plânga prea mult. La drept vorbind, nu se plâng deloc de destinul lor. Se multumesc sa-l accepte fara crize de constiinta…
În ce priveste dracii obisnuiti, slujitorii fideli ai lui Scaraoschi, acestia circula, cum s-a putut remarca, tot timpul pe pamânt, se amesteca printre oameni, ispitesc, iscodesc, fac „dracarii“, sunt, uneori, buni psihologi (citesc gândurile), dar nu provoaca, de obicei, acte teroriste. Sunt, asadar, draci cât de cât de treaba, frecventabili, iar când nu sunt, Creanga îi expediaza repede din naratiune.
Autor: EUGEN SIMIONApărut în nr. 322