S-a tinut, cu câteva zile în urma, a IX-a sesiune a seminarului „Penser l’Europe“ organizat de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta în colaborare cu Institutul Frantei, Academia Regala de limba si literatura din Belgia, Academia Regala de Stiinte Economice si Financiare din Spania si, bineînteles, Academia Româna. Tema pusa în discutie a fost: Cum se scrie istoria? (sau despre mitizare, demitizare si mistificare). Pregatind o interventie în aceasta dezbatere ce intereseaza, deopotriva, pe istoricii propriu-zisi si pe istoricii literari, mi-a venit automat în minte un personaj si o fantasma din utopia neagra a lui George Orwell „1984“. Este vorba de „Ministerul Adevarului“ si de Winston Smith, functionar la acest minister în statul „Oceania“. Specialitatea lui Winston este, va amintiti, sa rescrie trecutul, sa „îndrepte“, altfel zis, istoria. Ceea ce pentru cei care exercita puterea în Oceania înseamna s-o purifice. Privita din alt unghi (perspectiva batrânului concept de obiectivitate fata de adevarul istoric!), aceasta operatie se cheama altfel, si anume: a mistifica istoria în functie de interesele prezentului. „Ministerul Adevarului“ are câteva principii. Cel dintâi si cel mai important este „cine controleaza trecutul controleaza viitorul; cine controleaza prezentul controleaza trecutul“. Aceasta înseamna ca trecutul trebuie gândit si rasgândit, scris si rescris în asa chip încât nimic din ceea ce nu convine puterii actuale sa nu mai existe în documente. Winston si ceilalti functionari de la Ministerul Adevarului tocmai asta fac zi de zi: elimina documentele incomode din arhive, scot articolele socotite dusmanoase din ziare, suprima frazele inactuale din discursurile „Fratelui cel Mare“ sau din deciziile de partid, cu un cuvânt: rescriu istoria în asa fel încât trecutul devine o oglinda a intereselor celor care conduc „Oceania“, iar istoria, ei bine, istoria, spune Orwell sau naratorul sau, nu mai stiu bine, „toata istoria este un palimsest scris si rescris indiferent de câte ori se dovedeste necesar“.
Dusmanul de moarte al acestui proces este memoria individului si, implicit, memoria colectiva. Trebuie atunci eliminata memoria din ecuatia perceperii (scrierii) trecutului. „Ministerul Adevarului“ din Oceania tocmai acest lucru îl face. Elimina faptele (documentele, numele persoanelor incomode) si goleste astfel memoria colectiva si, ipso facto, memoria individului. În estul Europei acest proces din epoca stalinista se numeste „spalarea creierelor“ sau, cum îi spune un scriitor (Aitmatov), procesul „mancurtizarii“… Ma întorc la eroul lui Orwell, Winston. Drama lui este ca nu si-a pierdut înca memoria si nu vrea sa si-o piarda, nu se supune, adica, procesului de purificare. Drama ia proportiile disperarii când îsi da seama ca rescrierea (mistificarea) trecutului este o operatie fara sfârsit. În fiecare zi mai sterge o fraza, mai scoate un cuvânt dintr-un text, mai elimina un nume de om politic cazut între timp în disgratie, mai sterge un cuvânt sau mai multe din dictionarul limbii (numit vechiul dictionar), în fine, mai arunca în foc un document indezirabil… Si, pentru ca nu are curajul sa se opuna pe fata acestui mecanism bine organizat, personajul lui Orwell adopta tactica dublului limbaj: tine un jurnal intim în care noteaza, cu ocolisuri, cu prudenta, dar noteaza ceea ce gândeste despre „Oceania“, despre „Fratele cel Mare“, „Ministerul Adevarului“ sau despre mecanismele terorii… Winston a devenit, cu alte cuvinte, un nou Procopiu din Cesareea, un Procopiu dintr-un stat totalitar mai bine echipat si infinit mai represiv decât era imperiul bizantin în timpul lui Iustinian. Care este sfârsitul acestui dublu limbaj al cronicarului din Oceania se stie… Cronica lui secreta (jurnalul intim) cade în mâna tortionarilor si, supus operatiei de spalare a creierelor, ura lui contra marelui mistificator (Fratele cel Mare) se transforma în iubire…
Am dat acest exemplu (cules, e drept, nu din arhive sau din tratatele de istorie, ci dintr-un roman parabolic) pentru a sugera modul în care se poate rescrie istoria într-un regim totalitar. Poate nu totdeauna în aceste forme brutale, dar procesul în sine (mistificarea istoriei) a fost practicat la scara aproape generala în estul Europei în epoca stalinista. Ce erau, ce sunt, în fond, acele „Scurte istorii ale partidelor comuniste“ pe care generatia mea le-a învatat la scoala daca nu niste istorii mistificatoare scrise si rescrise în functie de pozitia liderilor instalati la putere?… Ce reprezinta, oare, biografiile glorioase ale liderilor politici aparute în a doua parte a secolului al XX-lea în lumea comunista daca nu încercarea de a impune o noua imagine (o imagine, evident, falsificatoare) a trecutului si noi modele morale în locul modelelor clasice europene fixate de traditie si de istoriografia anterioara? Acest proces începe, de regula, cu schimbarea numelor strazilor si se încheie cu schimbarea manualelor de istorie si de literatura si a tratatelor academice.
Întrebarea pe care mi-o pun este daca nu cumva ideea lui Orwell ca cine controleaza prezentul controleaza trecutul, daca nu cumva, zic, aceasta idee se practica mereu în istorie, chiar atunci când societatea este mai democratica si istoria este mai linistita, când nu exista un „Minister al Adevarului“, iar istoricii nu sunt nevoiti, ca Procopiu din Cesareea, sa scrie o cronica oficiala în care sa laude pe împarat si alta cronica, secreta, în care evenimentele sa fie privite într-o oglinda negativa… Rezum si reformulez întrebarea mea: cât de obiectiv poate fi istoricul din secolul al XX-lea si începutul secolului al XXI-lea tinând seama de lumea în care traieste si, mai ales, tinând seama de subiectivitatea inerenta actului istoric?!… N-as vrea sa complic prea mult lucrurile, dar trebuie sa spun ca trecutul nu este niciodata epuizat, fixat, exact… si ca trecutul este mai totdeauna, daca nu chiar totdeauna judecat din punctul de vedere al prezentului. Trebuie sa recunoastem onest ca cercetam si judecam trecutul mai îndepartat sau mai apropiat de noi în functie de ceea ce sociologii literaturii numesc orizontul de asteptare al cititorului de azi, si ca scrierea istoriei este, într-o masura graduala, un act subiectiv. Si ca obiectivitatea istoricului este o forma controlata a subiectivitatii sale… Este vorba de o opinie raspândita în scrierile celor care fac teoria istoriei. Teoria este formulata, între altii, si de Paul Valéry un nume pe care l-am citat de multe ori în cadrul seminarului nostru, si anume ori de câte ori a venit vorba de valorile umanismului european si de constructia politica a Europei. În iulie 1932, el tine o conferinta în fata unor tineri de la Liceul „Janson-De-Sailly“ unde, vorbind despre istorie si de istorici („Discours de l’Histoire“, reprodus în „Oeuvres“, I, pag. 1128 si urm.) spune ca „le Passé est chose toute mentale, il n’est qu’images et croyance“ si ca, în fapt, este greu sa separi istoria de istoricul care o scrie si pe observatorul istoriei de faptele analizate, ordonate si reordonate. Orice istorie, remarca el, orice istorie a unei epoci tragice – „ne ofera capul retezat care este obiectul preferintelor sale“ si ca, din fericire, nu totdeauna istoricii au la îndemâna o ghilotina. Istoria ar fi, asadar, un vast macel, un interminabil macel, opera unor interpretari infinite, personale, subiective… Istoria este o Muza ambigua si slujitorii, vechi si noi, au toti ambiguitatile si subiectivitatile lor. De aceea, De Maistre si Michelet sunt egal de îndreptatiti (posibili) în interpretarile date de ei evenimentelor pentru ca orice istoric este, în fapt, un oracol, un profet care judeca trecutul în functie de prezent sau de viitor.
Daca este asa – si trebuie sa recunoastem ca este o parte de adevar în aceasta viziune sceptica asupra obiectivitatii istoriei – daca asa stau lucrurile cu relatia dintre prezent si trecut în istoriografie, ce trebuie sa facem, atunci, pentru a diminua gradul de subiectivitate în istoriografie…? Pentru ca perfect obiectivi, neutri, impersonali nu putem fi…! În chip surprinzator, Paul Valéry propune tinerilor liceeni din 1932 o metoda mai subiectiva decât se poate banui: pentru a cunoaste istoria, zice el, cea mai buna metoda este a folosi: „son expérience propre et a puiser dans le présent le modèle de notre curiosité du passé“. Asadar: în materie de istorie „tout est à repenser et à reprendre“. Daca asa stau lucrurile cu faptele istoriei si ca în acest domeniu „tout est à repenser et a reprendre“, atunci trecutul nu este niciodata sigur, nu este exact, trecutul nu este mort si el poate fi oricând resuscitat pentru a servi interesele, mai bune sau mai rele, ale prezentului… Iar prezentul poate arata asa cum arata în Oceania lui Orwell, adica tinutul imaginar al totalitarismului absolut. Trebuie sa recunoastem ca spiritul fin al lui Valéry a observat bine complexitatea acestui proces (procesul de reconstituire a trecutului) si ca el ezita sa faca profetii în acest domeniu.
Cât despre viitorul care poate fi ghicit din cercetarea trecutului si din analiza prezentului, el este si mai sceptic. Iata ce scrie: „C’est pourquoi je me garderai de prophétiser. Je sens trop, et je l’ai dit ailleurs, que nous entrons dans l’ avenir à reculons. C’est là, pour moi, la plus certaine et la plus importante leçon de l’Histoire, car l’Histoire est la science des choses qui ne se répètent pas. Les choses qui se répètent, les expériences que l’on peut refaire, les observations qui se superposent, appartiennent à la Physique, et dans quelque mesure, à la Biologie.“
Propozitiile citate sunt, desigur, discutabile, ca de altfel toate teoriile asupra istoriei. Înaintam, într-adevar, numai de-a-ndaratelea în viitor („nous entrons dans l’avenir à reculons“)? Este Istoria numai o stiinta a faptelor care nu se repeta? Aceasta este singura lectie a Istoriei? Am unele îndoieli, dar cum nu-i timp, aici, sa le exprim, le abandonez, pastrând, totusi, ideea lui Valéry ca atunci când e vorba de faptele trecutului, în istorie – ca în orice materie – „ce qui est positif est ambigu“ si „ce qui est réel se prête à une infinité d’interprétations“… Sau, altfel zis, „tout est à repenser et à reprendre“…
Nu stiu daca istoricii sunt de acord cu aceasta teorie. În ce ma priveste, pot spune ca, în istoria literara, teoria de mai sus functioneaza. Reactia fata de pozitivismul critic începe tocmai cu ideea ca trecutul, în domeniul literaturii, nu este niciodata definitiv fixat, imobil, neinterpretabil. Orice istorie a literaturii începe, adevarat, prin a regândi trecutul ei si a rejustifica estetic operele trecutului în functie de sensibilitatea epocii prezente si de subiectivitatea istoricului literar care întreprinde aceasta calatorie în istoria anterioara. Evident: tocmai pentru a regândi si a relua în functie de criterile estetice ale prezentului aceste fenomene ce par definitiv pierdute în osuariile trecutului… Unele sunt, cu adevarat, moarte, strivite de timp, nefrecventabile estetic, altele pot fi resuscitate printr-o interpretare originala. În acest domeniu actioneaza legea mutatiei valorilor estetice (cum o numeste un critic literar român, E. Lovinescu); actioneaza si teoria mai noua a semioticianului Umberto Eco, si anume ca opera literara nu este un univers închis, opera (din trecut sau din prezent) este totdeauna deschisa, interpretabila, opera are mereu secrete ce trebuie cautate. Asa se face ca istoriile literaturii nu sunt niciodata definitive si ca „mortii“ ei sunt resuscitabili… Trebuie sa recunoastem: scriem si rescriem continuu istoria literaturii, corijând, completând, descoperind semnificatii noi. Literatura trecutului este o geografie cu granite mobile si cu valori puse mereu în discutie. Fiecare generatie de istoriografi si critici literari întocmeste o harta a trecutului si stabileste, în raport cu sensibilitatea si metodele ei, o ierarhie de valori. As putea sa va dau multe exemple în acest sens.
O chestiune, totusi, se pune, si anume: daca „le passé est une chose mentale“ si daca totul este de regândit si de reluat în istorie, cum zice Valéry, care sunt limitele interpretarilor noastre, cât de adevarata, obiectiva, verosimila poate fi stiinta care se ocupa cu cercetarea acestei „chose mentale“, adica istoria? Cu aceasta revin la ideea cu care am început micul meu expozeu. Dintre termenii citati (adevarat, obiectiv, verosimil) eu cred ca ultimul este cel mai potrivit atunci când este vorba de istoria faptelor din trecut. Un termen pe care îl utilizeaza si Roland Barthes în polemica lui cu Monsieur Picard, exponentul pozitivismului în critica literara. Interpretarea noastra trebuie sa tinda, bineînteles, spre obiectivitate, dar stim deja ca o obiectivitate absoluta, incontestabila nu exista; interpretarea trebuie sa fie exacta, adevarata, dar adevarul în istorie este totdeauna discutabil; interpretarea poate si trebuie sa fie totdeauna (în istorie si în critica literara) verosimila în raport cu premisele ei. Cred ca conceptul de verosimilitate functioneaza si în stiinta istoriei, o stiinta, în fond, a faptelor ambigue, deschise, cu parti vizibile, dar si cu multe parti ascunse. În acest câmp de fapte sigure si nesigure, certe, dar mai ales incerte, mereu interpretabile, actioneaza istoricul care duce cu el complexele, modelele, idiosincraziile, obsesiile, reveriile, fantasmele, miturile, insatisfactiile si sperantele lui si ale lumii în care traieste (lumea prezentului). Cu toate acestea calatoreste el în trecut si tot cu ele înainteaza (cu fata sau de-a-ndaratelea) în viitor. Caci, e limpede, scriem cu speranta ca luminam trecutul si ca vom fi cititi si mâine.
N-as vrea sa închei înainte de a spune ceva despre miturile istoriei si despre procesul de de-mitizare a istoriei. Pornesc de la un fenomen raspândit în istoriografia literara si în istoriografia propriu-zisa din estul Europei în epoca postcomunista. Pentru ca istoriografia din epoca totalitarismului a mistificat deseori (nu toata, trebuie sa precizez) valorile, evenimentele si personalitatile trecutului, în stilul sugerat de utopia negativa a lui Orwell, a aparut, logic, nevoia de a de-mistifica mistificarea istoriei. Fenomen normal. Istoria trebuia si trebuie, în continuare, regândita si restabilita în limitele verosimilitatii, daca nu a adevarului. Operatie care s-a facut si se va face, sunt absolut sigur, si de aici înainte. Numai ca, în cadrul acestui proces, a aparut un fenomen nou si primejdios: procesul de demitizare si demistificare a istoriei s-a transformat în vânatoarea de mituri nationale în istorie si eliminarea valorilor trecutului pe motiv ca acestea ne împiedica sa fim buni europeni si, mai ales, ne împiedica sa intram, cu spiritul eliberat de fantasmele traditiei, în procesul globalizarii. Ca sa ma rezum la literatura si la predarea istoriei în scoala: s-a renuntat, de pilda, la ideea de a da, în scoala, o idee generala despre istoria trecutului, numarul autorilor canonici a fost redus sever, în fine, miturile nationale sunt socotite vetuste, mistificatoare, bariere în calea noii constructii europene. Tvetan Todorov observa, relativ recent, ca în liceul francez nu se mai preda Hugo si Balzac, se predau, la orele de literatura, teoriile lui Greimas si Jakobson si, în genere, literatura nu mai este prezentata ca un discurs despre om, ci un discurs despre discursul literar.
Revenind la demitizarea, demistificarea trecutului, pe scurt: la rescrierea continua a istoriei nationale si europene, întreb înca o data: unde se opreste stiinta istoriei si unde începe, sub pretextul demistificarii, golirea trecutului de valorile, miturile, traditiile, miturilor lui? Iata la ce putem reflecta cu atâtea exemple în fata…
Bucuresti 27 septembrie 2010