Daca al treilea film regizat de Julie Delpy îi va contraria pe multi, aceasta se va întâmpla si datorita unei ipoteze din start gresite pe care filmul însusi o face posibila si o întretine. Înca din primele imagini, aflam despre „The Countess“ ca „se bazeaza pe viata lui Erzsébet Báthory“. Acest „se bazeaza“ e suficient de vag încât sa poata fi interpretat ca fiind o eticheta (obisnuitul „Inspirat de fapte reale“), dar poate constitui în acelasi timp si un disclaimer – se bazeaza pe viata contesei, ceea ce nu e totuna cu „o descrie“ sau „o relateaza“.
Istoria învinsilor
„Contesa însângerata“ e prea putin un film biografic, sau e biografic în masura în care include informatii despre personajul istoric la care se refera, dar din surse diverse si cu grade diferite de credibilitate. Altfel spus, amanuntele biografice pe care le aflam despre personajul principal si despre scandalul pe care acesta l-a provocat în epoca respecta prea putin adevarul istoric, atât cât îl stim. Cea mai mare parte din intriga filmului se bazeaza pe o legenda populara care a început sa circule cu mai multe secole dupa ce evenimentele în cauza s-au întâmplat – Erzsébet Báthory a murit în anul 1614, în timp ce zvonurile pe care ultimii ei ani de viata le-au generat s-au raspândit mai cu seama în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. Ca multe alte legende, acestea „se bazeaza“ într-o foarte mare masura pe speculatii si resentimente si foarte putin (sau deloc) pe adevar.
„Istoria e o poveste spusa de învingatori“, motivul pentru care Istvan Thurzo (Daniel Brühl) o spune si o repeta e pentru a întretine ambiguitatea asupra a ceea ce s-a întâmplat într-adevar – Erzsébet Báthory nu se numara printre acei învingatori, drept urmare adevarul nu s-a putut afla atunci si cu atât mai putin poate fi el aflat acum. În acelasi timp, acesta e si un mod de a contrazice aproape întreaga derulare a evenimentelor. Toate câte le-am vazut, aflam la final, se prea poate sa nu se fi întâmplat, ceea ce poate confuza, dupa cum la fel de bine poate frustra. E un truc a carui eficienta, data de faptul ca faciliteaza dezvoltari ale intrigii altfel imposibile, se poate întoarce împotriva siesi.
„Timpul ne va îngropa pe toti“ (dar înca nu a îngropat postmodernismul)
Povestea pe care o vedem, continua Thurzo, nu e o relatare a modului cum istoria consemneaza faptele lui Báthory, ci o descriere personala care îi apartine („Nu asa cum e amintita în istorie, ci asa cum mi-o amintesc eu“). E un exercitiu în egala masura imposibil. Idila lui Thurzo cu Báthory se prea poate sa nu fi avut loc niciodata. Chiar daca aceasta va fi avut loc, ar fi imposibil acum sa stim ce gândea Thurzo atunci. Tinerii de vita nobila nu obisnuiau sa tina jurnale în Evul Mediu; daca ar fi facut-o, nu le-ar fi umplut cu consideratii despre marile sentimente. În sfârsit, la fel cum contesa nu are cum sa stie, atunci când îsi asteapta sfârsitul, întemnitata în propriul ei castel, ca „a devenit un mit“ (de altfel, nici nu devenise un mit atunci, avea sa devina unul mult mai târziu), nici Thurzo nu are cum vorbi despre „modul cum îsi aminteste istoria“ despre Erzsébet Báthory pentru ca pur si simplu acea istorie nu apucase înca sa se scrie.
E un du-te vino temporal cu care Delpy se joaca, poate si pentru a face evident faptul ca istoria si filmul sau sunt la fel de îndepartate precum bogatul din pilda biblica de portile Raiului. În ceea ce poate fi o concesie facuta publicului contemporan, contesa Báthory e departe de a fi prototipul femeii (fie ea si de vita nobila) din Evul Mediu. În multe privinte, ea nu numai ca e înaintea timpului ei, ci credintele ei sunt perfect sincronizate cu cele ale timpului în care traim noi acum. Nu se lasa sedusa, ci îl seduce ea pe Thurzo, sarutându-l în vazul lumii în mijlocul unui bal. Are o relatie homosexuala (cu slujnica Darvulia, interpretata de Anamaria Marinca), dar si una sadomasochista. Îl repede si îl ridiculizeaza pe ditamai episcopul, ba chiar, întemnitata, descopera ateismul si gaseste si explicatii istorice ale aparitiei tuturor religiilor, nu doar a celei crestine. Gesturile si gândurile ei sunt adesea anacronice pentru ca „The Countess“ nu e nici biografic, nici de epoca, în consecinta nu ar trebui tratat ca atare. E o meditatie despre trecerea timpului si un studiu despre efectele devastatoare pe care fie si o jumatate de gest le poate avea atunci când doi oameni se iubesc.
Vazut ca drama istorica, filmul e un talmes-balmes. Ca eseu, e cel mai bun cadou pe care Delpy regizoarea i l-a facut lui Delpy actrita si l-am primit noi.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 295