Dintre aceste cuvinte, unul figureaza in DEX cu etimologie necunoscuta (a cârti), doua sunt considerate onomatopee (câr si mâr), iar despre ultimul (mâlc) se crede, in mod eronat dupa parerea mea, ca ar veni din slavonul mlucati.
In ceea ce priveste câr si mâr, cred ca se poate face distinctia dintre un sens onomatopeic, si anume tipatul unor pasari (câr, cârâit) sau zbieretul unor animale (mâr, mârâit, mormait) si un al doilea sens, asemanator si strâns legat de primul, si de aceea socotit o simpla consemnare a sunetului onomatopeic originar. In consideratiile care urmeaza, voi incerca sa examinez acest al doilea sens, considerându-l un produs al impletirii foarte strânse (si de aceea putând oculta dubla provenienta a cuvintelor in discutie) dintre sensul onomatopeic si celalalt sens, sprijinit, desigur, pe cel dintâi, care coboara insa, pe fagasul principal al evolutiilor semantice, din cuvinte latinesti neonomatopeice in sens strict (sau numai initial onomatopeice – adica devenite de sine statatoare, independente de imitarea unor sunete naturale).
Sa le luam pe rând. In cazul lui câr (cu derivatele câra, cârâit, cârâiala, cârteala), cuvântul de origine este adverbul interogativ latinesc cur (arh. quor, qur) cu sensul „de ce, din ce pricina?“, format prin contragere din qua re sau qui rei. Iata si câteva exemple (luate din dictionarul lui Nadejde): Cur me excrucio? Pentru ce ma chinui?; Afferunt rationem cur negent. Aduc pricina pentru ce sa nege; Causa cur cuperes non erat. Nu era pricina (pentru ce) sa doresti; Irascar amicis cur properent. Sa ma mânii pe prieteni ca de ce zoresc.
Din acest adverb latinesc deriva, in mod firesc, sensul de gâlceava, sfada, ciorovaiala. In DLR se consemneaza in primul rând expresia „ca-i câr, ca-i mâr“, cu sensul „c-o fi asa, c-o fi pe dincolo“, prin care cineva „incearca sa scape, prin inconjur si prin fel de fel de vorbe, dintr-o incurcatura sau situatie neplacuta“. Intr-un exemplu luat din Vlahuta, cineva se codeste: „Ca-i câr, ca-i mâr, in sfârsit ramânea ca a doua zi sa-mi dea banii“, de parca ar intreba de ce (lat. cur) sa dea acei bani. Sau, la Ispirescu, „ca sa scape de gâra-mâra, ca nu-i mai tacea fleoanca, puse de-l taie“. Evident, sensul acesta nu deriva din onomatopeea câr. Acelasi sens (cearta, cicaleala, imputare) au in texte vechi si noi cuvintele câra, cârâialâ, cârâit. Pentru sensul lui câra (derivat din lat. cur) sunt edificatoare expresiile „a scapa de câra cuiva“ si „a se tine de câra cuiva“. Intr-un basm (Gorjan), „sfatul imparatiei se tot tinea de câra imparatului, ca sa-l insoare“, adica il intreba tot mereu pe imparat de ce nu se-nsoara. Pe capul cuiva curg gârla cârâiturile (Gane), iar altcineva „cam cu cârâiala, cam cu sila, fu nevoit sa taca“ (Pamfile).
Verbul a cârti exprima, de obicei, atitudinea celui care n-a primit raspunsul dorit la intrebarea „de ce?“ si atunci murmura (cu o nemutumire fie innabusita, fie pe care nu si-o mai poate stapâni), bombane, cârteste. Soacra (la traditionalistul Creanga) „nu trebuie sa fie cu gura mare si sa tot cârteasca la toate cele“; „Fata imparatului incepu a cam mârâi si a cârti ca ei nu i-i indemâna aicea de sezut“ (Sbiera). La Ispirescu, un personaj, bun crestin, „nici ca se gândea a cârti impotriva lui Dumnezeu“. Semenilor tai, insa, poti uneori si chiar trebuie sa le ceri socoteala, sa le retezi vorba, sa-i iei din scurt (excurtare), ceea ce ne face sa presupunem ca t din a cârti a rezultat din incrucisarea cuvintelor latinesti cur (devenit cârâi) si curto, are (a scurta, a reteza). In sprijinul acestei incrucisari vine sensul acuzator pe care il capata uneori verbul a cârti: a certa, a mustra, a imputa, a vorbi de rau, a nu fi de acord. Iata câteva exemple (tot din DLR): „Dac-o-ntrebi, dac-o cârtesti/ ea zice c-o banuiesti“ (Teodorescu); „Au inceput s-o cam cârteasca pentru daunele ce i-au facut“ (Sbiera). Provenienta dubla a lui a cârti (curto, are = a scurta, a reteza si cur = de ce?) e intarita si de urmatorul exemplu, in care sensul adverbului interogativ latinesc apare in text sub forma corespondentului sau românesc expressis verbis: „Solii ceilalti ar fi cârtit, zicând ca de ce n-au asteptat“ (Dionisie Exclesiarhul).
Putem trece acum la cuvintele mâr, mâlc si mârc, acesta din urma considerat in DLR o contaminare intre „mâr“ si „mâlc“. Dincolo de presupusul onomatopeic mârâit al câinelui, am putea incerca sa le detectam obârsia in urmatoarele cuvinte latinesti: verbul mulco, are, care inseamna a bate, a lovi, a stâlci in bataie, si verbul murmuro, are, care inseamna a murmura, a bombani, a mormai, precum si substantivul murmuratio, onis, care inseamna atât bombaneala, cât si cârâit de pasari, la care putem adauga verbul murmuror, ari cu sensul a murmura impotriva, a critica.
Despre aceste verbe latinesti se poate spune ca au aparut din „ratiuni onomatopeice“, dar atunci nu cumva cuvintele românesti echivalente si asemanatoare ca forma sunt niste onomatopee „mostenite“, daca putem spune asa, adica nu cumva s-au format in urma trecerii cu succes, pe teren românesc, a unui examen de verificare a cunostintelor mai vechi, apartinând unei traditii lingvistice de ascunsa (pentru ca e), profunda continuitate latino-româna?
Teoretic vorbind (si de aici porneste „gâlceava“), terenul poate fi românesc, cum la fel de bine ar putea fi universal, daca am presupune (ca altii) ca onomatopeele ies direct din sunetele naturale si nu au in ele nimic conventional, cum cred, dimpotriva, numerosi alti lingvisti, printre care ne numaram si noi, refractari la comoda invocare la tot pasul a onomatopeelor pentru a explica obârsia cuvintelor. Trecatoarele etape „latente“ nu inseamna pierderea, ci doar ocultarea unei esentiale continuitati atestate intermitent, pe care am numit-o „memoria limbii“.
Revenid la cuvintele noastre, constatam ca mâr si câr sunt echivalente, si tot astfel a mârâi, a cârâi si a cârti, cum am vazut putin mai inainte, din exemplul cu fata imparatului care „incepu a cam mârâi si a cârti“ (Sbiera). La expresia „ca-i câr, ca-i mâr“, despre care de asemenea am vorbit, putem adauga „a nu zice nici mâr“, amintita in DLR.
Mai cunoscute, chiar foarte cunoscute, sunt, desigur, expresiile a nu zice nici mâlc (sau mârc) si a tacea mâlc (sau mârc). Iata insa ca DLR consemneaza si altele, mai putin cunoscute, ce-i drept, dar mai apropiate, in schimb, de intelesul cuvintelor latinesti invocate de noi drept prototipuri pentru mâr, mârâiala, mârc si mârca. Acesta din urma deriva, neindoielnic, din verbul murco, are, pentru care Gutu selecteaza un bun exemplu din Cicero: Ita mulcatus est, ut vita amiserit – a fost batut atât de rau, ca a murit. Si altul, din Tit Liviu: Speculator male mulcatur – Spionul este ucis in batai. Fara atestari intermediare de la latina la româna, intr-o continuitate „latenta“, dar nu mai putin viguroasa, iata cum suna peste veacuri aceste cuvinte latinesti in expresiile românesti de astazi: a face mârca (pe cineva), care inseamna a face pe cineva sa nu scoata nicio vorba si a bate mârca, adica a bate zdravan, a bate mar (de fapt, mâr, daca vorbim cu corectitudine etimologica). In sfârsit, expresia a se face mârca (pe pamânt) – a se ghemui, cu un exemplu foarte graitor: „Pe urma legai cu brâul o halca de carne in spinare, foarte strâns, si ma facui mârca pe pamânt, pa brânci“ (Gorjan).
DLR consemneaza si verbul a mârcui, cu sensul a se codi sa spuna ceva, a spune ceva pe ocolite, care deriva, desigur, tot din murco, are.
Incetul cu incetul, iata ca s-au adunat o gramada de cuvinte românesti de origine latina, desi nerecunoscute ca atare in dictionare. Si demersul nostru se afla abia la inceput. Din zona „petelor albe“ sau a cuvintelor cu origine obscura vom ajunge curând in zonele in care cuvintele pe care le vom lua in discutie trec drept slavisme, maghiarisme, turcisme. Depistându-le noi prototipuri in latina sau in moeso-gotica (zona inca neabordata aici, insa de care m-am ocupat sporadic cu ani in urma, in alte publicatii), noua provenienta a acestor cuvinte va produce cu siguranta modificari importante pe harta limbii române in ceea ce priveste configuratia ei lexicala.
Pentru a vedea mai bine rostul cercetarii de fata, voi incerca sa schitez, data viitoare, alcatuirea reala a vocabularului românesc din punctul de vedere al originii, amânând putin demonstratia minutioasa a ipotezelor mele si oferind cu anticipatie, deocamdata, câteva liste de false slavisme, maghiarisme, turcisme etc. Ele sunt in realitate cuvinte mai vechi, moeso-gotice si/sau latine, intr-o proportie covârsitoare, de natura sa oblige la o reconsiderare a statutului limbii române.