În timp ce televiziunile si ziarele continua sa ne informeze despre evenimentele imediate, urgente si presante din Ucraina, aspectele de profunzime ramân neatinse în majoritatea cazurilor. De la pozele „virale“ ale asa-numitei „noi revolutii portocalii“ la implicarea renumitului boxer Vitali Kliciko, de la demiterea premierului ucrainean si la discursurile autoritare ale lui Putin, asistam la aceeasi maniera de prezentare evenimentiala exuberanta. Impresia este de topaiala mediatica isterica pe mereu noul vârf al aisbergului, fara a tulbura apele oceanului istoric si a explora fundamentul relatiilor ruso-ucrainene. Pâna si (re)aparitia miliardarului basarabean Petro Porosenco pe piata politica ucraineana poate furniza, la o superficiala scotocire a zapezii, noi perspective asupra situatiei. Supranumit „regele ciocolatei“, proprietarul firmei „Roshen“ a suferit pierderi înca din august 2013 în urma embargoului rus asupra produselor sale, fapt care a stimulat imaginatia verbala mediatica, furnizând o noua sintagma – „razboiul ciocolatei“ – în urma bine-cunoscutei sintagme „razboi energetic“ ruso-ucrainean.
Eternul razboi ruso-ucrainean
Se pare ca relatiile ruso-ucrainene postsovietice sunt descrise preponderent de terminologia razboinica, însa cine mai tine cont de istorie în aceste vremuri, marcate de scandaluri mediatice si de frenezia consumerista a evenimentelor? Aceasta succesiune de conflicte, batalii, razboaie ruso-ucrainene din ultimii ani poate si trebuie privita din prisma crizei identitare postcomuniste, caracteristica tarilor exsovietice si tarilor-satelit. În cazul Ucrainei, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât discutam despre o Rusie sau Rutenie Kieveana în secolele IX-XII, macinate de zeci de razboaie civile. Acestea, împreuna cu dezvoltarea economica regionala, expansiunea slavilor si cruciada din secolul al XII-lea au contribuit la declinul acestui stat si la formarea popoarelor ucrainean, rus si bielorus. Câteva secole mai târziu, marcate atât de invazii mongole, tatare si turce, cât si de reconfigurari geo-politice ale spatiului locuit de ucraineni în formule lituaniene, polone, austro-ungare si ruse, asistam la formarea, în 1917-1918, a mai multor republici ucrainene „rosii“, printre care si Republica Populara Ucraineana, si Republica Populara a Ucrainei Occidentale.
În 1920-1921 însa, liderul miscarii socialiste ucrainene Simeon Petliura, alaturi de liderul polonez J. Pilsudtki încearca, în urma pierderii razboiului ucraineano-polon si a semnarii Tratatului de la Varsovia (1920), izgonirea bolsevicilor de pe teritoriile ucrainene. Acest proces al izgonirii bolsevice a fost periclitat de prezenta unor alte miscari socio-politice (mai mult sau mai putin organizate), cum ar fi „albii“ din Armata Imperiala Rusa, condusi de generalul locotenent A. I. Denikin, si anarhistii, condusi de Nestor Mahno, sustinatorul circumstantial al tuturor fortelor implicate în acest teritoriu, dar si a propriei idei de formare a unor „teritorii libere“, neafiliate politic „albilor“, „rosiilor“ sau oricaror alte grupari de acest tip. Nici aceste evenimente zbuciumate nu epuizeaza subiectul, caci lagarul de concentrare de la Talerhov (de pe teritorul austro-ungar în perioada septembrie 1914 – mai 1917), cu cei aproximativ 20.000-30.000 de ucraineni rusofili izolati acolo, dintre care peste 3.000 de morti, dar si holodomorul sau „genocidul ucrainean“ (recunoscut de Ucraina în 28 noiembrie 2006 si negat de Rusia) din 1932-1933 sunt alte fatete istorice controversate care asteapta a fi explorate.
Complicatiile geo-politice sunt asociate si cu diversitatea religioasa ucranineana, Estul fiind preponderent ortodox si subordonat patriarhatului rus, Vestul fiind catolic si greco-unit, cu patriarhate rivale (german si polonez). În ceea ce priveste capitala, aceasta reprezinta un amestec cu o majoritate rusofona, elite pro-opozitie si exponenti ai diverselor grupari etnice, religioase, economice si politice din întreaga tara.
Acelasi teritoriu, asadar, locuit de mai multe etnii, macinat de aceleasi tendinte si aspiratii contradictorii, zdruncinat din temelii de razboaie reale, fara miros de gaz sau gust dulce, cu diversi actanti politici si parti interesate de expansiuni teritoriale. Aproape un secol mai târziu, vedem aceeasi scena, cu câtiva papusari în plus fata de cei obisnuiti, aflati în comoditatea fotoliilor captusite, departe de iuresul evenimentelor, purtând un nou „razboi“ mediatic si un „duel“ al declaratiilor viscerale.
Kievul arde, iar poporul
se piaptana
În definitiv, criza identitara ucraineana nici n-are nevoie sa revina, caci a fost prezenta pe acel teritoriu dintotdeauna, sub diverse forme, mai mult sau mai putin razboinice, ca manifestari ale diverselor visuri si aspiratii, mai mult sau mai putin stihiale, însa mereu contradictorii. Orientarea Vestului tarii spre Occident si a Estului spre Rusia nu este atât de surprinzatoare, însa aceasta fragmenteaza tara în baza perceptiei identitare: fuga Vestului ucrainean de radacinile slave si aruncarea instinctiva înspre bratele europene si americane deloc dezinteresate politic si economic, pe de o parte, si, pe de alta parte, îmbratisarea rusofila comoda (calda) si cuminte a Estului tarii.
Faptul ca aceasta criza identitara s-a desfasurat pe fondul crizei si datoriei energetice sau a embargoului de ciocolata sunt detalii semnificative, însa variabile, caci orice fel de criza ar fi declansat evenimentele la care asistam acum. Si, în tot acest tavalug mediatic cu ingrediente pestrite – grupari naziste, antisemite, anti-ruse (rusofobe chiar) sau proeuropene (si viceversa), oligarhia financiara si industriala, actanti politici si vedete – lipseste personajul principal, poporul ucrainean si vointa sa. Kievul arde, iar poporul se piaptana, îsi priveste îndelung chipul în oglinda, încercând sa rememoreze trasaturile, trecutul, sa-si deosebeasca identitatea nationala de cea populista si sa se hotarasca, în vacarmul mediatic general, cum îsi va pastra integritatea.
Autor: OLGA GRADINARUApărut în nr. 456