În noiembrie a fost sărbătorită „Ziua internaţională a gentileţii“. Fiţi gentili, ne îndemna cu această ocazie cineva, fiţi buni şi toleranţi, bucuraţi-vă de prezenţa şi existenţa celuilalt. Fiinţa umană se naşte cu darul de a-l înţelege şi de a-l accepta pe cel de alături. Nu învingeţi acest dar, lăsaţi-vă în puterea firii. Gentileţea este contagioasă, aduce fericire, contribuie la sănătatea inimii şi face omul mai performant.
Pentru o cronică diplomatică aş fi trecut cu vederea proclamarea unei astfel de sărbători dacă nu aş fi aflat de eseul O nouă conştiinţă pentru o lume în criză în care economistul american Jeremy Rifkin extrapolează o posibilă filozofie a naturii umane la aspecte mult mai complicate. „Când i se oferă ocazia, fiinţa umană este în mod natural dispusă să colaboreze cu ceilalţi pentru bucuria în sine de a contribui la interesul general“. Remarca mi-a oferit ocazia să mă întreb: au şi statele o astfel de disponibilitate?
În aşteptarea unor explicaţii
La începutul lui noiembrie s-au ţinut trei reuniuni care au oferit liderilor statelor din Asia şi Pacific şi ai celor din Grupul-20 ocazia să discute despre sărăcie, crize, cooperare şi şansele păcii. Rezultatele sunt nesemnificative. La Beijing, reuniunea la vârf a Asociaţiei pentru cooperarea în Asia-Pacific-APEC a fost organizată cu fast mandarin, Beijingul dorind să prezinte lumii forţa de azi a Chinei. Summit-ul Asociaţiei naţiunilor din Sud-Estul Asiei-ASEAN, ţinut la Nay Pyi Taw-Myanmar, a fost dominat de tema sărăciei, tradusă în termeni politici prin discriminarea minorităţilor şi grupurilor vulnerabile. Secretarul general al ONU nu a ocolit problemele stârnite de tensiunile istorice şi revendicările teritoriale din regiune. La Brisbane-Australia, la reuniunea G-20, Putin şi-a regăsit partenerii din G-8 de care se despărţise forţat din cauza sancţiunilor impuse Rusiei în contextul crizei din Ucraina.
Marginalii
Preşedintele Xi Jinping a fost gazdă imperială în privinţa protocolului şi interlocutor politic consecvent cu sine. El a folosit reuniunea APEC pentru a fixa mai bine imaginea Chinei de azi, rupte de trecut, puternice, dezvoltate, angajate pe drumul modernizării. Mai mult: o Chină pregătită deja să ocupe centrul puterii în regiunea Asia-Pacific. Avându-i în dreapta pe preşedintele Obama şi în stânga pe preşedintele Putin (cum ne arată fotografiile), liderul chinez sugerează marcarea unui imaginar punct al echilibrului. Există un vis american, cel al puterii pentru care Statele Unite sunt angajate într-o cruciadă mondială în speranţa impunerii valorilor propriei democraţii (Kissinger, Diplomaţia). Un vis european, cel al construcţiei Europei unite, al echilibrului între puteri, în care încă nu s-au stins luminile Revoluţiei Franceze: libertate, egalitate, fraternitate. De ce nu ar exista şi un vis chinez?
Public, liderul chinez a încercat să încurajeze o eventuală conciliere ruso-americană. În realitate, China nu are motive să investească într-o astfel de direcţie. Nu este greu de imaginat că regiunea Asia-Pacific va fi nu numai una a cooperării, ci şi a concurenţei şi a confruntărilor. O confirmă chiar declaraţiile oaspeţilor. De la sosirea la Beijing, preşedintele Barack Obama a ţinut să afirme dorinţa Washingtonului de a coopera cu Beijingul, dar nu a evitat să precizeze particularitatea interesului americanilor în Asia-Pacific: „Statele Unite sunt cu adevărat o naţiune a regiunii Pacific; viitorul nostru, securitatea şi prosperitatea noastră sunt indestructibil legate de Asia“. Singurul succes obţinut în urma discuţiilor dintre Xi Jinping şi Obama îl reprezintă încheierea acordului chino-american privind reducerea cu 40% a poluării provocate de industriile celor două state. Altfel, temele obsesive ale Washington-ului: drepturile omului, libertatea presei, liberalizarea pieţei, conversia monedei chineze au primit din partea gazdelor tratamentul clasic: nu discutăm! În privinţa terorismului, gândit de americani ca responsabilitate mondială, Beijingul nu şi-a ascuns reticenţele faţă de iniţiativele luate de Statele Unite în afara cadrului ONU.
Criza din Marea Chinei nu şi-a găsit o soluţie nici în convorbirile chinezilor cu americanii, nici în negocierile cu japonezii. Premierul nipon Shinzo Abe a fost primit călduros de Xi Jinping, dar numai atât. În discuţiile directe dintre Obama şi Putin, adversităţile ruso-americane declanşate de criza din Ucraina nu s-au risipit. Acelaşi lucru se poate spune şi despre dialogul Putin-Hollande împotmolit în afacerea livrării port-helicopterului Mistral. Moscova cere respectarea termenilor contractului (noiembrie), Parisul pretinde ca Rusia să-şi retragă trupele din Ucraina. Nimic nu s-a legat, ba mai mult, criticarea Rusiei pentru implicarea în conflictul din Ucraina a continuat. Nimeni nu cedează. Unii spun că Putin este un bun tactician, nu şi un bun strateg.
Într-un articol publicat în The Nation din New York, la 15 septembrie, profesorul Stephen Cohen de la Universitatea Princeton consideră că „asistăm la cea mai periculoasă confruntare din ultimele decenii între Rusia şi Statele Unite, fără îndoială cea mai gravă de la criza rachetelor din 1962. Războiul civil din Ucraina, precipitat prin schimbarea ilegală a guvernului de la Kiev în februarie, ar putea să conducă la o bătălie frontală între Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) şi Rusia. Mult timp de neconceput, un astfel de scenariu devine plauzibil. Multe fapte arată că acest nou război rece va fi încă şi mai grav decât primul căruia planeta abia a reuşit să-i supravieţuiască. Acum, epicentrul nu se mai află la Berlin, ci chiar la frontiera cu Rusia. În Ucraina, o regiune vitală pentru Moscova, calculele greşite, accidentele şi provocările apasă mult mai greu decât cele la care lumea a fost martoră cu câteva decenii în urmă, în Germania. Mai grav: actorii acestui nou război rece ar putea să cedeze mai uşor tentaţiei de a recurge la arma nucleară. Unii dintre strategii militari moscoviţi anunţă că dacă trupele convenţionale occidentale, cu mult superioare numeric, ameninţă direct Rusia, aceasta va recurge la arma nucleară tactică. Încercuirea (Rusiei, n.n.) la care recurge acum NATO cu bazele militare şi sistemele anti-rachetă fac cu atât mai plauzibilă o astfel de replică“. Viziunea este apocaliptică.
Furtunile politice se transformă în uragane şi nu avem altceva de făcut decât să ne punem centurile de siguranţă. Ca în avion. Cel care a semnalat fără menajamente (lăsând, totuşi, loc şanselor de înţelegere) riscurile confruntării viitoare a fost Vladimir Putin în convorbirile cu Hollande: „În prezent, există multe turbulenţe în afacerile internaţionale, de aceea este cu atât mai util să ne întâlnim din nou şi să discutăm aceste probleme“. „Nu trebuie să mai suferim mult timp de turbulenţele existente, a replicat Hollande, avem datoria comună de a reglementa crizele care se produc în Ucraina şi în alte părţi ale lumii, acolo unde avem responsabilităţi. Rusia, ca şi Franţa, trebuie să-şi asume responsabilitatea de a reglementa aceste probleme“.
Nori grei se îngrămădesc peste cerul relaţiilor Rusiei cu Occidentul tocmai când s-a declanşat puternic bătălia pentru Asia-Pacific.
De mâine, viitorul ar putea arăta altfel
Lumea în care trăim a intrat în turbionul unui nou ciclu istoric. Destabilizarea, conflictele şi războaiele se dovedesc cu mult mai profitabile decât cooperarea, dezvoltarea şi progresul. Europa caută să rămână în bătălie cu întregul arsenal de care dispune: tradiţia civilizaţiei, ascendentul culturii politice, puterea economică şi tehnologică, organizarea într-o uniune modernă şi chiar speranţa de refacere a influenţei în acea parte de lume acoperită cândva de puterea ei colonială. În primele două decenii ale noului secol, sigur cuantificabilă rămâne refacerea poziţiei mondiale a Rusiei şi intrarea Chinei în clubul superputerilor. Efectul acestei reaşezări determină adaptarea strategiilor la deplasarea centrului de putere mondială în Asia-Pacific. Dacă lucrurile vor continua în această direcţie, apare riscul, pentru prima dată din Antichitate, ca Europa să-şi piardă preeminenţa pe care i-au conferit-o Umanismul şi Renaşterea nu ca pământ al civilizaţiei şi al ideilor novatoare – aceasta este deja istorie incontestabilă –, ci ca motor al dezvoltării şi progresului. Deocamdată bătrânul continent a rămas în competiţie cu puterile lumii şi cu el însuşi. Îi trebuie noi energii pentru reafirmarea forţei şi identităţii sale. Când întreba „Europa? Ce număr de telefon are?“, americanul Kissinger ironiza lipsa de unitate politică a Europei. Ecoul acestei butade, lansate în 1981, nu s-a stins încă.
De mâine, ca europeni, va trebui să gândim altfel.