CLAUDE KARNOOUH în dialog cu AURELIAN GIUGĂL Şi ALEXANDRU HÂNŢARI
Aurelian Giugăl, Alexandru Hânţari: Aţi fost membru în Partidul Comunist Francez. Ce îl determina pe un tânăr francez să intre în Partidul Comunist în anii ’50?
Claude Karnoouh: În 1957 se întâmpla… Atunci am făcut pasul către organizaţia de tineret a Partidului Comunist. În 1956, Franţa se afla sub spectrul unor greve impresionante, de la mişcările populare împotriva patronatului până la amplele manifestaţii împotriva NATO. Simultan, se afla în plină desfăşurare războiul colonial francez din Algeria, război început quasi-imediat după sfârşitul celui din Vietnam – rebeliunea algerienilor a început pe 1 noiembrie 1954 (Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor). Pe de altă parte, doi uncheşi de-ai mei erau militanţi comunişti. Ei m-au dus la nişte întâlniri ale comuniştilor. În familia mea, mama era socialistă, extrem de atentă la situaţia muncitorilor, atentă la soarta oamenilor căzuţi, a oamenilor deprivaţi economic, pe scurt a celor care sufereau. Mai mult, ea avea un frate care murise în Războiul Civil din Spania în brigada internaţională comunistă. Eram dintr-o familie iacobină de emigranţi ce integraseră valorile Republicii Franceze, care erau şi valorile iacobine. Părinţii mei aveau un simţ extrem de puternic al valorilor morale republicane. Erau atât de impregnaţi de republicanismul francez încât refuzau să vorbească în casă (cu mine şi cu sora mea) în limba/ limbile materne (tatăl meu avea două limbi materne, germană şi rusă, mama avea ca limbă maternă poloneza). Nu voiau să ne vorbească decât în francezã. Prin urmare, limbile străine învăţate de mine şi sora mea au fost puţin deprinse în conversaţiile de acasă. Părinţii mei, când nu voiau să înţelegem ceva, vorbeau în germană. Tatăl meu ar fi putut să vorbească rusa, dar mama mea nu dorea să asculte limba rusă. Şi nici tata poloneza. Pentru tatăl meu, după Franţa, pentru care a făcut armata şi a fost cinci ani prizonier în Germania, lumea era zugrăvită în tonalităţi ruse şi germane.
În plus, liceul meu (în 1956 eram în clasa a X-a) era unul de stânga foarte bine cunoscut la Paris. Purta numele unui erou al Rezistenţei, Jacques Decour, membru al Partidului Comunist, executat de nemţi ca ostatic în 1942. În fiecare an, unul dintre profesorii noştri ne citea ultima scrisoare, una profund emoţionantă, a eroului Decour. Prin urmare, atmosfera era una incandescentă. Adaug faptul că tocmai citisem primele cărţi despre cel de-al Doilea Război Mondial şi războiul colonial din Indochina. Pe scurt, iată ingredientele adeziunii mele la tineretul comunist francez.
A.G., A.H.: În ce consta viaţa de activist comunist în perioada anilor ’50
C.K.: Reflecţia teoretică asupra principiilor marxismului, pregătirea manifestaţiilor împotriva războiului din Algeria, manifestaţiile pro-muncitoreşti, orele la şcoala de partid (asta s-a întâmplat şi un pic mai târziu). Iată un fel de şcoală a vieţii… Din când în când, ne băteam la liceu. Îmi aduc aminte că am fost dat afară o săptămână de la liceu pentru că, împreună cu un prieten, ne-am dus în laboratorul de chimie şi am luat extinctoarele de incendiu, iar la poarta liceului, unde se purtau lupte, le-am folosit împotriva fasciştilor.
A.G., A.H.:Existau în liceu şi colegi fascişti?
C.K.: Da, da, fascişti virulenţi erau destui. Erau nostalgici ai regimului Pétain, favorabili unui colonialism orb.
A.G., A.H.: Deci filiaţia dumneavoastră comunistă implică trei surse, educaţia şcolară, vremurile tulburi din epocă şi familia. În perioada postbelică, partidele comuniste au înregistrat succese electorale importante în Franţa şi Italia. De ce în lumea anglo-saxonă nu s-a întâmplat acelaşi lucru?
C.K.: Să ştiţi că acesta este mai mult un clişeu decât o realitate (şi mă refer aici în principal la Statele Unite). Partidul Comunist din SUA era destul de puternic. Criza din anii ’30 a fost fundamentul pentru unele greve de-a dreptul insurecţionale (forţele de represiune ale statului american le-au nimicit pur şi simplu). Gloria lui Douglas MacArthur îşi trage seva atât din războiul împotriva japonezilor, dar şi din efortul de reprimare a greviştilor.
A.G., A.H.: Asta se întâmpla înainte de război…
C.K.: Da, înainte de război, în anii ’30, în timpul lui Roosevelt. Roosevelt a fost soluţia capitalului american pentru stoparea unei stări pre-revoluţionare. Armata şi poliţia au fost instrumentele utile ale nimicirii greviştilor. Au fost mulţi morţi, oameni internaţi în lagăre de muncă, în fine, tot eşafodajul ce rezultă din violenţa poliţienească şi reprimare. Ca o paranteză, un bun film având ca temă turbulenţele sociale, făcut ceva mai târziu totuşi, în 1954, este Salt of the Earth (regizor Herbert
J. Biberman). Prin urmare, ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, aş zice că cel puţin în cazul american nu putem vorbi despre o anemie a mişcărilor de stânga. Să nu uităm că 1 Mai s-a născut în America, mişcarea anarhistă a fost una amplă, reprimată însă zdravăn de forţele de represiune (după 1945 stânga radicală americană a încetat să mai existe). În Marea Britanie lucrurile sunt puţin diferite. În Anglia, într-o ţară stratificată social ca în sistemul castelor, mişcarea sindicală a social-democraţilor le-a predat muncitorilor lecţia legalităţii. Au fost şi greve importante din când în când, dar, all in all, respectarea legalităţii a fost norma.
A.G., A.H.: Au fost mişcările de stânga radicale sufocate de autorităţi în perioada postbelică?
C.K.: Desigur. În anumite ţări mai mult, în altele mai puţin. Spre exemplu, în Anglia, până la începutul anilor ’60, odată cu dezertarea lui Kim Philby, presiunea împotriva comuniştilor a fost una susţinută. Au fost comunişti din cercul lui Philby, lucrând ca diplomaţi la Washington, care l-au avertizat pe Castro de invazia din Golful Porcilor.
A.G., A.H.: Ce impact a avut statul bunăstării asupra mişcărilor radicale de stânga?
C.K.: Domnule, statul comunist ca model ideal e welfare state. Dacă nu a fost welfare state unde s-a instalat la început comunismul, asta nu se datorează modelului ideal greşit, este vorba mai degrabă de condiţiile obiective ale situaţiei istorice: război civil şi lupta externă împotriva ţării. Welfare state-ul a fost dintotdeauna idealul comuniştilor, nu a fost niciodată idealul capitaliştilor. Idealul capitalismului a fost şi va rămâne câştigul maximal în timpul cel mai scurt. Că s-a adaptat la unele situaţii istorice concrete este evident, cum s-a întâmplat cu New Deal-ul lui Roosevelt şi New Frontier a lui Kennedy.
A.G., A.H.: Bun, înseamnă că welfare state nu înseamnă altceva decât un capitalism soft?
C.K.: Da, aveţi dreptate. John Maynard Keynes nu critică baza capitalismului. Keynes încearcă să împace munca salariaţilor cu capitalul, într-un fel în care salariaţii nu vor apela la lupta de clasă. Capitalul ştie să redistribuie atât cât este nevoie pentru a fi linişte – rezultă consumerism. Aristocratul Keynes nu a fost un socialist. Teoria lui se naşte după Primul Război Mondial şi după apariţia URSS. În plus, americanii erau profund anticomunişti. Nici nu vă puteţi închipui cât de anticomunişti erau americanii după 1919.
A.G., A.H.: Să nu uităm că vânătoarea de comunişti nu l-a ocolit nici pe marele Charlie Chaplin.
C.K.: Chaplin nu era un comunist, era foarte simpatic, dar nu era comunist. Un mare umanist da, dar nu un comunist. Maccarthiştii în schimb erau o bandă de lichele.
A.G., A.H.: Cât de mult a însemnat Planul Marshall pentru redresarea economică a Europei de după război?
C.K.: Post factum, putem vorbi de trei aspecte importante. În primul rând, planul de ajutorare a avut scopul de îngenunchiere a Europei printr-un împrumut pe datorie (banii nu au fost daţi gratis). Al doilea aspect, prin absorbţia unui mare număr de muncitori care participau la reconstrucţie, s-a domolit sentimentul de criză care domina în Europa după un război absolut devastator. Nu în ultimul rând, pentru a se impune ideologia şi valorile culturale americane în Europa. Fiecare dolar împrumutat îngloba o părticică de propagandă americană.
A.G., A.H.: Putem considera planul ca un precursor al FMI-ului?
C.K.: Putem să-i spunem şi aşa. Mai degrabă a fost o inovaţie inteligentă americană, gândită ca un instrument de dominaţie economică şi a culturii politice anglo-saxone. Coca-Cola ca simbol cultural. S-a încercat evitarea situaţiei complicate de după Primul Război Mondial.
A.G., A.H.: A existat un Plan Marshall şi pentru ţările din centrul şi estul Europei?
C.K.: Bineînţeles, i s-au propus bani şi lui Stalin. I-a refuzat cu obstinaţie, din cauza faptului că asta nu era filantropie, era big business geopolitic.
A.G., A.H.: Mutând planul un pic, cum vedeţi China comunistă contemporană? Este un stat leninist de succes?
C.K.: Nu stat comunist, stat leninist de succes e foarte bine spus. Un stat leninist de succes este un NEP realizat până la capăt. China practică un mimetism occidental înfricoşător. Pe de altă parte, există o mândrie culturalo-politică fără echivalent. Există această poveste dintre Malraux şi Mao. Malraux l-a întrebat pe Mao: „domnule preşedinte, puteţi să-mi spuneţi ce gândiţi despre revoluţia franceză?“. „Domnule ministru, e un pic prea devreme să ne pronunţăm“, i-a răspuns Mao. Exemplul Chinei ne arată că nu putem să prognozăm niciodată viitorul. Puteam să gândim, acum patruzeci de ani, supremaţia economică a Chinei? Evident nu. Este dovada că istoria, viitorul, cum spunea Heidegger, nu are faţă. Asta e libertatea umană.
A.G., A.H.: Cumva China va încerca să se impună deopotrivă economic şi ideologic?
C.K.: Ideologic nu, geopolitic şi economic da. Nu se poate dezvolta în continuare dacă nu îşi va dezvolta capacităţile militare, cu atât mai mult cu cât SUA încearcă să blocheze China. Aşa de exemplu, China este blocată în Sudan (inventarea Sudanului de Sud), în Darfur şi în alte state din Africa. China a regândit o alianţă puternică cu Rusia, o alianţă ce include şi Iranul. Jocul geopolitic este foarte complicat. Nu ştiu ce va face India, spre exemplu. India a fost aliata Rusiei împotriva Chinei. Acum Rusia şi China sunt împreună. Ce va face India? Dacă va alege China, ei bine atunci rezultă o alianţă uriaşă (cu peste 3 miliarde de oameni) China-Rusia-India. Mai mult, se pregăteşte o contrapondere pentru FMI, o bancă între ţările BRIC plus Iranul.
A.G., A.H.: Care credeţi că este miza geopolitică americană acum?
C.K.: Să-şi apere interesele. Fără discuţie, America este încă prima putere militară şi ştiinţifică din lume. Asta nu va dura la infinit. La un moment dat istoria va face o torsiune.
A.G., A.H.: De ce credeţi că ruşilor nu le-a reuşit schimbarea de macaz, iar chinezilor da?
C.K.: Ruşilor nu le-a reuşit pentru că, în opinia mea, a fost o mare trădare în Uniunea Sovietică, nu o trădare conspiraţionistă, ci o trădare spirituală, în sensul în care tipii adăpaţi la sursa modernismului, a neoliberalismului au fost ca nişte copii fascinaţi de o jucărie, şi jucăria s-a chemat piaţa.
A.G., A.H.: Să fie şi o diferenţă de anvergură a liderilor, Deng Xiaoping faţă de Gorbaciov?
C.K.: A, da, Gorbaciov a fost un cretin, un cretin şi jumătate. Deng Xiaoping a fost un adevărat gânditor politic. Gorbi era un ţărănoi rus care, primit şi flatat în America de Reagan, în Marea Britanie de Thatcher, şi-a pierdut minţile. A crezut în vorbele lor bune. Când şi-a dat seama că Rusia pierde, era prea târziu. Când s-a bombardat Duma din ordinul lui Boris Elţîn era o lovitură de stat, pur şi simplu o lovitură de stat.
A.G., A.H.: Sunteţi de acord cu Putin că dezmembrarea URSS-ului a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX?
C.K.: Cea mai mare tragedie politică şi geopolitică a secolului XX a fost apariţia şi înfrângerea Germaniei naziste, un război care i-a costat pe sovietici viaţa a 28 de milioane de morţi, deopotrivă militari şi civili! Este modul în care Germania şi-a pierdut puterea. Are putere şi acum, una sub umbrela americană, dar numai sub umbrela americană. Da, aceasta este o mare tragedie geopolitică. Cu nazismul şi banda sa de criminali s-a schimbat situaţia etnico-comunitară a Europei Centrale şi Orientale. Europa s-a sinucis odată cu cel de-al Doilea Război Mondial.
A.G., A.H.: Când spuneţi sinucidere vă referiţi la faptul că Europa şi-a pierdut superioritatea politică şi economică în faţa SUA?
C.K.: Nu numai la asta mă refer. S-a pierdut leadership-ul cultural, tehnologic.