Secolul luminilor avea sa „sclipeasca“ un pic diferit pentru tarile române. Aflate la portile Orientului, cum îndeobste se spune, Moldova si Tara Româneasca se gasesc, din punct de vedere politic, sub dominatia Imperiului Otoman. Dominatia presupune un control politic foarte strict, lasând domnilor fanarioti (numiti dupa cartierul Fanar, unde îsi aveau resedinta) o oarecare autonomie interna. La început de secol (1711/1716), legatura cu Constantinopolul devine ruta principala spre care se îndreapta domnii si boierii, mestesugarii si negustorii, colportând modele, stiluri, maniere, muzici, forme de sociabilitate. Viena, Paris, Londra, Tarigrad sunt departe, atât de departe… Si chiar daca geografia poate fi strabatuta în câteva zile si nopti, imaginar, locuitorii, aristocratia mai ales, îsi refuza voiajul catre Apus. Nu exista un ordin strict în acest sens, dar teama de a nu fi considerati „vicleni“ impune limite de netrecut. Dincolo de teama, civilizatia otomana are multe de oferit, mult mai multe decât ar fi avut, poate, Apusul. Fascinatia luxului, a opulentei, a bogatiei face ca boierimea sa se lase purtata de acest miraj al Seherezadei si sa ofere, cel putin privitorului din afara, o imagine de basm care se prelungeste dincolo de zorii modernitatii românesti.
Razboaiele de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolutlui al XIX-lea au un impact major asupra noroadelor din sfera de influenta otomana: Imperiul Otoman se clatina din temelii, este incapabil sa-si mai controleze zonele de ocupatie sau de dominatie la fel de eficient ca pâna atunci. Barierele, altadata de netrecut, devin aproape inexistente, vesmintele fiind cele dintâi care trec granita. Costumul si stilul de viata urmaresc îndeaproape evolutitile politice si schimbarile care au tot avut loc în zona Balcanilor. Ele surprind toate convulsiile prin care trec natiile în cautarile lor identitare, în drumul spre constituirea natiunilor si în construirea modernitatii. Dar procesul de modernizare nu este nici pe departe atât de usor cât ar parea la prima vedere si nici nu sterge dintr-o data locul ocupat de vechile obiceiuri sau de institutiile traditionale în memoria colectiva.
De pilda, scriitorul Alecu Russo nota la 1850: „… din vremea de mai înainte, haina era ravasul de drum al omului, care-ti spunea de departe masura închinaciunii, sau te silea sa dai dreapta sau stânga pe drumuri. Dupa barba rasa de tot, mai mult sau mai putin ratunzita, sau dupa soiul caciulii stiai cu cine ai a face; cu cât caciula era mai mare, cu atât omul era mai însemnat; pe cât slicul se urca în latime si în lungime, cu atât capul aflat dedesupt era tare si mare, si strasnic la viata. Un om pe vremea aceea putea fara rusine sa nu stie carte, dar pentru un slic mai ales, sa fi fost acel slic nalt ca obeliscul din gradina publica, s-ar fi dat în vânt.“ (Russo, 1980 s1850t, 82-83) Iata cum devine, asadar, haina un indicator social, politic, economic, care da seama de valorile materiale si simbolice ale unei societati. I se asociaza alte elemente „exterioare“ menite a marca locul fiecaruia într-o societate a „ordinelor“ si „privilegiilor“ de tot felul: barba, mersul pe jos, în trasura sau calare, echipajele si numarul servitorilor, numarul felurilor de mâncare oferite sau al tacâmurilor (adica al persoanelor pe care le putea cineva invita), culoarea si bogatia stofelor, numarul si valoarea pietrelor pretioase etc. Acestea, la un loc, constituie o „amprenta sociala“ pentru toti cei care se considera a face parte dintr-o elita. Apoi trupul, prins între traditie si modernitate, trece printr-o serie de bulversari si constrângeri; la capatul perioadei ofera privitorului cu totul alta imagine. Trupul Vechiului Regim, învestit cu o serie de sensuri, evolueaza spre un trup ce se pierde în multime, poate însela, poate masca apartenentele sociale. Valentele simbolice atasate trupului se citeau cu usurinta altadata, si daca pentru ei, cei de ieri, totul era evident de la o singura privire, pentru noi, astazi, este nevoie de cunoasterea acelei civilizatii pentru a descifra încarcatura simbolica a fiecarei piese vestimentare. Tablouri, litografii, stampe, miniaturi, gravuri sunt marturiile cu cel mai înalt grad de vizibilitate – vitrina care surprinde în nuante colorate ceea ce relatarile calatorilor straini povestesc, arhivele familiale consemneaza, arhivele juridice sanctioneaza, iar presa vremii comenteaza. Or, dincolo de lux, de bogatie, de extravaganta, de grandoare, aceste aparente spun foarte mult despre maniera de a gândi si trai a acelor oameni, despre gesturile si afectele lor, despre valorile societatii si rolul atribuit fiecaruia în construirea sociabilitatii cotidiene. Analiza de fata încearca, pe baza imaginilor si documentelor vremii, sa descifreze sensul „basmului“. Caci, dincolo de aparente, hainele si culorile, formele si stofele, bijuteriile si condurii fac parte dintr-o realitate sociala functionala, bine structurata. Povestea noastra este despre aceasta societate a opulentei, în care imaginea joaca un rol major în mentinerea rangului, prestigiului, onoarei si reputatiei.
Boierii români între Constantinopol si Paris
Dupa instaurarea oficiala a regimului fanariot (1711/1716), „costumul oriental“ se impune treptat-treptat. Noua orientare catre Imperiul Otoman produce transformari vizibile la toate nivelele, de la haine la vocabular, de la maniera de a mânca la felurile de mâncaruri, de la preluarea unor obiceiuri (servitul cafelei, siesta, narghileaua) la relativa acceptare a unor „naravuri“.
Moda vine de la Constantinopol si se propaga mai întâi printre membrii elitei, iar de aici se îndreapta, prin imitatie, catre ceilalti membri ai ierarhiei sociale.
În jurul costumului se naste o întreaga „industrie“ (o retea comerciala ce leaga Bucuresti si Iasi de Brusa, Constantinopol, Adrianopol, Brasov, Sibiu, Kiev sau Moscova, o retea de desfacere, mestesugari cunoscatori ai modelelor, un nou vocabular).
Semnificatia costumului este legata de acceptarea unui nou regim politic, supunerea fata de puterea suzerana, în speta, Imperiul Otoman. Domnul vine de la Constantinopol pentru ca este numit de Poarta, fiind inclus în sistemul administrativ al Imperiului: el poarta acest costum. La rândul lor, marii dregatori adopta costumul oriental al domnului fanariot (cu modificarile si semnificatiile rangului) în chip de supunere. Un mare boier, dregator în sistemul administrativ, politic, juridic, executiv nu se poate prezenta în fata domnului sau a oricarui reprezentant al Imperiului decât în costum oriental.
Calatorii de o zi prin Principate, secretarii princiari, consulii, negustorii, misionarii, strainii observa mult mai usor diferentele si le noteaza în goana dupa „bizar“, „barbar“, „pitoresc“. Unii consemneaza în fuga abundenta blanurilor si marimea islicelor, altii descriu cu migala fiecare vesmânt, încercând sa-i ofere o interpretare în sistemul de valori al tarii; mai multi se lanseaza în comparatii si comentarii extravagante. Scrierile lor, adresate unui public avid de „originalitate“ ori de „straniu“, sunt indispensabile în judecarea si analizarea acestor costume cu valente identitare.
Primul observator este Anton Maria del Chiaro, secretarul italian al domnului Constantin Brâncoveanu: „… strainul chemat în tara capata de Pasti postav si atlaz, pentru a se îmbraca dupa obiceiul tarii, spre a fi ferit de privirea dusmanoasa a turcilor, care zilnic vin în tara si nu privesc cu ochi buni portul si obiceiurile straine de ei.“
Dincolo de simpla notare a observatiei, Del Chiaro îsi exprima opinia cu privire la maniera în care costumul a reusit sa patrunda si apoi sa devina dominant. „Privirea dusmanoasa a turcilor“ poate fi îndepartata numai prin supunere si imitatie, prin oferirea unui spectacol al uniformitataii cu care ochiul lor este obisnuit. Cine ar fi vrut sai supere pentru atâta lucru? Si când se întâmpla aceasta? Contemporanii judeca fapta drept o „nebunie“, dar nu în sensul de excentricitate, ci de prostie fara margini.
Planurile boierului Staico Bucsanu de a-l îndeparta pe voda Brâncoveanu se risipesc si datorita manierei de prezentare în fata vizirului, în portul cel „nemtesc“, adica al dusmanilor Imperiului: „… portul cel nemtesc (sau, sa zic, cel nebunesc) ce-l purta Preda de Prooroci, ca avea chica nemteasca numai legata sus, supt islic, si cizmele cele nemtesti cu pinteni lungi ce le purta…“
Cronicarul anonim (1959, 42-43) conchide, în acord cu opinia epocii, ca nu poate exista „mai adevarata marturie, precum au fost cu nemtii“. Privirea s-a oprit îndelung asupra cizmelor ce „i le-a vazut înalte si cu pinteni“, „ochiul dusmanos“ a identificat nesupunerea, „si acum iar de la nemti vine“, si a actionat ca atare: trimiterea boierilor pribegi, în „fiara si catuse“, la voda Brâncoveanu.
Atlazul si postavul au luat forma hainelor orientale si treptat-treptat s-au individualizat în peisajul tarii dupa rang, punga, podoabe, imaginatie, îndrazneala. Cu cât un „costum“ este mai ornamentat, cu atât da seama de bogatia unei persoane, de puterea si prestigiul în societate, de respectul pe care îl impune celorlalti.
Calatorii straini vorbesc adesea despre „vesmintele grecesti sau turcesti“ ale boierilor români, vesminte asociate imediat civilizatiei orientale, regasite în întreaga regiune aflata sub dominatia/ocupatia otomana, de la bulgari la grecii din Cipru. Doar în tarile române au primit semnificatii sociale si politice foarte puternice, datorita regimului de dominatie. Adoptarea si, apoi, dezvoltarea unui costum au permis individualizarea unor elite locale, care s-au folosit de aparentele sociale în procesul de diferentiere.
Constantinopolul a servit de foarte multe ori de model/reper în preluarea unor tendinte în moda, comportamente, maniere. Printul De Ligne scrie: „Constantinople donne le ton à Jassy, comme Paris à la province, et les modes y arrivent encore plus tôt; le jaune y était la couleur favorite des Sultanes; elle l’est devenue à Jassy pour les femmes; les grandes pipes bien longues de bois de cerisier avaient remplacé à Constantinople les pipes de bois de jasmin; nous n’en avons plus d’autres, nous autres Boyards.“ (Hurmuzaki, 1889, III, 78) Langeron, general în armata rusa de ocupatie, adauga: „Ils ont presque tous aussi été à Constantinople dont le voyage est regardé à Jassy comme indispensable pour former un petit maître moldave et achever son éducation, ainsi qu’en France le voyage de Paris est nécessaire à un homme de Province.“ (Hurmuzaki, 1889, III, 75)
Iata, asadar, centrul de inspiratie, de imitatie, de dezvoltare a unei maniere de a fi. „Orientul“, lumea permisa boierilor si domnilor de la Iasi ori Bucuresti, devine o etapa în achizitionarea unei „educatii“.
Costumul nu trece neobservat când boierul român ajunge în spatiul „modei franceze“.
Marele vistier Ienachita Vacarescu, sosit la Viena în ianuarie 1782 si primit într-o assemblée de cancelarul Kaunitz, este practic dezbracat de doamnele de la Curte: „… la aceasta assemblée ma descinsese damele si de brâu, pentru ca sa-mi vaza salul.“
Apartenenta la grupul social impune necesitatea de a face „cheltuieli“. Este vorba despre un „consum de prestigiu“, indispensabil într-o societate în care „a parea“ ocupa un loc mult mai important decât „a fi“: un consum cerut de „lupta pentru statut social si prestigiu“ (Elias, 1974, 49). O afirma în 1778 mitropolitul Gavriil al Moldovei: boierii se „desprinsesera“ a fi cât mai bogat îmbracati; devenise o datorie, o obligatie fara de care nu s-ar fi considerat a face cinste cinului, „fiestecarele, socotindu ca-si face datoria sa, s-ar fi îndemnat, din iubirea cinstii, a sa împodobi cu de mult pretu si scumpe haine“ (Furnica, 1908, 50).
În ciuda numeroaselor legi somptuare, aristocratia româneasca cheltuieste si se îngroapa în datorii pentru a marca rangul, statutul, prestigiul în interiorul aceleiasi clase, pentru a se distinge de celelalte categorii sociale. În absenta unei burghezii negustorii bogati si artizanii înstariti, care nu formeaza o categorie profesionala aparte, se lasa tentati de faima demnitatii si încearca sa patrunda în rândurile aristocratiei, cumparând dregatorii si imitând modul de viata al acesteia. Dar sa nu ne imaginam ca toti boierii îsi permit sa se muleze în orice moment pe un model, sa-si schimbe hainele si sa investeasca în aparente. Dincolo de bani si de necesitatea inserarii într-o retea comerciala, boierul trebuie sa detina o importanta putere, o autoritate cât mai solida în interiorul grupului… sau o implacabila si îndrazneata diplomatie. Afisarea bogatiei, a pompei, a luxului ar putea-o face orisicine, dar într-o societate în care totul este bine reglementat, de la calitatea stofei la culoarea atlazului, de la valoarea samurului la dimensiunea islicului, acapararea unui asemenea semn fara a apartine grupului social caruia îi revine onoarea de a-l folosi duce repede la sanctiune: persiflaj, bârfa, amenda sau chiar confiscarea bunurilor. Aristocratia îsi afiseaza, sau ar trebui sa-si afiseze, bogatia cu precautie si mult tact. Opulenta poate sa atraga invidia lui voda si dusmania celorlalti.
Pentru boieri, asadar, cheltuielile somptuoase se înscriu într-o „logica“, observa Norbert Elias, si constituie singurul mijloc de a se detasa unul de altul: boierul de parvenitul înnobilat, marele boier de micul boier. Este o lupta pentru a se pune în evidenta, „o dorinta de a se diferentia“, dorinta care nu are nimic de-a face cu adetvaratele posibilitati economice: devine o concurenta în interiorul aceleiasi categorii sociale.
Mitropolitul Gavriil si voda Moruzi pot recomanda si cere ca cel ce are sa cheltuiasca pe straie, dar cel ce nu are nu e silit sa se îndatoreze, pentru ca nu aparentele fac rangul: „… iar când sunt în lipsa si n-au, nu sunt siliti a se îndatori peste voie pentru straie, care i s-ar cadea a avea deopotriva cu acelora de sama lor, ci cu putina cheltuiala îsi petrec vremea, fara a nu fi lipsiti sau mâhniti, caci sunt cu deosebire de cei deopotriva lor.“ Exemplele domnilor, ce-si leapada giubelele scumpe de samalagea sau serasir (stofe orientale tesute cu fir de aur) pentru a-si pune dimie si aba proasta, nu reusesc sa-i convinga prea mult pe boierii dornici sa fie, cu orice pret, „simandicosi“ si „ighemonicosi“.
Influenta franceza, modernizarea, noile vesminte si comportamente sosesc odata cu armatele rusa si austriaca. Razboaiele dintre imperiile Otoman, Rus si Habsburgic (1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829), care au ca rezultat imediat ocuparea Moldovei si Tarii Românesti, a oraselor, mai ales a celor doua capitale, aduc toate aceste idei. De altfel, chiar Imperiul Otoman se lasa tentat de civilizatia occidentala, caci o serie de influente patrund în cultura otomana. (Faroqhi, Neumann, 2005) În acest sens, pentru tarile române, ocupatia rusa din perioada 1806-1812 este decisiva. Dupa sase ani de ocupatie, Bucurestiul si Iasiul îsi schimba înfatisarea, schimbare vizibila, întâi de toate, la nivelul vesmintelor, care afecteaza marea boierime, dar si orasenii înstariti. Contele De Langeron, general în armata rusa, vede aceasta schimbare ca o „revolutie“ care se manifesta fultgerator si aproape complet, astfel încât, în 1807, „toate femeile din Moldova si Valahia au adoptat costumul european“.
Viena si Paris se deplaseaza catre Orient; comercianti de moda si modiste, croitori si bucatari, servitori si profesori, haine si accesorii, mobile si trasuri inunda conacele, pravaliile, casele. (Hurmuzaki, III, 1889, 79) În 1813, contele De Lagarde, calator prin tarile române, îndragostit de vaduva Catinca Slatineanu, scrie ca româncele fac concurenta în „cochetarie“ si „gust“ „elegantelor de la Paris si Viena, dar ca sotii nu le urmeaza si mai pastreaza calpacul“. Aceasta caciula, descrisa de Lagarde (1824, 324) ca „un fel de bula de forma unei pere, acoperita de piele de miel de culoare neagra sau gri, care are cel putin trei picioare în circumferinta si a carei înaltime este la fel de mare“, pare foarte ciudata pentru orice strain, dar nu este decât emblema unui statut social: forma si marimea ofera informatii asupra dregatoriei ocupate de boier în sistemul administrativ.
(Boierii aveau, se pare, doua rânduri de caciuli: una pentru „public“ si una pentru orgoliul propriu; purtata mai ales între prieteni, cea de-a doua era mult mai mare si mai bogata.) Moda se schimba si evolueaza, caci, pe lânga islice, se poarta gugiumane, cu fund alb pentru printi si rosu pentru boieri; se mai poarta tarabuluse, cealmale si turbane. Portretele ofera exemple din aceste caciuli.
Cei doi conti sesizeaza foarte bine faptul ca femeile sunt primele antrenate în schimbari, fiind cele dintâi care „leapada“ portul oriental. Explicatia s-ar datora faptului ca nu sunt atât de legate de functie, ca nu sunt implicate politic (practic si vizibil), ca preiau si alte forme exterioare ale noii „civilitati“ – dans, muzica, serate, baluri, lecturi –, ca au alta etica a iubirii, alta maniera de a fi „educate“ ca forme de emancipare.
Consulul Prusiei în Moldova, C.A. Kuch (1828-1843), considera ca femeile sunt superioare sotilor lor când vine vorba de moda, limba franceza si organizarea de „soarele“. Daca ele urmeaza moda de la Paris, sotii nu se simt în largul lor în noile vesminte: „Les boyards sont encore très attachés à leurs habitudes asiatiques, c’est pourquoi ils sont frustes dans leurs vêtements allemands et gémissent sur le fardeau de cette mode imposé par les épouses.“ (1891, 778)
Al doilea esalon e reprezentat de „orasenii înstariti“, pentru ca nici ei nu au o marca sociala, o legatura identitara cu un anumit costum social. Dar si în acest esalon, femeile se afla în prim-plan.
Pâna în 1831, lucrurile sunt destul de amestecate si în privinta uniformei militare; marii si batrânii boieri sunt si ramân fideli vechilor vesminte pâna la moarte. Însa asta nu-i împiedica sa fie adeptii progresului, modernizarii ori schimbarii, atât cât se poate si atât cât nu aduc atingere statutului lor social. Printre ei, marele boier Dinicu Golescu. În anii 1826-1827, desi colinda Europa în haine orientale, calatoria îi ofera prilejul de a reflecta asupra tarelor societatii românesti si de a le sanctiona. Or, aceasta punere în balanta a ceea ce este rau si ceea ce este bine se dezvolta tocmai datorita calatoriilor. Dar initiativa trimiterii copiilor la scoli din centrul si vestul Europei si înfiintarea Societatii Literare nu îi face sa renunte la giubea si islic.
Haina, ca amprenta sociala, este destul de puternic ancorata, chiar celor mai tineri fiindu-le foarte greu sa renunte la „aparenta“ care le ofera vizibilitate. Si atunci unii prefera sa aiba doua rânduri de haine, fiecare cu scop clar. În 1820, boierii tineri merg la bal în giubea, islic si mesi, asadar, parcurg spatiul public pastrând aparentele rangului – au nevoie de aceste aparente pentru ca ele confera prestigiu, respect si induc „venerarea“ din partea celor marunti. Dar în sala de bal se adapteaza noului mediu, schimbând hainele, modalitate facila de a se prinde în cadril, vals, mazurca sau contradanturi, o necesitate pentru a se putea misca cu usurinta si pentru a evita transpiratia, raceala. Altii accepta numai anumite parti ale costumului european, cele care aduc mai multa lejeritate în miscari, dar pastreaza „aparentele“ costumului oriental. Sunt preferate sapca islicului, cizmele negre înlocuiesc papucii galbeni, iar pantalonii, nadragii largi turcesti, elemente preluate sub ocupatia ruseasca din anii 1828-1834. Renuntarea se face treptat, sub presiunea grupului, a politicului, ca urmare a contactului permanent cu „altceva“. Generatia nascuta dupa 1800 se afla la mijloc între traditie si modernitate, între valorile unei culturi si valotrile alteia, iar în anii ’30 încearca, daca se poate, sa le îmbine: sa pastreze privilegiile si aparentele maretiei nobiliare, dar sa nu fie retrograda sau sa fie judecata ca atare.
Iata cum se reflecta aceasta „antiteza“ într-un personaj din epoca: „Obedeanu, un prieten al meu, care ajunsese sa poarte pantaloni, cizme si sapca în urma îndemnului prietenilor sai, voind sa se modernizeze cu totul, si-a comandat un frac din stofa cea mai fina, iar cilindru i-am comandat eula Sibiu, de la renumitul Bayer. Îmbracându-se apoi de proba cu jobenul pe cap, s-a simtit atât de strain în costumul acesta modern în fata oglinzii, încât a trântit cilindrul la pamânt si nu s-a putut îndupleca sa-l poarte, asa ca l-a daruit unui prieten mai putin conservativ.“ (Veress, 1930, 379-380) Miklós Barabás, pictorul generatiei, surprinde, în portretul realizat marelui aga Nicolae Filipescu, aceasta lume aflata între doua culturi, între doua tentatii. Traditie si modernizare se regasesc pe trupul lui Filipescu, în gesturi, privire, atitudini. Cu anteriu si cizme rusesti, cu sapca si sal oriental, fiul lui Alexandru Filipescu-Vulpe, important exponent al aristocratiei românesti, marele aga nu este nici pe de-a-ntregul în „veacul cel vechi“, nici pe de-a-ntregul în „veacul cel nou“. Si ca el sunt multi. Trecerea de la un costum la altul, de la un comportament la altul se leaga de obisnuinte, de un mod de a fi, de o identitate, dar ascunde o mare doza de oportunism, oportunism care a servit perfect acestei aristocratii în permanenta dorinta de afirmare.
Fragment din textul albumului
„De la islic la joben“, in curs de aparitie