Cea mai mare parte a cartilor de magie practica aparute pe teritoriul Statelor Unite, cu doua secole in urma, au fost de mult timp date uitarii, scrie Anne Golberg in „The Smart Set“. Totusi, vreo doua, trei astfel de carti se mai reediteaza si in ziua de azi si ne arata cum a devenit America o tara de 300 de milioane de oameni cu totul si cu totul suverani. Unul dintre aceste ghiduri se numeste „The Long Lost Friend“ si a fost scris de John George Hohman, un catolic neamt care a emigrat in America in 1802.
Oficial, „The Long Lost Friend“ este un grimoar – o carte de magie. Conform editorului sau din prezent, acesta e cel mai influent si, totodata, cel mai cunoscut grimoar care s-a nascut in Lumea noua. De fapt, cartea e, mai degraba, un compendiu de sfaturi si rugaciuni domestice cu tot felul de finalitati supranaturale, un ghid pentru oamenii obisnuiti, care incearca sa scape de plosnite, sa vindece rani, sa oblige un hot sa aduca inapoi bunurile furate, sa stinga un foc fara apa si, in general, sa tina la distanta fortele raului.
Radacinile acestei carti se afla intr-un gen de literatura numit Hausvaterliteratur, scrisa pentru fermieri saraci, fara acces la serviciile unui doctor. Desi cererea pentru astfel de carti se diminua la inceputul secolului al XIX-lea, in Europa – unde orasele se dezvoltau si, odata cu ele, serviciile sociale deveneau mai eficiente –, ele erau la mare cautare printre colonistii americani care traiau in comunitati izolate. Fara sa poata spera la ajutorul unor doctori sau al unor preoti de meserie, pionierii rurali devenisera propriii lor doctori, avocati, veterinari si vindecatori ai sufletelor. Hoffman propunea solutii pentru toate aceste nevoi, creând o carte cu adevarat holistica. Vrajile si leacurile din „The Long Lost Friend“ aveau, adesea, scopuri multiple si implicau tehnici multiple.
Ceva din grimoarul lui John George Hohman a supravietuit pâna in ziua de astazi. „The Long Lost Friend“, scrie Anne Golberg, e un stramos al unui gen de literatura foarte popularã in ziua de astazi, care, asemenea grimoarului din secolul al XIX-lea, vindeca suflete si sta, in casele americanului obisnuit, alaturi de Biblie. Genul poarta numele de self-help – sau de literatura motivationala. Asemenea lui Hohman, autorul de literatura motivationala e, de obicei, transmitatorul unui secret care, prin publicarea cartii, este revelat si devine accesibil cititorului. Toate cartile motivationale promit sa ne faca mai buni si sa ne ajute sa ne implinim. Cum poti deveni mai bun si ce anume, in interiorul tau, se poate implini – astea sunt detalii secundare, fluide. Mesajul principal este acela ca puteti realiza de unul singur aceste lucruri, accesând resurse interioare pe care toata lumea le poseda.
La fel ca grimoarul lui Hohman, cartile motivationale sunt accesibile tuturor. Pentru a primi ajutor, tot ceea ce-ti trebuie e o suma de bani ca sa cumperi cartea si o bruma de educatie ca sa o citesti. Fie ca scopul e sa ne vindece de suferinta, de o dependenta sau de obezitate sau sa ne convinga de binefacerile secrete ale otetului, cartile motivationale promit ca ne vor imbunatati pe toti, fara discriminari. Iar literatura motivationala, arata Anne Golberg, are nevoie de oameni care cred. Sau care se straduiesc sa creada. Sau care doar se straduiesc.
La fel ca „The Long Lost Friend“, aparent inofensiva carte automotivationala e puternica – si, de asemenea, e amenintatoare. Milioane de americani consuma astfel de carti cu un devotament potrivit, de obicei, textelor sacre; restul sunt de parere ca aceste manuale sunt intrupari ale prostiei si ale raului. In felul sau, literatura motivationala e la fel de romantica precum poemele lui Whitman, punând accent pe independenta, pe experiment si pe spiritualitate. Literatura motivationala e o oferta tentanta in sine, deoarece promoveaza ideea ca indivizii se pot vindeca singuri – o treaba rezervata, de obicei, medicilor sau preotilor. Cartile motivationale, de la „The Long Lost Friend“ incoace, sunt carti ale revelatiei.
Iar revelatiile nu se incheie aici, scrie Anne Golberg. Promisiunea unei increderi in sine din ce in ce mai mari nu pare a cunoaste limite. E ca si cum cu cât literatura motivationala ar fi mai intens promovata, cu atât mai mare ar deveni nevoia de literatura motivationala. Ceea ce era, cândva, o metoda de supravietuire intr-un peisaj colonial aspru a devenit astazi un instrument prin care societatea se avânta pe o spirala ce ne poarta tot mai adânc, inauntrul nostru. Si asta face cultura increderii in sine atât de ispititoare si, in acelasi timp, inspaimântatoare, chiar si pentru acei oameni care folosesc si care sunt fani ai literaturii motivationale.