În România anilor ’90 dominaţia ideologică a dreptei este totală. Ea se produce pe două canale principale. În primul rând, e vorba de recuperarea interbelicilor de dreapta (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea); cum aceştia fuseseră interzişi mai mult sau mai puţin parţial sub comunism sau valorificaţi estetizant ori prin aspecte colaterale nepolitice (de pildă logica lui Nae Ionescu), după 1989 ei sunt receptaţi inerţial în sensul opoziţiei la rezistenţa opusă de cenzura comunistă – chiar dacă acum aceasta se transformase într-o uşă deschisă. Cum schimbarea polarităţii valorice se face în primii ani postcomunişti la modul primitiv – tot ce fusese pozitiv sub comunism devine negativ şi viceversa –, fasciştii şi reacţionarii interbelici sunt valorizaţi pozitiv cu tot cu aspectele discutabile ale activităţii lor. Abia prin asumarea de către Statul român, sub preşedinţia lui Ion Iliescu, a Raportului Comisiei Wiesel în 2004 va pune capăt simbolic dominaţiei necritice a moştenirii culturale interbelice. Al doilea canal (legat incidental de primul) al monopolului dreptei este acela al ideologiei neoliberale, importată entuziast şi necritic (ca antonim pentru comunism) atât de către intelighenţie cât şi de maşina birocratică a Statului. În ce priveşte intelectualii, scrierile lui H.-R. Patapievici, una dintre vedetele cu decolare verticală a anilor ’90, documentează simptomatic asentimentul entuziast, utopic şi diletant faţă de valorile neoliberale a căror îmbrăţişare este necesară şi suficientă pentru extragerea României din marasmul comunist. Vulgata intelectuală a neoliberalismului, formulată în jurul revistei 22 şi a Grupului pentru Dialog Social, „consta din formularea unor mituri despre trecutul precomunist glorios al României, nerecunoaşterea procesului de modernizare economică petrecut sub comunism şi proiecţii extrem de optimiste despre viitorul ţării în structurile economice ale Occidentului“ (Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, traducere de Ciprian Şiulea, Editura Tact, 2014). Pentru politicile publice, după cum arată exemplar acelaşi Cornel Ban, modelul neoliberal este implementat încă de la prima guvernare, cea a lui Petre Roman (1990-1991), fiind continuat de guvernul Theodor Stolojan (1991-1992) şi, după o elipsă relativă manifestată sub guvernul Nicolae Văcăroiu (1992-1996), care încearcă adoptarea unor soluţii mixte de elucidare a moştenirii comuniste, este introdus brutal şi rigid sub guvernele dintre 1996-2000 (Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu).
Evoluţia ideologică a literaturii române în perioada post-2000 echivalează cu echilibrarea ideologică treptată a situaţiei acut dezechilibrate din anii ’90, când dreapta (fie anticomunistă, fie naţionalist-protocronistă) deţine monopolul. Deşi scriitori ca Radu Aldulescu susţinuseră empiric teme sociale, abia prin generaţia douămiistă agenda ideologică capătă consistenţă pe zona de stânga, chiar dacă iniţial în forme anarhist-individualiste (Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac ş.a.). Însă un nivel conceptual plauzibil este atins la începutul anilor 2000, mai întâi prin agenda corectitudinii politice introduse de revista Observatorul cultural (director Ion Bogdan Lefter), apoi mai radical prin grupul din jurul revistei şi editurii Idea din Cluj, în fine, la sfârşitul celui de-al doilea deceniu postcomunist, prin platforma CriticAtac (C. Rogozanu, Ciprian Şiulea, Vasile Ernu, Ovidiu Ţichindeleanu, Alex. Cistelecan, Florin Poenaru ş.a.).
Simptomul trecerii de la monopolul dreptei către o partidă mai echilibrată îl reprezintă textul-manifest al filozofului maghiar, fost disident, G.M. Tamás, Scrisoare către prietenii mei români, publicată în revista Dilema după succesul extremistului Corneliu Vadim Tudor în alegerile din 2000. Tamás atingea o serie de probleme nevralgice, începând cu filiaţia dreptei în naţionalism-ceauşismul antimarxist al anilor ’70 („de la începutul anilor ’70, în România condusă de Ceauşescu a fost interzis, de fapt, marxismul“) şi în radicalismul Tinerei Generaţii interbelice: „Întâlnindu-mă la un moment dat, la Frankfurt, cu domnul Gabriel Liiceanu (…) l-am întrebat cum anume doreşte să fundamenteze democraţia liberală românească pe operele lui Heidegger, Noica sau Cioran? (…) Cum doriţi voi, dragii mei prieteni români, să-l criticaţi pe Vadim Tudor pentru faptul că este fascist, din moment ce izvoarele voastre spirituale (…) sunt aceleaşi cu ale lui?“. Tamás scotea în evidenţă insensibilitatea cronică a intelectualităţii „democratice“ din România faţă de problemele sociale reale de dincolo de agenda narcisist-elitistă curentă: „A sprijinit vreodată tabăra democraţilor români revendicările salariale ale vreunuia – indiferent care – grup de muncitori? S-a solidarizat vreodată cu greviştii? A avut argumente faţă de criticile referitoare la strategia politică practicată de FMI şi Banca Mondială, strategie considerată de mulţi absurdă (…)?“.
Textul lui Tamás a provocat multe reacţii, majoritatea ultragiate. Dar diagnosticul fusese pus. În curând se vor împlini 15 ani de la publicarea acestui text care nu şi-a pierdut actualitatea. n
Autor: MIHAI IOVĂNELApărut în nr. 542