Corespondenta de la Cannes
Nu este prea complicat sa desemnam dominanta tematica si stilistica a acestei editii a Cannes-ului. Apare tot mai clar, pe masura ce ne apropiem de ziua când se anunta palmaresul 2011, ca personajul feminin colectiv se constituie în propunerea, sa-i spun speciala, a unui manunchi de filme, daca nu, indirect, a mai tuturor celor prezentate în diversele sectiuni. Nu voi trece acum în revista sinopsisurile lor spre a accentua coeficientul de persuasiune al rândurilor de fata. Voi proceda altcumva. Voi lua pur si simplu doua filme cu interferente românesti, spre a constata în ce masura amprenta generica a temelor se supune unui examen al „ocurentei“ si al deschiderii acestora catre obsesiile lumii de azi. Este, de asemenea, de vazut în ce fel raspunde fiecare motivatiei estetice, ineluctabile.
Mitul fotografic al
inocentei infantile
Nu poate fi lipsit de relevanta chiar si faptul ca „My little Princess“, filmul de debut al regizoarei de origine româna Eva Ionesco, a fost ales pentru proiectia de gala, menita sa puncteze jumatatea de secol de la înfiintarea sectiunii paralele „La Semaine de la Critique“. El se înscrie fara doar si poate în tendinta mai sus semnalata, pe care o si ilustreaza corespunzator sub mai multe aspecte.
Atentia acordata filmului vine sa sporeasca importanta momentului, ceea ce atesta si reciproca. Asupra lungmetrajului de debut al regizoarei de origine româna Eva Ionesco s-a revarsat, fara îndoiala, si o parte din gloria aniversara a sectiunii. Aici, sa recunoastem, românii nu au prea avut loc. De la „Nunta de piatra“, capodopera semnata de Mircea Veroiu si Dan Pita, am revenit aici o singura data, cu un metraj mediu al regretatului Cristian Nemescu. Fara a considera ca avem de-a face numaidecât cu un film românesc – pâna la urma nici subiectul nu-si justifica în totul o atare apartenenta –, momentul nu poate fi tratat ca unul oarecare. Nu doar echipa a fost prezenta, ci si Delegatul General, Thierry Frémaux, care nu participa chiar la orice premiera. Domnia sa a prefatat evenimentul. Era acolo Isabelle Huppert, fosta si desigur viitoare presedinta de juriu, de mai multe ori prezenta pe genericul filmelor intrate la Cannes, de destul de multe ori si premiata. Ea însasi este un capitol al cinematografiei franceze si mondiale. Chiar pornind de aici, ar fi plauzibila preocuparea festivalului fata de împlinirea unei jumatati de secol la o sectiune care a lansat multe nume ilustre ale artei a saptea.
„My little Princess“ se cuvine, totusi, comentat dincolo de aura festiva. El se înscrie într-o directie a cinematografului universal, legata de avertismentele ce si le asuma cineastii spre a trezi constiinta umanitatii, invadata de pericole tot mai dificil de eludat.
Nu o data, setea de glorie a parintilor se napusteste asupra existentei propriilor copii. Este complicat de vazut în ce masura Hanna (Isabelle Huppert), fotograf în cautarea succesului, se tradeaza pe sine în aventura în care îsi asociaza propriul copil. Fetita ei de numai doisprezece ani si jumatate devine un obiect al fanteziilor artistice ale mamei. Copilaria ei este sacrificata, dar nu în sensul în care acceptam aceasta la un muzician precoce ori la o gimnasta, constrânsi la rigorile antrenamentului drastic. Violetta (acesta este numele copilei al carei personaj a fost încredintat Anamariei Vartolomei, dupa un casting prelungit, de câteva luni, la care au fost convocate nu mai putin de 500 de candidate) se transforma ea însasi, devenind din obiect, reificare a unei ambitii materne, subiect. De adoratie, pe de o parte. Contestata, ironizata, exclusa din mediul ei scolaresc specific vârstei, pe de alta parte.
Profilul ei fiziologic nu este doar erotizat prematur. Pastreaza în felul ei ceva de tot pueril, ca si cum ar refuza cu îndaratnicie sa creasca. Vad aici un accent bizar, în nota „Tobei de tinichea“, filmul lui Volker Schlondorff, ce marca refuzul baietelului Oskar de a mai creste. Cu siguranta, Violetta suporta cu stoicism efectul artisticizarii, al devierii baroce. De aici, incompatibilitatea cu generatia careia îi apartine. E respinsa de colegele de scoala, împinsa de la spate de mama, protejata de o bunica (Georgetta Leahu) înca pastrând teama religioasa a mediului ei originar, românesc, de unde a fost transmutata. Violetta trece drept o alta Marlene Dietrich a mileniului al treilea. Nascuta spre a-si îngropa copilaria, Violetta accepta, totusi, manipularea pâna la a deveni ea însasi victima ambitiilor mamei, dar, poate si a propriilor obsesii, infuzate abil, subliminale. În vreme ce Hanna refuza sa accepte preceptele morale ale mamei ei, cu tabieturi religioase marcate iterativ în cadru, o constrânge pe Violetta la o alta rânduiala, ca într-un scenariu al caznei laice, dincolo de granita moralitatii. Avem o alta rutina a manipularii, un alt instrumentar, mai direct, deloc aluziv. Între bunica si nepoata se construieste, totusi, un succedaneu de punte. Ruptura generala, de adâncime sufleteasca, este prea mare ca reparabilul sa nu devine ireparabil. Cataclismul afectiv clatina, astfel, toate straturile unor psihologii între care nu mai este loc de afinitati.
La Cannes, filmul nu a trecut neobservat. Poate si situarea lui în prim-planul organizatoric, ocazionat de aniversarea celor cinci decenii ale Saptamânii Criticii a contat. A mai fost si susceptibilitatea fireasca, legata de prezenta pe generic a domnisoarei Isabelle Huppert, eterna presedinta de juriu cannez, ceea ce în ochii unora a amestecat din nou lucrurile si le-a încurcat si mai mult.
Eva Ionesco a trebuit sa dea unele raspunsuri la articolele nu toate favorabile, aparute în timpul festivalului. A facut-o cu o anumita eleganta ironica, declinându-si capacitatea de a judeca afirmatiile imprimate pe hârtie, carora a marturisit a le fi preferat pelicula, fotografica sau cinematografica. Subtilitatea unui atare raspuns, în mare protocolar, cu reprimarea reactiilor imediate, a acreditat-o si Isabelle, care a dorit sa arate câta viata traita si necunoscuta presupune o atare paranteza cinematografica. Vedeta franceza a dorit totodata sa atraga atentia publicului si criticii ca niciodata ca interpreta nu a acceptat confuzia identificarii cu „magma gotico-erotica“, cu senzualitatea morbida a acelui „monstru inconstient“ care îsi îngaduie sa fotografieze o fetita de la 4 la 12 ani cu picioarele desfacute ca apoi sa vânda imaginile.
Un James Dean… à la roumaine
„Déjà-vu“, au spus unii, obligati totusi sa recunoasca noutatea tonului narativ din „Loverboy“, ca si faptul ca „nu este deloc rau“, cum anume ne este etalata alienarea unei tinereti sacrificate, dar mai cu seama, am putea adauga, capacitatea naturala, genuina, de a se manifesta a acestor tineri rebeli. La douazeci de ani si ceva de la revolutie, se simt singuri, abandonati, cu parinti plecati în strainatate la munca ori pur si simplu neputinciosi în fata noilor provocari ale realitatii destul de crude. A pierit cu totul entuziasmul fugii de acasa. Ei toti colcaie rataciti printre lucruri al caror sens pare a le scapa, supunându-se, totusi, din instinct, unui curent subteran ce-i duce niciunde, însa în voia caruia se lasa, uneori cu voluptate, de cele mai multe ori cu inconsienta. A pierde o busola nu înseamna automat a si gasi o alta, altminteri imperios trebuitoare.
Pe de alta parte, are dreptate regizorul Catalin Mitulescu atunci când în Caietul-program ce a însotit filmul la Cannes, arata ca „Loverboy“ se cuvine considerat în primul rând un „love story“, adaugând si „diferenta specifica“. Ea consta în cruzimea cu care Luca, loverboy-ul, îsi sacrifica propria fericire de a fi îndragostit, abandonând-o pe Veli, cu fecioria ei târzie si singulara, semn al unei puritati pe care nimeni nu o mai pretuieste. Ea însasi accepta acest abandon, lasându-se cuprinsa într-o retea aducatoare de bani si total lipsita de sentimente.
Refuzul de a-ti asculta inima se asociaza cu imposibilitatea de a da curs unui asemenea drum. Aici trebuie sa si cautam personajul principal, semantic al acestei povestiri care, totusi, îsi inhiba propriul demers, cel al înamorarii. Unii au avut dreptate sa vada revigorarea formulei practicate cândva de filmul ceh, dar nu putem trece peste modul de a fi în cadru al interpretului „loverboy“-ului Luca, un alt James Dean, mai pe româneste, manifestându-se fara teribila „furie de a trai“ a starului american.
Vidul sufletesc face casa buna cu comertul cu carne. Plimbate mai întâi de la Tulcea la Constanta, de pe malul Dunarii pe o plaja retrasa de la Marea Neagra, fetele racolate nu stiu cât de repede trec de pe un trotuar pe altul, de la marea noastra la Adriatica sau pe strazile întunecate ale vreunui oras european. Ele îsi fac rondul de proba în vila-cavou, cu camere de unde nu vor mai evada poate niciodata. „Trimite-o mai repede“, îi cere Luca patronului fata de care are datorii neonorate. Captiv al acestui joc, „loverboy“-ul si-a vândut dreptul la libertatea de a se îndragosti. Când îsi reprima sentimentele autentice o face mai greu decât fata. Ea a acceptat carapacea destinului personal cu motivatia ca va reusi sa-l ajute pe Luca, sa-l salveze, fara a sti ca astfel ea însasi se duce pe un drum al pierzaniei, poate fara de întoarcere si, cine stie, chiar fara banii la care viseaza.
Filmul nu are puncte graduale, nu are limpeziri, se revarsa ca o balta asfixianta. Cei doi interpreti principali (Ada Condeescu si George Pistereanu) accepta aceasta odisee mortificanta, pe care o mimeaza, manipulati de climatul depersonalizant în care nimic nu mai conteaza cu adevarat. Tocmai prin conciziunea lui, prin refuzul programatic de a nu psihologiza, de a fi prezenteist si lipsit de reliefuri afective, „Loverboy“ îsi justifica noutatea tonului, aducându-ne în interiorul unei vârste a nimicului, a efemeritatii, a derivei totale.