Mai zilele trecute un cunoscut îmi spunea ca trebuie sa ne schimbam reperele, daca vrem sa rezistam sau sa ne adaptam vremurilor. N-a apucat sa-mi explice concret la ce repere se referea si nici cum anume sa facem schimbarea asta. Ideea era ca nu poti face fata in zilele noastre cu bagajul de valori si habitudini din trecut. N-am avut o replica pe masura, dar iata ca acele cuvinte mi-au ramas, ma persecuta si tare as vrea sa pricep ce anume mai e valabil si ce nu si, mai ales, cum mi-as putea schimba invaturile. Si invataturile.
Curios e ca in atâtia amar de ani de la venirea la putere, cuplul prezidential de dinainte de ’89 n-a reusit sa devina niciodata un reper. O obsesie da, un cosmar da, o prezenta apasatoare da, zilnica pietricica din pantof care te irita sau te facea sa sângerezi da, dar nu un reper. Pentru unii dintre noi, reperele erau din lumea cartilor, a muzicii, a artei. Acolo era si refugiul si punctul luminos in jurul caruia se rotea planeta fiecaruia dintre noi. Asa ca acum, dupa atâta vreme, ce reper nou as putea gasi, sau inventa la rigoare, ca sa ma adaptez zilei de azi? Probabil ca amicul meu se referea mai degraba la acei contemporani care nu prea au invatul rasfoirii unei carti sau al refugiului intr-o sala de concerte. Si sunt multi. Sa fi avut ei oare inainte de ’89 ca reper familia prezidentiala? Sau poate ca nici nu erau nascuti? Greu de raspuns. Probabil ca ideea schimbarii reperelor sa-i fi venit amicului din simpla constatare ca ceva nu e in regula cu felul nostru de a fi, acum si aici, ca scârtâie ceva, ca dam faliment cam prea des, ca indivizi si ca societate si ca nu stim cum Dumnezeu sa ne mai pozitionam fata de tot ceea ce ni se pare (sau chiar si e) tot mai absurd, tot mai putin rational. Cum nu suntem suficient de capabili sa extragem individul din categorie, cum ne e mult mai usor sa generalizam, dam verdicte, punem etichete asa, la gramada, fara sa realizam pericolul unei uniformizari fara leac. Presa, si nu numai ea, a injurat ani in sir parlamentarii (in general), Parlamentul, (tocmai pentru ca e compus din parlamentari) pâna când a intrat in derizoriu ideea de parlamentarism. Ceea ce e foarte grav. Periculos de-a dreptul. Daca acum, cuiva i-ar trece prim minte sa ceara un referendum cu singura intrebare „vreti sa desfiintam Parlamentul?“, raspunsul, vai, ar fi, dupa atâta munca de denigrare, da. Nu duc mai departe rationamentul caci, „se sparie gândul“.
Revin la repere, la schimbari de abordare, la adaptare, ca sa supravietuiesti cu mintea intreaga. Nu promit sa si reusesc, dar incerc. Ce incerc? Sa reconsider cuvintele unui personaj shakespearian: „Ce e un nume?/Acela cu care numesti trandafirul?/Dar cu orice nume tu l-ai numi/La fel de dulce va mirosi“. Problema mea, a noastra sau a unora dintre noi, nu e atât numele, cât prenumele. Facem un exercitiu. Intrebam populatia cine sunt domnii Blaga si Preda. Iar populatia va zice, in proportie zdrobitoare, politicieni. Inainte, când aveam reperele de care spuneam la inceput, Blaga avea prenumele Lucian, iar Preda, Marin. Dar nici n-aveau nevoie de prenume. Blaga si Preda erau doua mari institutii ale spiritualitatii noastre. Acum gasim pe piata Vasile si Cezar. Nu-i vina lor. Sunt nume destul de frecvente, iar cei care le poarta sunt persoane stimabile. Vina este a celor care ii exileaza pe scriitori din manuale si din emisiunile de televiziune, umplând golul cu aceleasi nume, dar cu prenume schimbate. Noroc cu batrânul mereu tânar Caragiale. N-avem inca nici fotbalisti, nici politicieni cu numele asta, ca sa bagam in ceata populatia si s-o silim sa se „adapteze“ noilor repere. Si uite-asa, trecând in derizoriu cuvintele marelui Will, incep sa ma indoiesc de parfumul (si numele) trandafirului. Nu e acelasi. Miroase a plastic si a caducitate.