Geneza nuvelei lui I.L. Caragiale ar putea fi în romanul lui Apuleius, „Magarul de aur“. Cartea în limba latina, din secolul al II-lea d.Hr., este o culegere de fabule mileziene si de povesti despre întâmplari extraordinare ale unor bande de hoti. Într-una din aceste istorioare se relateaza cum un anume Lamachus, seful tâlharilor, încearca sa intre în casa zarafului Chryseros. Când îsi baga mâna, printr-o gaura, ca sa deschida usa pe dinauntru, zaraful îi tintuieste laba cu un cui. Pentru a scapa, Lamachus cere tovarasilor sai sa i se reteze mâna de la încheietura. I.L. Caragiale ar fi putut lua cunostinta de textul lui Apuleius prin intermediul unei traduceri frantuzesti sau din povestirile unui prieten latinist, „care stia gustul lui Caragiale pentru cazuri «excentrice»“. Prietenul putea fi Anghel Demetriescu. În „Introducerea“ la editia sa, Paul Zarifopol considerase drept motiv central al dramei lui Leiba Zibal „cruzimea ingenioasa a omului smintit de frica“. Constantin Fântâneru era de parere ca „în romanul lui Apuleius, gaseste întocmai tiparul «cruzimea ingenioasa» din «O faclie de Paste»“. Cu singura deosebire ca la Apuleius faptele sunt privite din afara, la Caragiale – dinauntru.
La aparitia nuvelei, ecourile critice au fost putine. I.L. Caragiale inaugurase, cu „O faclie de Paste“, o noua perioada a creatiei sale, trecând de la comedii la un neasteptat registru tragic. Poate asa s-ar explica reactia negativa a lui Duiliu Zamfirescu, într-o scrisoare catre Titu Maiorescu, datata „Frascati, 11 septembrie 1889“: „Ce ziceti de novela lui Caragiali? Eu o gasesc slaba, cu o inventiune absurda si cu o totala lipsa de estetica. Jidanul, dintr-un ridicul hangiu ce e, devine o monstruozitate inaccesibila formulei mele de ethica literara. Vizitiul, dintr-un vagabond foarte posibil ce e la început, se preface într-un caraghios sinistru, a carui mâna ce se prajeste la lumânare (cu tot efectul dramatic cautat de autor), e de un comic respingator. Stiu ca sunt rau judecator, dar va spun drept ca dupa ce am ispravit novela de citit, îmi simteam muschii obrazului strâmbati de dezgust“. Titu Maiorescu îi raspunde prompt: „Nu-ti place novela lui Caragiale? Mie-mi place foarte mult. Nici lui nu-i place novela D-tale «Alessio». Mie-mi place. Este si bine asa: fiecare autor are prisma lui proprie si trebuie sa ramâna cu vederea în launtrul ei. Eu sunt ca publicul cel mare, receptiv pentru toate prismele, numai sa fie curate în transmiterea razelor“. Duiliu Zamfirescu crede ca mentorul sau îl socoteste un „invidios“ si se lanseaza într-o marturisire „cu sinceritate crestineasca“ privind relatiile lui cu I.L. Caragiale. „În primele timpuri, când «Junimea» de la Bucuresti pastra înca inutila brutalitate a redactorilor lui Balzac din «Illusions perdues», care dase atât de puternice rezultate cu 20 de ani în urma, grosolania lui Caragiale si naivitatea mea ma faceau sa sufar groaznic, si daca n-as fi fost fricos sau as fi avut aplombul pe care-l da (sic) vârsta si succesele, as fi strigat în gura mare ori de câte ori îl auzeam citind piese slabe cu râs mult, ori masacrându-ma cu nedreptate pe mine sau pe altii. Dar mai târziu, cunoscând pe om si vazând marea lui inteligenta, infinita nestatornicie a simtirilor sale, slabiciunile acestei inteligente, fondul fara nici un punct de reazim, nu numai sentimentele mele pentru el s-au îndulcit, dar am sfârsit prin a-mi fi drag si a avea un fel de compasiune pentru o fire atât de fantastica si de muncita, în care arama si diamantul sunt legate împreuna spre a da iluzia unui inel ducal. Caci, cu toata aparenta calculelor si izbânzilor lui, Caragiale e un mare vizionar – ceea ce e de recunoscut spre onoarea sa“. Totusi, parerile sale despre „novela“ ramân neschimbate: „Ce dovedeste asta. Ca d-voastra una va place mai mult decât alta, iar ca lui Caragiale nu-i place «Alessio». Dar cu asta nu s-a dovedit ca «O faclie de Paste» e o buna novela. Negresit opiniunea d-voastra este un început de dovada în scris, cum se zice în probele de la tribunal – e mult“. Dupa o aluzie rautacioasa la adresa lui Delavrancea, romancierul, ranit în orgoliul sau, încearca sa explice impresiile sale negative la lectura nuvelei lui Caragiale, facând apel la ultimele sale lecturi din literatura universala: „E un mediu fals, care-ti lasa o penibila impresie de inverosimil, de chinuit, si nimic din iluzia realitatii. Apoi, domnule Maiorescu, Dostoyewski în «Crimes et Châtiments» (sic) face pe eroul sau sa comita o serie întreaga si groaznica de omoruri cari te înspaimânta, fiindca sunt crime, si mai cu seama inutile fata cu scopul ucigasului. Dar una aduce atât de fatal pe alta, încât logica nu sufere un moment. Töpffer în «La peur», cât e de firesc! Poate numai Poe ramâne fara control si neestetic, dar cu ce putere de impresionabilitate rascumpara aceste lipsuri. Asa ca, pentru mine, «Festila» intra în categoria întâi: e nereala si neestetica“. Titu Maiorescu îi raspunde, preocupat fiind doar de a înlatura susceptibilitatile confidentului sau. Asa am întelege caracterizarile dure ale criticului asupra temperamentului si caracterului autorului „Facliei de Paste“, în ciuda recunoasterii inteligentei sale: „Stiu cu câta minte cumpatata si buna ai trecut peste legitima revolta ce te cuprindea de aroganta lui Caragiale în observarile sale literare, uneori nemerite ca fond, adeseori exagerate si mai totdeauna nechibzuite. (…) Si pe de alta parte convingerea ce o am despre Caragiale este ca are una din cele mai vioaie inteligente ce le poate produce natura, electric, buna memorie, momente în cari aceasta extraordinara vibratilitate celulara a materiei cenusii din creieri îl scoate mai presus de el însusi si-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei parti a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însa le cunosc. Stiu adeca caracterului lui; dupa acesta Caragiale e o canalie“.
Într-o ultima scrisoare catre Titu Maiorescu pe aceasta tema, din anul urmator, Duiliu Zamfirescu respinge nuvela „O faclie de Paste“ si drama „Napasta“, teoretizând artificios fondul dramatic al romanelor lui Dostoievski, Turgheniev si Tolstoi: „Cu «O faclie de Paste» si mai ales cu «Napasta», Caragiale pare a intra într-o faza noua, aceea a înrâuririi romanelor rusesti, a lasa amorul la o parte, a ceti partea launtrica a complexului firii omenesti, a alege din aceasta parte unele excrescente si a le studia pâna în particularitatile lor patologice“.
Primul critic mai important care s-a pronuntat despre nuvela „O faclie de Paste“, C. Dobrogeanu-Gherea, este preocupat mai mult de deosebirile dintre Caragiale si Dostoievski decât de apropieri. Opera scriitorului rus ne sugereaza „groaza, groaza de ucidere si mai cu seama martiriul caintei, remuscarii omului care a ucis si ale carui forte sunt consumate, distruse prin ucidere. În nuvela lui Caragiale nu e simtamântul groazei si al remuscarii unui om care a ucis, ci groaza, frica omului de a nu fi el ucis, frica de moarte. Simtamântul de groaza e tot ce au comun «Crima si pedeapsa» a lui Dostoievski si nuvela lui Caragiale. Exprimarea însa a acestei simtiri e cu desavârsire personala lui Caragiale; este însusi Caragiale care a simtit aceasta groaza, si prin Leiba Zibal, eroul nuvelei, ne sugereaza acest simtamânt“. Criticul de la „Contemporanul“ gaseste „nimerita“ alegerea unui evreu fricos drept unealta a dreptatii, pentru pedepsirea lui Gheorghe, tâlharul, ce-l amenintase cu moartea. G. Calinescu dezvolta ideea printr-o analiza de „caz“ deoarece „Caragiale este, dupa Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta. (…) Naturalismul lui Caragiale învederat e radical si e de mirare ca n-a fost luat în serios. Dar poate fi la mijloc puternica impresie de viata care acopera tinuta scientista. E cu putinta oare o nuvela mai pozitivista decât «O faclie de Paste»? I s-a zis des nuvela psihologica, desi ea este mai mult fiziologica, etnologica, în sfârsit într-un câmp de relatii ce depasesc cu mult constiinta. (…) Caragiale trateaza un caz de clinica, compunând o foaie de observatie, cu date ereditare, antecedente, stare somatica, prodrom si celelalte“. Revenind la C. Dobrogeanu-Gherea – la ideile caruia se raporteaza nolens, volens, mai toti criticii ulteriori – retinem rezerva acestuia fata de finalul nuvelei: „prea brusc, prea neasteptat, pare a fi înadins cautat pentru a produce efect“. Ultimele cuvinte ale lui Leiba Zibal „sunt cam teatrale“. Mircea Tomus considera, dimpotriva, ca avem de-a face cu o „valoare de clasicitate“, „accentuata si mai mult prin tehnica finalurilor, de esenta si tinuta clasica. (…) În «O faclie de Paste», «Pacat» si «Napasta», scena finala are valori teatrale spectaculoase: judecata finala, triumful dreptatii si al legii morale îsi cauta spatiul public cel mai adecvat de desfasurare: din zbuciumare interna, din ciocnire individuala de vointe, drama îsi asuma un spatiu si o audienta publice. În jurul mutei si îndelungatei ciocniri de vointe, care s-a consumat în gestul cu valori simbolice al arderii unei parti din trupul lui Gheorghe, masura concreta a incandescentei la care a ajuns tensiunea conflictului se strâng sirurile de tarani cu faclii în mâna (alta sugestie de mare forta dramatica“. Un impetuos critic, tânarul Nicolae Iorga purcede la o paralela între nuvelele tragice si drama „Napasta“, concluzionând ca ele „apartin aceleiasi directii“, confirmând în Caragiale un analist de valoare universala. Opiniile sale din „Adevarul“ lui N. Basilescu se complinesc cu cele ale lui C. Dobrogeanu-Gherea. El insista însa asupra „omului moral“ si a „rugaciunii“, care „singura chiar, mângâie ca o revarsare a durerii, care înauntru te arde. Poate sa se arunce orb înaintea vrasmasului, slab, bolnav de friguri, fara nici o arma, mânat de intensitatea groazei, care a facut dintr-însul, pentru o clipa, un erou. În sfârsit, si autorul a ales posibilitatea din urma, poate sa-si piarda mintile, sa râda linistit în închegarea unui întreg plan foarte rafinat de aparare, pe care în starea obisnuita a mintii niciodata nu l-ar fi putut închipui, sa priveasca linistit oribila carbonizare a mâinii în spasme, sa auda urletele deznadajduitului, fara ca un muschi sa se miste pe fata lui livida, pentru ca apoi sa plece în gestul lui larg de nebun pe drumul Iasilor. «Si omul pleca încetinel spre rasarit la deal, ca un calator cuminte, care stie ca la un drum lung nu se porneste cu pasul pripit», zice fraza splendida a autorului“. Daca N. Iorga insista asupra marilor resurse ale talentului lui Caragiale, care se ilustrase pâna atunci în domeniul comediei, criticii mai noi observa ca, în spatiul comicului sau tragicului, întâlnim, de fapt, aceeasi lume: „Subprefectul din «O faclie de Paste», magistratul sever, ajuns apoi prefect, din «Pacat…», si, din aceeasi nuvela, politaiul care subtilizeaza cu atâta priceputa iuteala «pachetul» de la sânul preotului, probabil o punga burdusita cu monede de aur, nu sunt deloc altfel decât oamenii ordinii si ai legii din comedii, din «momente» si din schitele comice, desi apar în contexte fundamental diferite estetic; iar primarul Cutiteiu se înrudeste cu venerabilul prezident Zaharia Trahanache – pe filiera «diplomatiei». Ei toti sunt cei care modeleaza materia sociala si umana a lumii lui Caragiale, dându-i forma si totodata constituindu-se în exemple de urmat. Apartin acestei lumi, dar îi si prefigureaza viitorul“.
Dintre contemporani, merita sa retinem si parerile ardeleanului Mihail Canianu: „Cine a asistat la teatru si a vazut «Noaptea furtunoasa» ori «Scrisoarea pierduta» si-a format o convingere ca autorul pieselor e un talent superior si ales. Cine i-a citit cele câteva nuvele si mai cu seama ultima, «O faclie de Paste», a putut vedea din ce stofa e zamislit creierul lui Caragiali. Daca dânsul ar fi scris numai «O faclie de Paste», Caragiali trecea drept cel dintâi prozator român. Si totusi nu cred ca sunt 200 în tara care sa stie ca Caragiali a scris o bucata de puterea «Facliei»“. În alta parte de tara, în Moldova, aparea „studiul critic“ al lui Adolf Last: „Nuvela lui Caragiale – «O faclie de Paste»!“.Autorul si-a datat scrierea: „Falticeni, martie 1891“, iar redactia tinea sa mentioneze anterioritatea fata de Gherea a contributiei colaboratorului lor. Studiul îl regasim si în revista Cercului socialist din Bucuresti, „Emanciparea“.
Din referintele critice de epoca, mai retinem ca articolul lui Gherea din „Studii critice“ îl gasim reluat în „Egalitatea“ (I, nr. 21, 22 noiembrie 1891), cu titlul „Cercetare critica asupra «Facliei de Paste» a lui Caragiale“. A. Alexandrescu-Dorna publica o cronica la placheta din 1892, în „Constitutionalul“. N. Petrascu, în acelasi numar, este pentru receptarea literaturii straine, dar nu în detrimentul valorilor nationale. Sa nu aruncam „«O faclie de Paste» pe oricare roman de Ohnet“. În „Egalitatea“ întâlnim impresii despre nuvela lui Caragiale. Se remarca spiritul obiectiv uman al scriitorului, apropiindu-se de conditia omului evreu. Constantin Mille evoca „tabloul zugravit de Caragiale în «Faclia de Paste», când evreul pe jumatate nebun, tinând strâns legata mâna cotului în care a pus faclia, vede… Învierea pe dealul din fata cârciumei“. Îl compara cu tabloul lui Theodor Aman, „Noaptea de Paste“. H. Sanielevici apropie povestirea „Dusmanii“ de M. Sadoveanu de „nuvela care i-a servit de model: «Faclia de Paste» a dlui Caragiale“. Îl critica pe Iorga pentru o pretinsa „ostilitate fata de Caragiale“, pe care el îl considera „o minte în care arde flacara creatiunii originale“. Mihail Dragomirescu crede ca si cititorii antisemiti vor putea totusi admira adâncul adevar sufletesc întrupat în „figura lui Leiba Zibal din «Faclia de Paste»“. Peste numai câteva numere, criticul junimist dizident citeaza din nou nuvela „O faclie de Paste“, alaturi de „Alexandru Lapusneanu“ si „Mos Nichifor Cotcariul“, pentru „ingeniozitatea artistica si adâncimea psicologica“. Într-un periodic mai putin cunoscut, „Biblioteca moderna“, se acredita ideea ca „O faclie de Paste“ s-ar putea reprezenta pe scena. Peste ani, ideea a fost pusa în practica, la Iasi, jucându-se, la Teatrul National, o „dramatizare într-un act“, dupa celebra nuvela a lui I.L. Caragiale. A fost tiparita chiar si o brosura: Adrian Pascu, „O faclie de Paste“, Iasi, Tipografia „Viata Româneasca“ S. A., 1923. Reproducem nota autorului dramatizarii: „A încerca dramatizarea «Facliei de Paste» e o îndrazneala, mai ales când dl Octav Minar a dramatizat-o, dupa rugamintea si sfaturile maistrului. Eu nu l-am cunoscut si n-am putut colabora macar prin spiritism cu dânsul. Deci toata vina e numai a mea. E destul de mare impietatea ce-am facut-o alaturând gândurile maistrului lânga ale mele, nu vreau sa-l mai fac partas la o crima ce-i va tulbura linistea si în mormânt. Fiindca nici admiratia pentru acel ce-a fost I.L. Caragiale si opera lui nu poate fi o scuza. Deci «mea culpa». A.P. Iasi, 5 oct. 1923“. O adaptare pentru scena, sub titlul „Un soir de Pâques“, se produce la Paris în 1912. Autorii piesei sunt Albert Klein si Alfred Gragnon. Drama într-un act s-a reprezentat la Théâtre des Variétés din Paris în seara mortii lui I.L. Caragiale, la Berlin. Pe afis nu se mentiona numele autorului român, ci era considerata o legenda româneasca. Dramatizarea „Facliei de Paste“, fara indicarea adevaratului autor, a scandalizat întreaga presa din România. Se ia atitudine în ziarele „Adevarul“ si „Dimineata“. În „Viitorul“ se titra: „Mistificare literara. Caragiale plagiat în Franta. La «Variété» s-a reprezentat «Un soir de Pâques», dându-se drept o «legenda» româneasca si adaptata scenic de doi necunoscuti“. În rolul evreului Avram, juca actorul român de Max. În „Rampa“, Matei Rusu vorbeste de „Un plagiat scandalos“, iar o cronica din Paris, publicata în „Românul“, este intitulata „Plagiatorii lui Caragiale“. Un actor al Teatrului National din Craiova s-a aflat la Paris si a asistat la reprezentarea dramei. I se ia un interviu, la întoarcerea în tara: „Ei bine, stii cum figura pe afis subiectul acestei piese. Emotionanta drama dupa o legenda româneasca. Nu se pomenea nimic despre numele lui Caragiale, autorul nuvelei cu acest nume, ba ceva si mai mult, cuprinsul piesei era cu totul altul decât acela al povestirii românesti“. Într-o alta publicatie citim: „Societatea Scriitorilor Români va adresa Teatrului din Paris o protestare împotriva reprezentarii piesei «O seara de Paste“, fara indicarea numelui autorului. Aceasta piesa e luata dupa «Faclia de Paste» a lui Caragiale“. Matei Rusu comunica, din Paris, ca a reusit sa fie trecut, pe afisul spectacolului cu „O seara de Paste“, numele lui I.L. Caragiale. Într-un articol din „Egalitatea“ se dau noi amanunte. Matei Rusu (Feinsilber) era un ziarist din Iasi stabilit la Paris. El a depus mari eforturi în presa franceza pentru a restabili adevarul: „Un soir de Pâques“ este o compilatie dupa „O faclie de Paste“ de I.L. Caragiale. Unul din autorii piesei, Albert Klein, si-a recunoscut greseala, dar se credea nevinovat. El a scris piesa cu doi ani în urma dupa o poveste împartasita lui de de Max, acesta declarând ca o auzise de la actorul P. Liciu.
Moartea lui Caragiale resuscita interesul pentru opera marelui scriitor. Revista „Egalitatea“ reproduce, în doua numere consecutive, vechiul studiu al dr. Adolf Last, aparut în 1891 în „Anuarul pentru israeliti“. Adrian Corbul face o paralela între „Oliver Twist“ si „O faclie de Paste“, concluzionând ca Leiba Zibal ar ilustra „degenerarea semita“. Tot în aceasta linie, întâlnim în „Viitorul“ o paralela între Leiba Zibal si Shyllock („Negutatorul din Venetia“, de Shakespeare).
Nuvela „O faclie de Paste“ a fost tradusa în alte limbi destul de curând dupa publicarea ei de catre I.L. Caragiale. Un „profesor si talmudist“ din Craiova,
B. Souffrin, lucra la traducerea „Facliei de Paste“ „în limba psalmilor“.
Adolf Last chiar realizeaza o traducere, pe care o publica în „Rumänische Revue“ din Viena, cu titlul: „Eine Osterfackel“. Nuvela apare si în Germania, în prestigioasa editura Philip Reclamjun (Universal-Bibliothek) din Leipzig, într-un volum intitulat „Sünde… und andere Novellen und Skizzen“, cu urmatorul sumar: „Sünde“, „Eine Osterfackel“, „Ein Glücksmensch“, „Fünfundzwanzig Minuten“, „Nirvana“, „Die zehnte Muse“, „Grand Hotel «Victoria Romana»“. Traducatorul era Ludwig Klein de la „Bukarester Tagblatt“. La Paris, Hortense Paquier, fiica maiorului Lupascu din Iasi, casatorita cu un ziarist francez, publica, în nr. 4 al revistei „La Renaissance latine“, traducerea nuvelei „O faclie de Paste“. Adolphe Clarnet reuseste sa tipareasca în Franta un volum: „Le Cierge de Pâques“, traduit du roumain par… Paris, Edition Du Feu, Prix 2 fr“. Iosif Nadejde lauda traducerea si pe traducator, cu ani în urma „tânar din saracimea evreiasca a Capitalei“, autodidact, colaborator la ziare si reviste românesti cu traduceri din literatura germana.
Autor: STANCU ILINApărut în nr. 419