Botezul apare în mentalitatea mai nouă şi mai veche, în multiple perspective etice, morale, religioase, sociale sau chiar de factură magică. Materialul de teren oferă, în acest sens, un generos punct de plecare pentru cercetări ample şi complexe. Ceremonia prilejuită de botez reprezintă „momentul de integrare a copilului în comunitate, de confirmare a existenţei lui ca fiinţă socială“, în care agent al ceremonialului nu mai este moaşa, atribuţiile „sunt transferate către naşi la botez, relaţia fini-naşi se pecetluieşte, impunând relaţii reciproce, pe parcursul întregii existenţe“ (Eretescu, 2004:87). În cazul în care naşii nu erau din neamul copilului, „alegerea lor avea rostul de a amplifica reţeaua relaţiilor sociale, prin antrenarea unor persoane până atunci străine în grupul celor care aveau să protejeze copilul. Alături de părinţi, naşii devin mentorii copilului, părinţii săi spirituali“. (Eretescu, 2004:87)
De la început specificăm faptul – evidenţiat adeseori în răspunsuri – că alegerea naşilor era un act de extremă responsabilitate. „Nănaşii de botez erau de cununie a părinţâlor, ce botezau pă tăţi pruncii, era datorie lor. Erau câteva familii, mai cu stare, de aceptau să vie de naşi la jumătate satu. Să-nştimba naşu numa de nu voie‚ de refuza şera considerat un mare păcatţ, o de era bolnav, ori nu pute, o de să-ntâmpla să moară, altucândva nu. Să mai înştimba de să-ntâmpla ca copilu să hie bolnav, de-i mureu pă rând fraţî şi el să nu moară. O neamuri să pute chema, vecini, prietini, de să ave bine cu părinţî prunculi“. (Plotuna Teofil, Fildu de Mijloc, Sălaj)
Botezul de urgenţă se putea face şi fără naşi, de asemenea, amintim obiceiul de a se alege „naşul din drum“, tot în situaţia în care copilul e bolnav. „Decât să moară, mai bine făcea moaşe botezu, de-l strope şi zâce amuce, îl închina pă la icone, să să facă injer, nu strâgoi. No, aceie era pântu copil nănaşe, că alta nu o apucat să aibe. Să lăsa coptilu-n drum, care vene, de-l vede, îl şi lua de-l boteza şi-i pune altu nume: Iuăn, o Maria, o Ioană, Ană, de păcăle moartea, de nu-l mai lua“. (Spătaru Crina, Cernuc, Sălaj) În opinia aceleiaşi informatoare, „nănaşii făce tăt păntu botez, moşea şaşa i se spunea, deşi nu era neapărat femeia care l-a moşitţ îl duce, naşe îl creştina, zâce că «duc on păgân şi aduc on creştin». Duce daruri, cârpe, amu cinste mare, ca la nuntă, numa bani le trabă, că-şi cumpără ii. Duce lumânare, dăde ce trăbuie de plată la popă, pânză albă, cruşmă. Naşii erau al doilea părinţî“.
În zilele noastre, după cum s-a observat pe teren, zona de nord, est şi vest a Transilvaniei, sărbătoarea ia adesea forma profană a unei distracţii în sânul familiei; textele ce însoţeau această secvenţă sunt azi inexistente, trădând, admit specialiştii, nivelul avansat de estompare în care se găseşte ansamblul obiceiurilor legate de acest moment al existenţei.
Instituţia năşiei
De la botez, îndatoririle moaşei de a întâmpina şi de a integra copilul erau preluate de către naşi, moşteniţi şi investiţi cu sarcina de a integra copilul în comunitatea de credinţă. Năşia, ca instituţie creştină, are şi acum ca întotdeauna, un rol foarte important deoarece, prin ceremonialul botezului, în care naşii sunt actanţii principali, copilul se încreştinează şi se individualizează în cadrul obştei, prin numele pe care-l capătă. O singură pereche de naşi boteza copilul în cele mai multe cazuri, aceiaşi care au cununat pe părinţi, însă, în contextul actual, alegerea nu se mai face întotdeauna după normele tradiţionale străvechi, ci ţinându-se cont şi de alte considerente: apropiere de vârstă, afinităţi, preferinţe, interese de ordin financiar (caracterizat prin întâietate nu de puţine ori). Naşii erau consultaţi şi în privinţa alegerii numelui; reamintim că, în mod tradiţional, se perpetuau aceleaşi nume în familie, dar se lua în considerare şi sărbătoarea cea mai apropiată de momentul naşterii, dându-se numele sfântului respectiv (măcar ca un al doilea prenume). În vremurile din urmă, sub diverse influenţe, pătrund în sat nume mai puţin uzitate, privite uneori cu o evidentă rezervă: „ce mai aud din telenovele muierile aste, ce le mai tună pân cap, câte tăte“ (Hanc Letiţia, Livada, Cluj).
Nu în puţine răspunsuri s-a accentuat sentimentul de mândrie, cinstea de a fi ales ca naş de cât mai multe perechi. „Să ţâne fălos că are mulţi hini. Îi dădeu bună creştere, amu nu să văd numa de Paşti şi de Crăciun. De mai trăie, îl cununa. Nu era slobod să să ieie laolaltă şcopiii finuluiţ cu ciie a nănaşului, că-s ca fraţî. Nănaşii erau ajutaţî la lucru de hini şi de pruncii lor. Să respecta între ii, să ajuta la fân, la secire, la sapă, la cosă, la die, la animale, la rădicat casă, şură, poiată, coteţ, la şadus, crăpatţ lemne“ (Topan Ioan, Cernuc, Sălaj). „La botez să dă cinste ca la nuntă, cu trizăci-patruzăci de invitaţî. Să dă şcadouri multeţ, de îmbrăcat, bani. Copilu creşte şi nu apucă şi le poarte pă tăti, numa fala îi di ii. Aceie-i mai întiie amu. Naşa îl scălda după botez, să pune, ca la întiie scaldă, ce era mai frumos, flori, bani, busuioc, apă sfinţâtă. Să sufla în formă de cruce păstă apă şi păstă prunc. Mai demult să făce la două zâle, la tri, şi prima zî, care copil era mai slăbuţ, aşe, ave semne de morte, ala mediat merje cu el la botez. şNumai în biserică se boteazăţ“ (Bonţe Valera, Diosig, Bihor).
Materialul din Arhivă ne pune în lumină alte câteva aspecte deosebit de relevante. „(Cine-l duce la botez?) Moaşa şi cu naşa duceu copilu. În braţe îl duceu. Numa în braţe îl duceu. Încolo îl duce moaşe, încoce îl aduce nănaşe. Nu era niciun sămn, numa că mergeu cu el la botez, naşa pune sticlă cu ţuică şi cu care să întâlne până la popa, le dăde să beie, în cinstea copilului. Nu, la noi tot la fel era mai demult, nu iera nici perină la coptil, nici nimnica. Îl învârte-ntr-o cămaşe albă de-a tată-său, într-o rochie de-a mamă-sa. Nu era lux“. (Tx. mg. nr. 2204Ii, Inf. Ghilea Ana, 50 ani, Iaz, Culeg. V. Florea, 22.10.1972) „Se formează cortegiu la botez? Nu, n-o fost obiceiu să meargă şi alţi oameni. N-o fost aice la noi obiceiu să iasă copiii înainte“. (Tx. mg. nr. 2204Ij, Inf. Ghilea Ana, 50 ani, Iaz, Culeg. V. Florea, 22.10.1972) „Îl boteza la tri zâle, că, dacă mure, să făce drac“. (Tx. mg. nr. 010123, Inf. Crişan Anastasia, 67 ani, Gârbou, Culeg. Ion Cuceu, 16.07.1970) „Moaşe duce copilul la botez şi-l aduce nănaşe. Dacă îi tot mor copiii la o muiere, îşi înştimbă nănaşii sau moaşe. «Am adus on păgân şi aduc on creştin». Îl pune pă masă, să hie nănaş mare, să hie cinste mesî“. (Tx. mg. nr. 08242, Inf. Ilieş Maria, 71 ani, Gârbou, Culeg. Ion Cuceu, 16.07.1970)
Îndatoririle vizau în egală măsură ambele părţi, cu preocuparea constantă din fundal, aceea a menţinerii unei legături strânse, spre beneficiul tuturor. „(Alegerea naşilor. Obligaţiile lor) Câte unu (naş, putea avea copilul). Numa câte unu. Ori om, ori femeie, indiferent (putea fi naş), oricare. (Îi alegeau din oameni) cu care să puteau înţăleje mai bine. Din neamuri şi vecini. Era mai înainte (să caute nănaşi om cu stare), că zâce că ala-i om de rândul satului. (Cum erau chemaţi să fie de nănaşi?) Păi, merjeu părinţii copilului la ei: «No, faci bine să vii să-mi botezi pruncu?» «Apoi nu ştiu c-ave-oi vreme şi pute-oi». «D-apoi că fă oarecum, că tăt ţ-oi lucra şi io şi ţ-oi ajuta, ţ-oi face, numa să vii». «No, hai merem, muiere, facem». Apoi aşe mere. Naşii cumpărau o chimeşuţă, atâta era numa datoria naşului de copil, şi-o lumnină, când merje la botez. Nu (bani nu dădeau copilului), nimnic. Atuncea numa (când merge la botez îi dădeau astea). Nu-i aduce (la mama copilului). O mâncare dacă-i duce atunce, da nu altceva, nu-i duce, nici nu-i dăde. Zâce că o cinsteşte nănaşa copilului, ori cu o mâncare, cu o sticlă de ţuică. La cămeşuţa acee care o duceau la botez. (Hainele acelea) le purta copilu. Nu erau (ţinute). Şi mai demult nu era aşe, duceu o bucăţică de pânză ţesută de femeie sau aşe cum o fost pânza, face copilului cămaşe din ea. Aicea nu dădea (altceva)“ (Tx. mg. nr. 2204Il, Inf. Ghilea Ana, 50 ani, Iaz, Culeg. V. Florea, 22.10.1972).
Autor: MIHAELA ROTARUApărut în nr. 535