Nu avem cum evita capcanele sensului câtă vreme afirmăm, clipă de clipă, că unele lucruri au sens, iar altele nu. E greu să ştii ce poate înţelege omul de astăzi prin sens şi nonsens. Sau dacă există o asemenea nevoie de înţelegere. Cu toate acestea, mizăm enorm pe puterea acestui cuvânt. Îl socotim de obicei ultimul ce poate fi invocat. Nu întâmplător spusele noastre se voiesc uneori definitive: „cutare scriere are tocmai acest sens“, „lumea în care trăim nu are nici un sens“, „această credinţă va schimba sensul istoriei“, „trebuie să dai un sens propriei tale vieţi“. Chiar şi cei care îi pun cu radicalitate în discuţie prezenţa caută să spună ceva cu sens, de pildă că sensul e doar o promisiune la nesfârşit amânată. La fel şi cei care îi anunţă moartea însăşi. Desigur, am putea crede, cel puţin când reflectăm cu privire la noi înşine, că adevărata problemă este cea a sensului. La fel, am putea crede că o criză reală, astăzi, priveşte până la urmă sensul însuşi. Dincoace de toate acestea, nimic nu te împiedică să vezi cum destule sentinţe ce privesc sensul sunt ele însele lipsite de sens. Oarecum ironic, nonsensul înfloreşte mai ales în ceea ce gândim şi spunem cu privire la sens.
Există, însă, un refugiu, deşi mai puţin luat în seamă. Poţi întâlni acest termen deopotrivă în accepţiunea de „simţ (al)“, „sensibilitate (faţă de)“, „gust“. Este ceea ce contrazice credinţa noastră obişnuită, căci îl descoperă acum ca viaţă a sensibilităţii, aproape carnal şi nu abstract, asemeni unui instinct şi nu pură idealitate.
Ar putea să ne surprindă această accepţiune. Să ne amintim, însă, că latinescul sensus înseamnă înainte de toate „simţ“, cu referire atât la organul de simţ, cât şi la facultatea de a simţi (prin extensie poate însemna senzaţie, sentiment, emoţie, pasiune, suflet). Ştim că unele limbi moderne au păstrat această dublă semnificaţie; de pildă, sens (fr.), sense (engl.) şi Sinn (germ.) înseamnă atât „simţ“ cât şi „sens“. – Aşadar, sensul ca simţ pentru anumite lucruri şi, deopotrivă, un anume simţ ca sens al lucrurilor. Cum se întâmplă când spunem, de pildă, că a întrevedea sensul unor fraze înseamnă a avea simţul limbii. Sau ca atunci când vorbim de simţul locului, simţul formelor şi al culorilor, simţul timpului. Iar dacă avem în vedere rostul celor trăite, acesta ar deveni sesizabil pentru cel care deţine simţul vieţii. Sau pentru cel căruia viaţa îi descoperă, să zicem, un gust, o anume savoare. În acest caz, unele obscurităţi ale sensului, născute mai ales din felul abstract în care e reprezentat, se pot risipi singure.
Aşadar, există o accepţiune sensibilă (Jean Grondin îi spune „senzitivă“) a sensului, când acesta e înţeles ca simţ, sensibilitate faţă de ceva anume. Dacă e vorba de sensul vieţii, ne putem gândi acum la un simţ pentru această viaţă. Ar fi în joc, spune interpretul invocat, „o capacitate de a simţi viaţa şi totodată de a te bucura de viaţă“. E prezentă atunci când recunoşti o anumită savoare a vieţii, fiind vorba mai puţin de cunoaştere cât de o capacitate sensibilă. Nietzsche a vorbit la timpul său despre aşa ceva. Mult mai devreme Augustin, în De Trinitate (V, V, 6), când spune că sufletul trăieşte în mai mare grad (magis) atunci când are gust (cum sapit) decât atunci când nu are (cum desipit). La fel şi viaţa, e trăită mai intens atunci când cineva îi resimte cu adevărat gustul. Sau când singură face sesizabilă seva ei nouă, acea prospeţime ce atrage simţurile şi le însufleţeşte.
Speculativ vorbind, ne trezim acum într-o alternativă ce pare insolubilă. Ar putea fi exprimată astfel: fie viaţa însăşi descoperă un gust, fie, dimpotrivă, ea apare în acest fel celui care dovedeşte gustul vieţii. Iar dacă în loc de gust vorbim de sens, întrebarea se păstrează: are viaţa însăşi un sens pe care-l descoperă omul, sau, dimpotrivă, cel pregătit să o asume îi oferă un anumit sens? Îi recunoaştem vieţii ca atare un sens, ori, mai curând, îi vom da noi înşine unul? Probabil că fenomenologul de serviciu ne-ar îndemna să nu gândim ca şi cum am avea de-a face cu două entităţi separate, pe de o parte viaţa ca atare şi, pe de altă parte, acele simţuri care o percep într-un fel sau altul. Cele două entităţi, complet abstracte când sunt văzute astfel, se regăsesc împreună în faptul viu al simţirii. Exact aici, în acest fapt, se corelează actul de a simţi (sentio) şi ceea ce este simţit (sensum). Este o corelaţie de felul celei intenţionale. Ceea ce vreau să spun este că sensul – probabil în multe din accepţiunile sale – duce cu el acest echivoc. Duce, în fond, o tensiune care îi este definitorie. Anunţă o dublă deschidere, atât dinspre sensibilitatea celui care aşteaptă, cât şi dinspre lucrul vizat în această aşteptare.
Ştim deja, viaţa poate avea gust sau, dimpotrivă, poate fi insipidă. Poate avea savoare, gust atrăgător, sau, dimpotrivă, unul greu de suportat. Întâlneşti uşor – în vorbirea cotidiană, dar şi în literatură – motivul vieţii serbede şi cel al vieţii amare. Când cineva spune că viaţa are gust, acest lucru poate să însemne că, în ceea ce-l priveşte, ea şi-a regăsit un aer firesc, un ritm şi un loc în această lume. Este ceea ce o face, într-o privinţă, demnă de a fi trăită. Însă nu aş vrea să spun acum prea mult, de pildă că ar fi în joc o adevărată artă a vieţii, că s-ar realiza în acest fel acordul trăit cu sine etc. În definitiv, aparenţa şi căderea pândesc în multe chipuri. Când viaţa are gust înseamnă că ne apare asemeni unui fruct sau rod. Nu ştim imediat dacă e un rod crescut din „întâmplare“ sau un dar aparte. Însă gustul lui bun poate fi înşelător, nu pentru că nu ar fi realmente bun, ci pentru că nu ştii ce să faci cu el, nu eşti pregătit să-l primeşti ca atare. Îl vezi doar aşa cum îţi apare în primă instanţă. Sau cum ţi-l arată o dorinţă ascunsă, o voce străină. Simţi atunci că „rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit“ (Facerea 3, 6). Vrei imediat să-l deţii în chipul cel mai carnal, ca şi cum ţi-ar aparţine în întregime şi necondiţionat. Te poţi vedea asemeni celui care stăpâneşte peste toate, în stare să cunoşti fără nici un efort binele şi răul. Sub această aparenţă căderea e inevitabilă. Iar viaţa îşi devine sieşi străină, nu se descoperă ca rod al iubirii sau al suferinţei, al grijii de fiecare clipă.
Însă un fapt pare cât de cât sigur. Dacă tot vorbim de un sens al vieţii, acesta ar trebui recunoscut, înainte de toate, la nivelul sensibilităţii ca atare. Lipsa de sens a vieţii se traduce acum ca lipsă a simţului faţă de propria viaţă. Sau, privind din cealaltă parte, ca lipsă de „sensibilitate“ a vieţii înseşi. Se înţelege, în ceea ce ne priveşte e nevoie şi de altceva pentru a spune că viaţa nu are gust. A resimţi, la un moment dat, lipsa de gust a vieţii poate fi mai semnificativ decât a o gusta în neştire. Sigur, desfătările vieţii obişnuite ne feresc de acele gânduri care ne tulbură şi de plictiseală, însă, aşa cum bine s-a văzut, abia acestea „ne-ar ajuta să găsim o cale de eliberare“ (1). E necesară, însă, o profundă insatisfacţie cu privire la noi înşine, întârzierea în golul acesteia. Sau, dincoace de ea, dorinţa de ceva cu totul altfel. Această dorinţă va fi contrazisă mai ales de ceea ce, în primă instanţă, pare să o confirme, aşa cum se întâmplă în destule moduri ale delectării. Savoarea imediată a vieţii nu face atunci decât să ascundă gustul ei îndoielnic. Ascunde, în acelaşi timp, un deficit al simţului vieţii, sărăcia sau însăşi pervertirea acestuia.
Se poate face încă un pas pe această cale. Într-o accepţiune puţin mai reflexivă, prin sens al vieţii se poate înţelege însăşi capacitatea de a judeca şi de a aprecia viaţa (Jean Grondin). Pentru aceasta, simţul vieţii urmează a fi cultivat într-o anumită măsură, orientat de experienţa proprie şi de raţiune. Nu-şi va pierde însă acea simplitate naturală în absenţa căreia raportul cu propria viaţă poate deveni formal, tehnic. Se poate vedea atunci „însoţit de o anumită înţelepciune“, în accepţiunea liberă a cuvântului. Probabil că o astfel de înţelepciune – simplă şi liberă – au căutat să regăsească unii filosofi din vechime. Interpretul crede că, în fond, năzuinţa ca atare nu s-a pierdut. „Chestiunea sensului vieţii aspiră la o asemenea înţelepciune a vieţii, care este raţiunea de a fi, adică speranţa oricărei filosofii“. Doar că ar fi nepotrivit a vedea viaţa omului fixată cu totul în ea însăşi. Dimpotrivă, resursele ei – şi mai ales simţul vieţii – urmează a fi puse în relaţie cu un anumit sens al binelui (2). Se deschide astfel un alt cerc al discuţiei, o altă reprezentare a sensului, deloc străină, acum, unei metafizici care ştie să lase în urmă vechi şi utopice pretenţii.
(1) Blaise Pascal, Cugetãri, § 217,
traducere de George Iancu Ghidu, 1992.
(2) În 2003, Jean Grondin publicã Du sens de la vie. Essai philosophique (Montréal, Bellarmin), unde reia pe larg tocmai aceastã din urmã chestiune.