Sari la conținut
Autor: GELU SABÃU
Apărut în nr. 287

Cu Iuda despre crestinism

    Bart Erhman, „Evanghelia pierdutã a lui Iuda“, Editura Humanitas, 2009

    In 1978, intr-o pestera din centrul Egiptului, câtiva tarani descopera din intâmplare mai multe manuscrise vechi, ingropate acolo de câteva secole. Manuscrisele contineau un tratat de matematica scris in limba greaca, fragmente din Vechiul si din Noul Testament, in greaca si copta, si o serie de texte in limba copta, cunoscute ulterior sub numele de „Codexul Tchacos“.

    Manuscrisele au fost vândute unui localnic si de aici au ajuns pe mâna unui comerciant de antichitati cu numele Hanna Asabil. Acesta banuieste ca a intrat in posesia unor documente pretioase. Anticarul apeleaza la cunostintele sale pe piata antichitatilor pentru a vinde textele. Spera, bineinteles, intr-o lovitura financiara. Suma ceruta este exorbitanta: trei milioane de dolari.
    Codexul Tchacos
    Insa, in urma unor negocieri esuate, disparitii si aparitii ale manuscrisului demne de filme politiste, din cauza faptului ca nu va gasi niciun colectionar excentric, dispus sa plateasca suma ceruta, Hanna va depune intr-un final manuscrisul intr-un seif al unei banci din New York. Aici manuscrisul va sta aproape 20 de ani, timp in care papirusul, supus la umezeala si la conditii variabile de temperatura, se deterioreaza. Asa se face ca, in momentul in care acesta va fi achizitionat, in cele din urma, de catre doamna Frieda Tchacos Nussberger (de unde colectia de texte va capata numele Codexul Tchacos), pentru o suma nedezvaluita publicului, materialul manuscrisului se transformase deja in pulbere, devenind practic inutilizabil. Acum va incepe munca celor specializati in restaurarea papirusurilor vechi, dar cu toate acestea aproximativ 10 – 15% din continutul textului va fi practic iremediabil pierdut. Este motivul principal pentru care manuscrisul prezinta numeroase lacune.
    In urma achizitiei sale, doamna Tchacos va cauta sprijin financiar pentru traducerea si editarea manuscriselor. Este momentul in care il va cunoaste pe jurnalistul Herb Krosney care, intuind importanta proiectului, va face apel la Societatea National Geographic pentru a o convinge sa investeasca in proiect. Insa, pentru a câstiga un astfel de investitor, trebuia scoasa in evidenta „rentabilitatea“ investitiei. Argumentul convingator este gasit in cele din urma: este vorba despre textul „Evangheliei lui Iuda“, parte componenta a „Codexului Tchacos“ alaturi de „Epistola lui Petru catre Filip“, „Prima Apocalipsa dupa Iacov“ si tratatul gnostic „Allogenes“. Trebuie mentionat ca ultimele trei scrieri s-au gasit, in diferite variante, si printre manuscrisele descoperite, tot in Egipt, la Nag Hammadi. Evanghelia lui Iuda este textul ce poate trezi interesul unei categorii mai largi a publicului, care sa depaseasca sfera limitata a coptologilor, a biblistilor sau a specialistilor in istoria crestinismului timpuriu.
    Evanghelia pierduta
    Autorul lucrarii „Evanghelia pierdutã a lui Iuda“, tradusa in 2009 la Editura Humanitas, este istoric al crestinismului si a facut parte (alaturi de câtiva filologi si specialisti in documente vechi) din echipa de cercetatori delegati pentru a convinge societatea National Geographic sa investeasca in proiect. In urma investitiei s-a ajuns la traducerea si editarea in limba engleza a textelor manuscrisului in 2006 si la realizarea unei serii de emisiuni, difuzate de acelasi canal de televiziune, despre istoria crestinismului timpuriu.
    In cartea de fata, autorul foloseste textul „Evangheliei lui Iuda“ ca pretext pentru a schita o alta perspectiva decât cea traditionala asupra personajului tradatorului si vânzatorului de Dumnezeu. Referintele cele mai vechi la existenta lui Iuda apar in Evangheliile canonice si, dincolo de mici diferente de nuanta, Iuda este prezentat in general intr-o lumina negativa, ca tradatorul care-si vinde maestrul in schimbul unei sume de bani. Iuda devine astfel prototipul tradatorului, iar in perioada Evului Mediu figura sa este preluata de cliseele antisemite, Iuda fiind totuna cu „evreul“ vânzator de Dumnezeu, personaj demonizat si cauza a tuturor nenorocirilor.
    Insa, chiar daca a devenit traditionala prin canonizare, aceasta nu este singura perspectiva existenta in crestinismul timpuriu asupra lui Iuda si a relatiei sale cu Iisus Hristos. Irineu al Lyonului, in tratatul sau „Impotriva ereziilor“, lucrare decisiva pentru evolutia crestinismului timpuriu, pomeneste despre existenta unei „Evanghelii a lui Iuda“ care ar fi fost folosita in cercurile cainitilor. Cainitii il considerau superior pe Cain, ne spune Irineu, datorita faptului ca este nascut dintr-o putere superioara. Tertulian ii identifica pe cainiti cu ofitii, slujitori ai sarpelui. Insa, dincolo de aceste putine marturii, majoritatea documentelor care cuprind doctrine gnostice il prezinta pe Cain intr-o lumina negativa. In plus, nu exista nici o marturie directa a unor credinciosi care sa se fi numit pe ei insisi „cainiti“. De aceea existenta reala a unei astfel de secte este pusa azi tot mai mult sub semnul intrebarii.
    In evanghelia de fata Iuda este considerat discipolul iubit al lui Iisus. El este singurul care a primit revelatia ascunsa in ceea ce priveste originea straina a Mântuitorului. Actul tradarii este interpretat prin prisma acestei revelatii unice. Iuda realizeaza ca Mântuitorul, in urma implinirii misiunii sale pamântesti, trebuie sa se intoarca spre domeniul divin supramundan, de unde a coborât pentru a se intrupa. De aceea Mântuitorul are nevoie de „a fi eliberat de acest trup muritor“. In aceasta consta „tradarea“ lui Iuda: in faptul ca apostolul preferat duce la indeplinire un act necesar pentru eliberarea din viata terestra a naturii divine a Mântuitorului. In asta consta de altfel si rasturnarea perspectivei despre tradare si tradator in evanghelia de fata. Tradatorul Iuda infaptuieste un act necesar si eminamente pozitiv.
    Urmasii lui Set
    Autorul cartii considera ca „Evanghelia lui Iuda“ presupune existenta unui mit gnostic pe deplin dezvoltat, cu toate ca acesta nu este prezentat explicit in text. De altfel, pe lânga informatia lui Irineu cu privire la utilizarea in medii cainite a acestei evanghelii, putin confirmata prin confruntarea cu alte surse, cercetatorii contemporani au mai emis ipoteza apartenentei setiene a acesteia. Setienii se considerau, in mod simbolic, urmasii celui de-al treilea fiu al primului cuplu, Set. Apartenenta setiana este dedusa din existenta unor motive comune „Evangheliei lui Iuda“ si altor texte setiene: existenta unei seminte spirituale in sufletele oamenilor (in acest caz este vorba despre vlastarele lui Set), mesajul Mântuitorului se adreseaza celor spirituali, impotrivirea fortelor arhontice etc. Insa problema este ca asemenea elemente comune nu sunt neaparat relevante pentru nucleul central al mitului presupus de „Evanghelia lui Iuda“. Ele pot fi pur si simplu accidentale, in acelasi fel putând fi gasite elemente comune intre textul evangheliei si alte mituri gnostice.
    De altfel, Bart Erhman nu isi centreaza cercetarea asupra clarificarii apartenentei si mediului de provenienta al „Evangheliei lui Iuda“. Mai degraba el incearca sa reconstituie figura unui Iisus istoric, pornind de la marturiile Evangheliilor canonice despre viata sa (primele marturii ca datare istorica) si corelându-le cu perspectiva inedita din „Evanghelia lui Iuda“. Autorul ajunge la concluzia ca Iisus este un apocalipticist, care se considera pe sine un Mesia, insa nu in sensul clasic al conceptiei iudaice – acela de rege asteptat pentru a restaura imparatia Israelului. Astfel, tradarea lui Iuda ar fi constat in deconspirarea adevarului cu privire la realitatea mesianica a lui Iisus autoritatilor iudaice si romane, adevar impartasit de catre Iisus doar discipolilor din cercul apropiat. Vazând in el un rival si un potential pericol social, autoritatile iau masura condamnarii sale.
    Primatul ereticilor
    Desigur, nu putem sa nu exprimam reticenta fata de un demers de cercetare istorica bazat pe documente relativ tardive. Caci daca primele Evanghelii canonice sunt datate spre sfârsitul secolului I d. Hr., „Evanghelia lui Iuda“ este datata, cel mai devreme, spre mijlocul secolului al II-lea d. Hr. Apoi este cunoscut faptul ca scrierile testimoniare ale primilor crestini nu sunt marturii istorice, ci sunt expresia formelor de credinta ale primelor comunitati crestine. Având in vedere acest lucru, meritul cartii de fata consta mai degraba in faptul de a atrage atentia asupra pluralitatii credintelor in comunitatile crestine timpurii. Astfel, cartea lui Erhman vine, oarecum, ca o completare a perspectivei istorice asupra crestinismului timpuriu deschisa inca din 1934 de catre W. Bauer in lucrarea sa „Rechtgläubigkeit und Ketzerei im ältesten Christentum“ („Ortodoxie si erezie in crestinismul timpuriu“). Acesta este primul autor modern ce rastoarna perspectiva impusa, inca din secolul al IV-lea, de catre principalul istoric al crestinismului, Eusebiu al Cezareii, in a sa „Istorie Bisericeasca“.
    Daca, conform lui Eusebiu, ortodoxia este doctrina anterioara temporal, erezia fiind o aparitie ulterioara care nu face decât sa corupa corpusul doctrinal originar ortodox, W. Bauer va aduce serioase semne de intrebare acestei teze. Bauer sustine ca in multe centre de influenta crestina, intre care Edessa, Alexandria, Antiohia etc., crestinismul a cunoscut primele sale forme de manifestare prin reprezentantii sai eretici. Astfel Bauer sustine, impotriva conceptiei traditionale, ca pâna spre sfârsitul secolului al II-lea ereticii erau mai numerosi decât coreligionarii lor „ortodocsi“ si, in majoritatea oraselor, primii reprezentanti ai crestinismului. Curajoasa si novatoare la data aparitiei sale, teza lui Bauer pare a fi confirmata ulterior de o serie de texte date uitarii pentru aproape doua mii de ani. „Evanghelia lui Iuda“ este unul dintre acestea.