Arthur Suciu, Discursul autonom. Strategii de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2013, 365 p.
Trăim timpuri tulburi, contururile se disipează, alb şi negru devin un lugubru cenuşiu. În maniera aceasta pare să se prezinte România zilelor noastre, în care politicul, mass-media, socialul şi culturalul se împletesc într-un joc ameţitor al heteronomiilor. Mai este posibilă gândirea autonomă, eliberarea de presiunea publică? Dar a fost ea vreodată posibilă? Într-un asemenea context am citit volumul lui Arthur Suciu, Discursul autonom. Strategii de comunicare. Structurat în două părţi, prima cuprinzând şapte capitole şi a doua cinci, prefaţă semnată de Camelia Beciu, introducere, concluzii, bibliografie şi indice tematic şi de nume, studiul constituie rezultatul preocupărilor lui Arthur Suciu de a observa ceea ce se ascunde în spatele autonomiei discursive.
Asumpţia de la care autorul porneşte constă în ideea că literatura reprezintă unul dintre cele mai autonome tipuri de discurs sau că autonomia se află în largul său în discursul literar. Desigur, o asemenea asumpţie nu poate fi interpretată decât ţinând cont de discursul existenţialist al autorului însuşi, scriitor certificat publicului românesc prin Contribuţii la apocalipsă, publicată în 2008, la Junimea, şi Fericirea în vid, apărută în 2012, la Alexandria Publishing House. De aceea, îndrăznesc să cred că dincolo de exigenţele strict ştiinţifice ale acestui studiu se ascund şi aspecte de ordin introspectiv-terapeutic. Altfel spus, iese la iveală nevoia scriitorului, a literatului, de a se întreba cu privire la autonomia discursului său şi la autonomia discursivă în sine, prin raportare la mediul social, cultural şi politic în care trăieşte.
Deşi domeniul în care se înscrie este teoria comunicării, cartea abundă de referinţe filosofice, literare şi culturale, neomiţând să contextualizeze problematica discursului autonom la realităţile sociale şi culturale româneşti, alături de permanente menţiuni şi referinţe literare şi filosofice europene. Cine trebuie să aibă un discurs autonom? Cine poate să aibă discurs autonom? Cui i se adresează discursul autonom? Funcţia terapeutică (dacă există una) a unui asemenea tip de discurs îl vizează doar pe emitent sau şi pe destinatar? Asemenea interogaţii sunt sugerate la tot pasul, dar nu rămân la stadiul pur retoric.
Înţeles ca un discurs care se opune puterii, discursul autonom nu se poate desprinde, cel puţin referenţial, de cel heteronom. Nu întâmplător, misiunea lucrării constă în evidenţierea modului prin care discursul autonom se îndepărtează de cel heteronom. Totuşi, problema înţelegerii şi definirii discursului autonom nu îşi găseşte o rezolvare cât timp se limitează la o dublă negare. Aşadar, discursul autonom ar fi negarea opusului său, adică discursul heteronom. Autorul este conştient de această limită atunci când afirmă că „numai prin introducerea unei noi delimitări în masa discursurilor putem spera la o regăsire a autonomiei“(p. 32). De aceea, în mod paradoxal, autonomia poate fi regăsită doar prin conturarea mai clară şi mai precisă a ceea ce semnifică, deci prin impunerea unor bariere sau limite lingvistice, literare, epistemologice.
În alchimia discursului autonom, ingredientul principal îl constituie ironia, cu multiplele sale forme şi manifestări, în sensul în care „discursul autonom este un discurs în acelaşi timp ironic şi autoironic“ (p. 110). Dacă discursul heteronom este produsul unui cadru legitimat de reglementarea oficială a vieţii, ce-i mai rămâne discursului autonom? Prin urmare, ironia, ca trăsătură a celui din urmă, dislocă, îndepărtează de centru, periferizează, contestă discursul dominant. Discursul este autonom doar când rămâne privat, când nu se instituie ca etalon şi nici nu are pretenţia obiectivării.
Senzaţia cu care am lecturat cartea a fost aceea că Arthur Suciu face din discursul autonom aproape un credo personal, în măsura în care adevărata libertate survine doar printr-un discurs autonom. În contrapondere la abundenţa de discursuri heteronome, autorul nu doar ne mărturiseşte cât de important şi eliberator este discursul autonom, ci şi cât de dificil este de construit. Nu întâmplător, cea de-a doua parte a cărţii, prin cele patru diferite strategii discursive autonome analizate, ar putea sugera un manual sau un îndreptar de bune practici pentru discursul autonom. Cioran, Liiceanu, Kundera, Houellebecq sunt trecuţi printr-o sită analitică menită să cearnă şi să discearnă raţiuni ce dau măsura selecţiei pe baza corpusului analitic al autorilor, contextul geografic intelectual şi cultural al receptării lor, unităţile lor discursive şi modalităţile de structurare şi organizare a analizei lor. Deşi aceşti autori sunt selectaţi pentru discursurile lor autonome, Arthur Suciu comite „un sacrilegiu“atunci când îi ierarhizează şi tipologizează. Desigur că un asemenea demers este inerent unei lucrări ştiinţifice, dar cadrele organizate în care suntem constrânşi să gândim şi să scriem ne ademenesc aproape implacabil către discursul heteronom. De aceea, devine inevitabilă interogarea cu privire la aşa-zisa autonomie a autonomiei discursive. Altfel spus, nu este analiza autonomiei discursive sortită să cadă în patima heteronomiei discursive, adică în ceea ce şi-a propus încă de la început să nege?
Revenind însă la cei patru autori avuţi în vedere şi strategiile lor discursive, Arthur Suciu îi aşază în lumină prin evidenţierea particularităţilor scriiturii lor, într-un context socio-cultural dat. Mai mult, el urmăreşte nu doar măsura în care strategiile lor discursive sunt în mod ingenuu autonome, ci chiar modul în care unii şi-au atribuit în mod fals un modus vivendi autonom atunci când contextul social şi politic îl făceau imposibil. În fond, asistăm la de-mascarea unor intelectuali prinşi, cu voie sau fără voie, în tot felul de presiuni şi tensiuni: public-privat, denunţ-autodenunţ, dizidenţă politică-adaptare/complacere politică, destin-întâmplare, asumare-detaşare, din care cei patru ies mai mult sau mai puţin autentici în discursul lor autonom, unii mai autonomi decât alţii. Mărturisesc că am găsit partea dedicată acestei analize interesantă şi incitantă deopotrivă, scrisă cu patimă, verb şi nerv.
Desigur, o întrebare pe care mi-am pus-o în urma lecturii volumului se referă la posibilitatea existenţei discursului autonom, inclusiv în mediul academic românesc. De pildă, producţia universitară, cel puţin cea de cercetare, stimulează apariţia discursului autonom? Impresia mea este că nu, ţinând cont, de pildă, de subiectele şi domeniile de cercetare finanţate în detrimentul altora sau chiar de predilecţia manifestă încă pentru canoane de orice fel (instituţionale, discursive etc.). Lucrarea domnului Suciu îmi întăreşte această impresie, câtă vreme întreprinderi de cercetare ca a sa rămân izolate. Mai mult, discursul autonom se relevă tocmai prin caracterul său anti-sistem, singular şi particularizat. Cred totuşi că statele care au început odată cu căderea Cortinei de Fier să se înscrie în spiritul şi practicile democratice trebuie să fie pregătite pentru producţia de discursuri autonome. Statul democratic liberal, prin maniera în care funcţionează şi se perpetuează ar fi, probabil, unicul model care ar putea să-l încurajeze şi să-l integreze, cu toate riscurile cuvenite. România va învăţa, sper, să aprecieze din ce în ce mai mult acest tip de producţie. De aceea, îmi doresc ca studiul lui Arthur Suciu să se bucure de notorietatea şi prestigiul pe care le merită.