In incheierea foiletonului de saptamâna trecuta citam un fragment dintr-un eseu despre „literatura si realitate“ al lui Gabriel Garcia Màrquez aparut in „El Espectador“. In acelasi articol, tradus, ca si multe altele, de Miruna Ionescu pentru „România literara“, in anii ’80, autorul „Toamnei Patriarhului“ mai marturisea: „Eu m-am nascut si am crescut in Caraibe. Cunosc totul, tara cu tara, insula cu insula, si poate ca de aici sentimentul de frustrare pe care-l am ca niciodata nu mi-a venit o idee si nu am putut face ceva care sa fie mai teribil decât realitatea. Cel mai departe cât am putut ajunge a fost sa o transpun cu mijloace poetice, dar nu exista nici un rând in vreuna din cartile mele care sa nu-si aiba originea intr-un fapt real“.
Gerald Martin observa cu finete ca pentru Màrquez realitatea obiectiva trebuie sa aiba intâietate in arta, dar – precizeaza el – hotarâtoare sunt si universul interior si cel fantastic. Este lesne de inteles de ce Màrquez a fost fascinat de neorealismul italian, poate cel mai important si mai revolutionar curent din intreaga istorie a cinematografiei si singurul care a avut o influenta puternica si asupra artei literare, in speta asupra prozei. Màrquez a fost impresionat, de pilda, de capodopera lui Vittorio de Sica – „Hotii de biciclete“, remarcând si admirând indeosebi „autentica umanitate“ si „veridicitatea tehnicii narative“ a filmului marelui regizor. De altfel, constata biograful scriitorului, in anii ’50, pentru el neorealismul italian era singura modalitate de a face film, regizorul sau preferat fiind Vittorio de Sica, iar scenaristul numarul unu al epocii – celebrul Cesare Zavattini.
Cunoscator profund nu doar al operei personajului sau, dar si al literaturii iberoamericane, Gerald Martin analizeaza si defineste cu o claritate rar intâlnita idei, texte si concepte, altminteri mult vehiculate, nu o data cu neingaduita superficialitate. In primul rând, desigur, „realismul magic“, o tehnica utilizata inaintea lui Màrquez de Asturias, Alejo Carpentier sau Rulfo si care consta in aceea ca naratiunea – toata ori intr-o buna parte – apartine personajelor, conceptiei si viziunii acestora asupra realitatii, autorul lasându-le libertatea deplina si neintervenind in vreun fel nici macar atunci când faptele narate sunt „bizare, folclorice sau superstitioase“. In proza celor care au adoptat aceasta tehnica – subliniaza Gerald Martin – „Lumea este exact asa cum o vad personajele“. Cu o asemenea tehnica s-au scris romane si nuvele, ce au devenit deja clasice, dar despre Màrquez se poate spune ca a scris ceea ce biograful si exegetul sau englez numeste fara sa ezite un roman-mit: „Un veac de singuratate“. Un roman care nu doar a fost si este citit de milioane si milioane de oameni de pe mapamond, dar a devenit subiectul obsesiv al numeroaselor comentarii, al interviurilor cu autorul sau, ca sa nu mai vorbim de scrisorile expediate de cititori de pe diferite meridiane. In stilul sau derutant, dar eficient in a-si gestiona celebritatea, Màrquez a afectat de la o vreme un acut sentiment de sastisire, de respingere a insistentei cu care se revenea mereu – inclusiv in conversatiile cu prietenii – la povestea romanului care il consacrase ca unul dintre cei mai originali prozatori ai secolului XX. Si nu numai. Dând un exemplu, Martin relateaza ca la o petrecere Màrquez si-a pus prietenii sa instaleze o pancarta pe care scria „Sunt interzise discutiile despre „Un veac de singuratate“„.
Romanul a avut un ecou exceptional si o cariera spectaculoasa. Biograful scriitorului rememoreaza ca la aparitia lui, Carlos Fuentes ii spunea lui Pablo Neruda ca „Un veac de singuratate“ are, pentru America Latina, aceeasi insemnatate ca a lui „Don Quijote“ pentru Spania. O carte magica, odata cu care autorul si numele sau au devenit magice. Una dintre putinele din literatura universala – scrie Gerald Martin – care au avut un impact si un succes de asemenea proportii, Boom-ul latino-american insusi datorându-si existenta autorului ei.
In 1970, „Un veac de singuratate“ a fost declarat cel mai bun roman strain aparut in Franta in anul 1969. Màrquez a refuzat sa ia parte la ceremonie, motivând ca era prost tradus in limba franceza, chiar daca recenziile fusesera mai mult decât favorabile. La aceasta se adauga faptul ca era nemultumit de nivelul vânzarilor, in opinia sa explicatia fiind aceea ca in Franta „spiritul lui Descartes a invins spiritul lui Rabelais“. Pentru mexicani „Un veac de singuratate“ este un motiv de mare mândrie fiindca a fost scris in tara lor si nu la Paris, Londra sau in alta parte.
Gerald Martin identifica „un straniu paradox istoric“. Punctul sau de vedere este ca romanele ce pusesera bazele unui Boom latino-american in anii ’60 – intre care „Orasul si câinii“ al lui Mario Vargas Llosa – „nu erau, in esenta, decât niste versiuni aduse la zi ale marilor romane moderniste europene si americane din anii ’20-’30 – lucrari precum «Ulise», «In cautarea timpului pierdut», «Manhattan Transfer», «Doamna Dalloway» sau «Absalom, Absalom!»“. Insa opera care a sintetizat si a consacrat acest Boom latino-american, „Un veac de singuratate“, parea a fi mult mai putin labirintica si modernista decât celelalte. Intr-o epoca in care termenul „postmodernist“ nu fusese inca inventat, critici precum Emir Rodriguez Monegal vorbeau despre „straniul anacronism“ al romanului lui Màrquez – pentru ca parea sa fie transparent, usor de citit si accesibil chiar si celor cu o pregatire literara rudimentara“. In „Toamna Patriarhului“, insa, sunt evidente trasaturile joyceene si woolfiene, fiindca Màrquez a vrut „sa creeze ceva mai apropiat de romanul tipic al Boom-ului“. Interesant e insa ca o facea in momentul când „majoritatea celorlalti scriitori, stimulati de succesul lui Màrquez, se indepartau de maniera caracteristica Boom-ului, scriind mult mai vizibil „postmodernist“, asa cum se presupunea ca este „Un veac de singuratate“„. Martin apreciaza apoi ca „Toamna Patriarhului“ este cea mai complexa opera a lui Màrquez. Si asta, nu doar fiindca insusi autorul a afirmat in repetate rânduri ca e cea mai buna carte a sa. Oricum, e cea care, se pare, l-a solicitat mai mult decât toate celelalte. Un roman in care – observa Martin – cele doua mari teme ale lui Màrquez – puterea si iubirea sunt tratate tinând cont si de „motivele“ ce li se asociaza: amintirea, nostalgia, singuratatea si moartea. Biograful si exegetul englez face o radiografie magistrala, pe masura complexitatii romanului, a carui „curgere temporala este aproape imposibila, intinzându-se pe aproape doua sute de ani“, naratiunea urmarind in fond liniile generale ale istoriei Americii Latine.
Analiza lui Gerald Martin releva sensurile profunde ale romanului si defineste viziunea autorului, ca si multiplele perspective ale naratiunii. Intre altele, el observa cu remarcabila subtilitate: „Nemilosul cinism cu care sunt tratate fiintele umane ne obliga pe parcursul cartii sa luam in considerare eventualitatea ca puterea sa existe pentru a fi folosita („cineva trebuie sa o faca“), perspectiva lui Màrquez asupra istoriei fiind extrem de apropiata de sumbra viziune teoretizata mai intâi de Machiavelli si ilustrata apoi, in mod repetat, de Shakespeare“.
Nu lipseste din comentariul lui Martin analiza stilului si a structurii narative a romanului: „Primele capitole incep cu trei sau patru paragrafe pe pagina, ca o orchestra care isi acordeaza strunele, capatând apoi amplitudine, lungindu-se la nesfârsit. Vocea narativa trece constant de la persoana I, la a II-a si a III-a…Ca narator la persoana a treia, Màrquez este absent aproape cu desavârsire, insa nici un alt roman al sau nu a fost mai dominat de timbrul sau literar atât de specific“.
Animal politic si literar, marele prozator este deopotriva „un autor solitar“ care a scris un roman „despre un dictator obsesiv si singuratic“. L-a scris asa-zicând cu sânge, suferind si, zice Martin, tot obsesiv. Tulburator si, totodata, cum nu se poate mai revelator este ceea ce marturisea Màrquez: „E aproape o confesiune, o carte total autobiografica, o carte de memorii. Fireste ca e vorba de niste memorii cifrate; insa, daca in loc sa vedeti un dictator, vedeti un foarte renumit scriitor care se simte extrem de stânjenit de propria-i celebritate, ei bine, cu aceasta cheie puteti citi cartea si o puteti intelege“.
Lectura biografiei „Gabriel Garcia Màrquez. O viata“ este una de zile mari. Cartea – o lucrare, cum mai aratam, monumentala, insotita de un numar impresionant de note explicative, care, numai ele, ar putea constitui materia unui substantial volum – nu e doar istoria unei vieti si a unei opere „magice“ (cu cuvântul lui Gerald Martin). In definitiv, ea ne repovesteste o mitologie. Mitologia unei lumi si a unui continent fabulos, cu radacini adânci si insângerate, cu dictatori bolnavi de singuratate si de melancolie…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 253