Criză şi cunoastere

Cu câteva luni inainte de izbucnirea teribilei crize din anii 30 ai secolului trecut (arhicunoscuta ulterior drept Marea Criza), unul din marii profesori ai Facultatii de Stiinte Economice de la Yale nu a avut nici o ezitare sa argumenteze public in favoarea achizitionarii de actiuni de la bursele americane. El sustinea ca „preturile actiunilor au atins ceea ce pare a fi un platou inalt, cu caracter permanent“. Nu era nici pe departe vorba de a transmite un mesaj de optimism (profesorul nu era nici politician sau „politruc“, nici analist legat de sfera guvernamentala, nici exponent al unor interese specifice si mai ales nici incompetent, dimpotriva). Era pur si simplu vorba de credinta sincera in valoarea si virtutile analizei stiintifice si empirice a contextului economic care, prin toate datele, ii arata, cel putin in acel moment, justetea unei asemenea afirmatii.
Aceastã abordare nu era o expresie singulara in comunitatea academica, de experti, in presa sau, in general, in comunitatea intelectuala a vremii (ca sa nu mai vorbim de exponentii institutiilor  financiare sau ai administratiei centrale, politicieni, elitele culturale etc.). Toti erau deosebit de increzatori in soliditatea economiei si a pietelor asa cum le indica analiza in lumina a ceea ce se credea in mod ferm ca reprezinta concluzia stiintei economiei timpului istoric respectiv. Putinele voci disidente care chemau timid la prudenta si retinere erau complet acoperite de acea stare euforica si linistitoare generala, bazata pe o anumita perspectiva – asumata politic, stiintific si societal – de cunoastere a realitatii.
Dar acest tip de cunoastere a realitatii economice si sociale s-a dovedit insa fals, iar ceea ce s-a petrecut faptic stim foarte bine. Evident ca, in decurs de câteva zile, in octombrie 1930, bursele s-au prabusit dramatic, iar implozia financiara initiala s-a propagat rapid in economia reala, apoi in social, acoperind in cele din urma, pe toate aceste dimensiuni, intreg teritoriul economiei capitaliste din acea perioada. Criza a sfarâmat economia americana (produsul intern brut a scazut cu o treime intre 1929-1933), a dus peste 2000 de banci la faliment, a lichidat fabrici si industrii, a generat milioane de someri, instabilitate si suspiciune politica si societala de durata. Ea a produs instantaneu panica generala, imprimându-se pentru o lunga perioada in mentalul colectiv al populatiei drept o catastrofa nemaiintâlnita in istoria capitalismului. Panica si frica, duse uneori pâna la isterie, sunt intotdeauna amplificate de lipsa de cunoastere a ceea ce se petrece si se va petrece in viitor, de incertitudinea unui model, a unei metode de salvare. La fel, cuvântul-cheie aici este cunoastere: daca o perspectiva gresita de cunoastere a realitatii a contribuit fundamental la aparitia crizei, aceeasi slabiciune a agravat, din pacate, capacitatile imediate de interventie pentru depasirea crizei. Post-factum putem spune ca guvernele si comunitatile de expertiza nu au stiut sa gestioneze criza aparuta brusc si cu violenta. Neintelegând in context cauzele si resorturile ei adânci, au procedat intr-o prima faza complet eronat, evitând argumentarea si actiunea pentru o interventie statala masiva in vederea salvarii imediate a institutiilor financiare, ceea ce a generat o reactie negativa in lant care s-a rostogolit pâna in inima economiei, blocând-o temporar total.
Mai mult, in plan extern, guvernele au incercat sa-si salveze economiile si finantele muribunde in ceea ce a devenit rapid prima criza globala, prin politici protectioniste si ridicarea de bariere protective inexpugnabile (dupa filozofia primitiva „se salveaza cine poate“), care au stopat circulatia arterelor sistemului financiar international, asa cum exista el in acel timp. Evident, acest ultranationalism economic s-a prelins automat in politic si apoi in geopolitica, contribuind la cea mai grava ciocnire militara din istoria umanitatii.

Lectia „Marii Crize“ este in primul rând o lectie a relatiei complicate dintre cunoastere si realitate. Orice criza, din orice domeniu, este primordial legata de o problema vizând cunoasterea unei realitati aflate in dinamica, pâna la punctul in care se creeaza o tensiune si apoi o discrepanta fundamentala intre cele doua. Abordând conceptul de criza pornind de la semantica sa – Krisis, in greaca veche – Reinhart Koselleck, arata cum acesta „s-a axat mereu pe o economie defectuoasa a timpului“, cum „in toate discursurile care foloseau conceptul de criza era exprimata ideea de a sti ca nu stim din care decurgea obligatia de a anticipa viitorul, pentru a putea evita o nenorocire“.
„A sti ca nu stim“ este insa mai mult, mult mai mult, decât a crede ca stim. Orice teorie generala a crizei – care inca nu s-a putut elabora in ciuda inflatiei galopante de texte, multe dintre ele lamentabile, care utilizeaza conceptul de criza, in special in perioade de criza – ar trebui sa porneasca metodic de la studiul acestui raport complex intre cunoastere si realitate. Acum se admite foarte precis ca, daca in anii 30 ai secolului trecut am fi avut o alta perspectiva de cunoastere a realitatilor economice si sociale, criza ar fi putut sa fie evitata sau cel putin atenuata. „Daca am fi stiut atunci ce stim acum, lucrurile ar fi stat altfel“, scria un analist in populara revista „Newsweek“: s-ar fi putut interveni pentru salvarea bancilor si institutiilor financiare, s-ar fi putut renunta din timp la constrângatorul sistem financiar bazat pe standardul aur, s-ar fi putut coopera international pentru stimularea comertului statelor (o asemenea opinie a fost validata de mari economisti contemporani precum Krugman).
Desigur, e foarte usor sa analizezi critic fapte, evenimente, situatii in mod retroactiv (post factum sunt destui analisti a caror argumentatie plina de limpezime, finete intelectuala si posedând o logica imbatabila e validata automat prin faptul ca deznodamântul este deja cunoscut).
Totusi, analiza critica a trecutului este importanta pentru ca stabilirea unui cadru de cunoastere capabil sa explice o anumita realitate istorica ajuta la formarea acelui bagaj cognitiv necesar prevenirii sau in cel mai rau caz al tratarii viitoarelor crize. Asa cum spunea F.D.Roosevelt, „in urma fiecarei crize, omenirea se inalta din nou, având o cunoastere superioara…“
Atunci când bursele americane au clacat in anul 2008, interventia imediata pentru salvarea institutiilor financiare a putut preveni o catastrofa similara cu cea din anii 30. Si totusi, criza a afectat si afecteaza puternic economia globala a secolului XXI pentru ca exista dinamici noi, specifice contextului complex si trepidant al globalizarii economice si sociale, a caror intelegere de catre experti si elite, ca sa nu mai vorbim de guverne, are inca de suferit. De aici si multe surprize neplacute, uneori cu implicatii dramatice, cu privire la evolutiile economice actuale.
In secolul XXI, crizele care vor veni – si ele vor veni cu siguranta fie in economie, fie in domeniul strategic, in cel ecologic sau biologic – vor avea la baza aceeasi discordanta dintre posibilitatile de cunoastere si evolutia cruda a realitatilor. Sunt si vesti bune si vesti rele in acest sens. Acum, abundenta informatiei, mobilitatea sa si progresul tehnologic nemaiintâlnit ajuta si vor ajuta la sporirea capacitatilor noastre de cunoastere (multe crize despre care nu se stie au fost evitate datorita acestor lucruri). Dar nu trebuie uitat faptul ca aceleasi fenomene poarta in sine germenii unor vulnerabilitati majore in organizarea proceselor de cunoastere a noilor realitati, din ce in ce mai complicate, care sunt produsul lor.
Este un aspect la care suntem obligati sa reflectam tot mai serios. Nu doar in timp de criza.