Sari la conținut
Autor: Horia Pătraşcu
Apărut în nr. 478

Criza de râs

    Nu sunt primul şi probabil nici ultimul care să spună că trăsătura cea mai izbitoare a României actuale este penuria de râs. Dar sunt printre puţinii care spun că locuitorii ei nu sunt nici mai răi şi nici mai buni ca alţii. Şi atunci? De ce nu râdem?
    Râsul – cu toate subspeciile sale – este forma superioară a răutăţii, sublimarea şi mântuirea ei. Râsul este răul spiritualizat, de-materializat sau „exorcizat”. În procesul distilării răului – ambiţiile se destind, încordările se relaxează, resentimentele se resorb. Animalele nu râd, pentru că sunt dincoace de bine şi de rău. Omul are şansa de a-şi transcende răutatea prin râs. Când râdem, începem să simţim vecinătatea binelui. Poate că nu e tocmai o transmutare alchimică a plumbului răului în aurul binelui, dar, în orice caz, râzând ne simţim mai bine…
    Să-ţi iubeşti duşmanii este un precept pe care prea puţini reuşesc să-l respecte. Însă nimic nu ne împiedică să râdem de ei. Nu ştiu dacă-i vom ierta, dar în mod sigur nu-i vom mai urî. Pe deasupra, abaterile de la norma socială sunt sancţionate cel mai eficient prin râs. Ironie usturătoare, satiră muşcătoare… Într-o îndelungată tradiţie românească, cel mai de temut lucru pentru un om – aici pe pământ – este să ajungă de râsul lumii… Îndrăznesc să spun că politica şi societatea românească nu şi-au avut în ultimele decenii nici măcar un singur critic semnificativ. Penuria de zâmbet îşi are corespondentul în penuria de umor. Marii critici ai unei societăţi sunt marii ei umorişti, nu umoralii ei, râzătorii, nu lătrătorii ei, după cum nu sunt nici mâţişorii nesfârşitelor lamentaţii. Televiziunile româneşti – cel mai consumat mijloc de divertisment în România – folosesc „pamfletul” ca etichetă falsă pusă deasupra unui amestec toxic de injurii, care le permite patronilor să nu plătească taxele aferente atacului la persoană. La momentul actual nu există nici o emisiune de calitate de umor, parodie, pamflet. Cât despre literatură…
    Acreala, posomoreala, mohorârea de pe chipurile bucureştenilor, ale românilor în general, sunt ecoul unei campanii de discreditare a râsului dusă, an de an, după 1989. Românii au fost certaţi că „fac haz de necaz”, că iau lucrurile prea în „uşor” şi că toate relele societăţii româneşti se trag din apetenţa acestora pentru „băşcălie”. Cât pe ce ca nenea Iancu să fie pus la zid! N-a lipsit nici critica bancurilor anti-ceauşiste, găsite vinovate pentru deturnarea revoltei în glumă.
    Râsul este cel mai spiritual act fiziologic al omului. O cultură autentică este de negândit în absenţa râsului. Cuvântul de spirit, cuvântul de duh, poanta, gluma, ironia sunt cele mai fireşti manifestări într-o cultură autentică. Paradoxal, râsul nu este deloc străin de o conştiinţă tragică şi lucidă. Don Quijote stă mereu mărturie pentru faptul că ironia este cea mai estetică formă a disperării.
    Din păcate, Poetul se înşela: ţara asta tristă nu este deloc plină de umor.