E greu, indiferent ca esti critic literar, de arta, sau de cinema, sa nu te lasi constrâns – în parerile pe care le emiti despre opera de arta – de reputatia care o precede. Haloul care o învaluie („aura“ ca sa decontextualizez un concept al lui Walter Benjamin), înainte chiar de a fi început lectura sau vizionarea, contine deja toate zonele potentiale unde se poate înscrie judecata axiologica. Lucrurile se complica si mai mult, când opera în cauza merge spre întâlnirea cu publicul împovarata de doua premii prestigioase, cum e cazul filmului semnat de Calin Peter Netzer, „Pozitia copilului“, distins recent cu Ursul de Aur si Premiul FIPRESCI la cea de-a 63-a Berlinala. Cum sa îndraznesti sa critici un aspect cât de mic, când minti mult mai luminate ca a ta sustin ca e vorba de o capodopera si n-au nimic de obiectat?
Atât vreau, de altfel, sa si critic la filmul lui Netzer, înainte sa revars asupra-i un val de elogii: ceva marunt, însa deloc insignifiant în ordinea esteticului. Este vorba de compozitia imaginii si de stilul de filmare. Balansul permanent al camerei, de parca operatorul ar fi fost în stare de ebrietate, trecerea de la un personaj la celalalt fara o încadrare corespunzatoare (capul unuia dintre interlocutori este în mod frecvent „taiat“ la nivelul fruntii, când camera se fixeaza asupra lui în cursul unui dialog), sariturile peste ax si lipsa vizibila de racorduri între planuri pot sa fie deranjante pentru spectatori si nu aduc un plus de valoare si de interes filmului. De la Noul Val francez încoace, toate sunt „fumate“, rasuflate. Asupra acestui aspect voi reveni catre finalul textului.
În rest, „Pozitia copilului“ este un film de o subtilitate si de o forta extraordinare, de o amaraciune cum rar ti-e dat sa vezi si de un simt al masurii care le lipseste cel mai adesea artistilor contemporani, înclinati înspre gesturi extreme în detrimentul unei cautari a general umanului. Tema aleasa de Calin Peter Netzer, care e si scenarist – în colaborare cu Razvan Radulescu – si producator, deci „autor“ în deplinul înteles al cuvântului, e una universala, la fel de veche precum tragedia greaca si cultura occidentala: legatura problematica a copilului adult cu generatia parintilor. Fiul, Barbu, are dificultati în a se rupe de familie si în a-si trasa un drum propriu în viata, cu atât mai mult cu cât Cornelia, o mama posesiva si geloasa, iubitoare si putin capabila sa-i înteleaga nevoia acuta de independenta, manifesta tendinta suparatoare de a-l controla si de a-i monopoliza sentimentele. Tensiunile dintre ei, dar si posibilitatea unei reconcilieri irup cu ocazia unui accident pe care tânarul îl savârseste conducând cu 140 km/ h, în urma caruia moare un copil.
Fiindca face parte dintr-un cerc social cu „relatii“ (mama e scenografa, iar tatal un chirurg cunoscut), totul se pune în miscare pentru ca Barbu sa nu înfunde puscaria, mai ales ca familia victimei se afla pe o treapta inferioara a societatii si nu poate actiona prea multe pârghii pentru a-si face dreptate. Se dau telefoane la prefectura, se masluiesc declaratiile martorilor, se vehiculeaza sume de bani, se contacteaza expertul care trebuie sa faca expertiza masinii dupa accident etc. Pâna si politistii care ancheteaza cazul si care pareau inflexibili într-o prima faza, se lasa înmuiati si încearca sa profite oarecum de contactul neasteptat cu o familie sus-pusa de la Bucuresti. Desi, asa cum a declarat si regizorul, aceasta chestiune a coruptiei ramâne în planul al doilea, cred ca unul din meritele filmului – daca e sa-l raportam la contextul socio-politic românesc – e sa ne arate, indirect, de ce nu putem scapa de mita, de trafic de influenta si de pile, cunostinte, relatii. Aceste racile vor fi mereu cu noi si în noi atâta vreme cât profitam cu totii de pe urma lor: din pacate coruptia e multidirectionala si multifunctionala, cel care trebuie sa dea spaga va fi pus, gratie sistemului, sa si „ia“ la un moment dat, într-un lant fara sfârsit, fiecare cetatean ajungând câteodata în vârful unei piramide a influentei, mai înalte sau mai joase.
În „Pozitia copilului“, se trece totusi de la dimensiunea sociala a povestii la una morala, în sensul înalt si nobil al termenului. Totul pleaca de la ideea – în acelasi timp logica si penibila – pe care o au parintii lui Barbu, de a plati înmormântarea copilului strivit pe sosea, ceea ce-i obliga sa mearga la casa mortului. Tatal, Relu (Florin Zamfirescu), o figura slaba si lipsita de autoritate, nu e cu ei, asa ca în BMW-ul foarte luxos se deplaseaza doar Cornelia, Barbu si Carmen, prietena acestuia, într-o tacere apasatoare, ale carei efecte dramatice sunt bine exploatate de regizor. În fata casei, pe care mama o descrie condescendent ca fiind mai „civilizata“ decât celelalte din sat, Barbu nu se simte în stare sa coboare din masina, lasându-si mama sa intre doar întovarasita de Carmen. De la un „Dumnezeu sa-l ierte!“, spus conventional la intrare, jocuri subtile de glissando duc scena pe culmile tragediei. Discutia dintre Cornelia si parintii lui Mihai, uneori absurda si fara sens, alteori plina de stranii vibratii, subliniaza cât de grava e pierderea unui copil si ce greu se resemneaza o mama cu ea, fie ca lipsa se concretizeaza prin moarte, fie printr-o simpla îndepartare si prin raceala fiului fata de cea care i-a dat viata.
Dupa aceasta discutie între doua mame frustrate, atât de bine construita încât stoarce literalmente lacrimi, Cornelia se întoarce la masina, unde Barbu asteapta, cufundat în gânduri. Probabil sub impulsul remuscarii si poate ca reactie la hohotele sincere de plâns ale mamei, el coboara sa-si ceara iertare de la dl Angheliu (Adrian Titieni), imobil în poarta casei, scena tulburatoare fiind elegant redata, fara cuvinte, în oglinda retrovizoare a masinii, în care Cornelia arunca o privire plina de angoasa, concentrând în ea toata dragostea materna, purificata prin întelegerea coplesitoare a suferintei umane. Atingerea stânjenita a mâinilor între Barbu si tatal copilului ucis pare sa stearga granitele sociale si sa-i uneasca pe cei doi barbati într-o comuna participare la esenta tragica a vietii. Filmul se sfârseste brusc prin întoarcerea lui Barbu, înlacrimat, în masina, dupa care ecranul negru, pe care defileaza genericul, îndeamna spectatorul sa duca scenariul mai departe, spre un deznodamânt concret, sau sa ramâna pe loc, spunându-si ca, atât cât le statea în putinta, personajele au trait un soi de catharsis.
Desi „Pozitia copilului“ se încheie într-o zona unde cuvintele nu-si mai au rostul, trebuie subliniat faptul ca filmul îsi datoreaza totusi impactul emotional în primul rând scenariului. Exceptional scris, acesta exploateaza toate resursele expresive ale unor registre diverse de limba. Se trece usor si firesc – spre deosebire de majoritatea filmelor românesti – de la trivialitate la patetism, de la absurd la înaltator, de la palavrageala mondena fara sens la grave chestiuni existentiale, într-o impecabila arta a conversatiei. Dialogurile, poate cele mai bune dintr-un film de dupa 1989, sunt sclipitoare, pline de nuante si subterfugii, de insinuari si atacuri pe fata, existând scene în care fiecare fraza rostita echivaleaza cu un asalt de scrima. Memorabile sunt de pilda conversatiile dintre Cornelia si Carmen, sau cea dintre mama si soferul masinii pe care Barbu a depasit-o în momentul accidentului, care tin spectatorul cu sufletul la gura mai bine decât ar face-o un film politist. Un fin umor de limbaj nu lipseste, un umor care se situeaza adesea în vecinatatea grotescului (de retinut sunt confesiunile pe care i le face Carmen Corneliei, cu privire la bizareriile sexuale ale lui Barbu).
Partiturile actoricesti sunt asumate cu o virtuozitate remarcabila. Nu doar la nivelul performarii unui dialog în care replicile au rapiditatea sacadata si traiectoria imprevizibila a mingilor de ping-pong, ci si la nivelul mimicii si al jocului corporal. Bogdan Dumitrache reuseste sa redea bine prezenta de urs morocanos si coplesit de evenimente a lui Barbu, iar Ilinca Goia în rolul lui Carmen se ilustreaza printr-o atitudine sobra si printr-o foarte curioasa dinamica fizionomica. În deja mentionata scena a discutiei cu Cornelia, mici tremuraturi ale narilor si ale barbiei, tresariri ale pleoapelor, divergente între mesajul transmis de ochi si de buze sunt de-ajuns pentru sublinierea aversiunii profunde dintre cele doua femei, mai bine decât ar face-o un suvoi de acuze. Luminita Gheorghiu, în rolul mamei, are o prestatie de mare actrita, în acelasi timp vulcanica si echilibrata, dinamica si retinuta, realizând poate cea mai buna interpretare din cariera sa.
si acum, sa revin de unde am plecat. M-am gândit în sinea mea cum ar fi aratat „Pozitia copilului“ daca ar fi fost filmat în stilul cel mai clasic imaginabil, anume cu camera pusa pe trepied, cu încadraturi corecte, realizate dupa toate regulile care se învata în scolile de cinema, si cu un montaj întemeiat pe principiul fluiditatii, nu al discontinuitatii. Am fost fortat sa constat ca filmul ar fi fost la fel, ca n-ar fi pierdut nimic din puterea-i extraordinara, ca ar fi stors aceleasi lacrimi spectatorilor si i-ar fi constrâns la acelasi gen de reflectii serioase despre viata, parinti si copii, despre drame si vinovatie. si, atunci, la ce bun ca toti tinerii cineasti sa se conformeze unor principii similare de compozitie vizuala? Sau, poate ca de vina or fi pur si simplu operatorii?
Autor: IOAN POP-CURSEUApărut în nr. 414