Sari la conținut
Autor: CRISTINA RUSIECKI
Apărut în nr. 498
2014-12-18

Cornelia

    – Cornelia, cine a regizat filmul cutare?
    De pe hol, numele regizorului se aude servit pe loc.
    – Cum o cheamă pe poloneza aia care a scris…?
    Cornelia furnizează prompt numele în timp ce povesteşte amuzată ultimul film pe care l-a văzut. Spre deosebire de colegii mei Nicu şi Carmen, cu care împarte deliciul comentariilor cinefile, n-am răbdare să ascult până la capăt. Prind o pauză când trage din ţigara ei lungă şi subţire, de domnişoară de pension, cum îmi place s-o tachinez, şi îi povestesc despre lucrările unui pictor de la târgul de arte vizuale.
    – Cum îl cheamă?
    E, aici e-aici! Eu sunt exact la antipodul Corneliei. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca să-mi salveze onoarea, colegii încep un fel de anamnesis de grup.
    – Cum picta?
    Mă străduiesc să fac o descriere cât mai… plastică. O văd pe Cornelia cum se concentrează. Ca întotdeauna, e curioasă. Scanează mental vreo duzină de artişti din generaţia respectivă. Îi enumeră. Ori confuzia mea e prea mare ori nu e nici unul dintre ei. Apoi, intrigată, capitulează: „Nu-l ştiu“.
    Îi văzusem lucrările cu două zile înainte, dar încep să mă îndoiesc. Dacă enciclopedia noastră pe două picioare nu-l ştie, poate că, de fapt, nici nu există. Colegul nostru Nicu, şi el homo universalis, încearcă să mă ajute. Îl caută pe internet. Fac repede o nouă descriere şi Nicu îmi propune un set intuitiv, dar bine garnisit. Nici aici nu e!
    „E, hai Cristinike, că mă faci curioasă!“, nu se lasă Cornelia. După o jumătate de oră de frământări de grup, scotocesc după ceva în poşetă. Ca de obicei, o aventură! Scot ba una, ba alta. Şi ce să vezi, dau peste cartea de vizită a pictorului. Mă ruşinez toată. Ca să-mi mai treacă amarul, delicată, Cornelia ne povesteşte diferite faze de când citise ea alături de confraţi de renume în programul Poezie în puşcărie. Cum declamau ei, cum reacţiona auditoriul… Ne prăpădim de râs.
    Hotărât lucru, Cornelia are un alt ritm faţă de turbarea de azi. Păstrează convivialitatea de pe vremuri. Cum nu a apucat să se împrietenească cu tehnologia, nu caută niciodată pe internet. Şi totuşi, rămâne o enciclopedie ambulantă. Una autoironică, mai ales când vine vorba de relaţia cu computerele. Cu mormanele de informaţii pe care le deţine, sunt şi momente când îşi avântă discursul în toate direcţiile. Dar şi când e treabă serioasă, se structurează cât ai zice peşte. Ca la zecile de lansări la care prezintă autorii.
    De vreo şapte luni facem agenda artelor împreună. În fiecare săptămână, citesc ştirile ei şi ştirile mele. Diferenţă de la cer la pământ! Ale mele sunt informaţii seci şi atât. Ale ei sunt cronichete în toată regula: expresive, plastice, nuanţate. Nimic de zis, are condei: frazele se frâng, au ritm, urmează intonaţia naturală. În schimb, tot ea ne laudă pe toţi cam de fiecare dată când scriem. În orice articol găseşte de menţionat ba un pasaj care a interesat-o, ba o propoziţie care a amuzat-o. Pentru fiecare are câte un cuvânt bun. Generozitate trebuie să fie asta! Iar în caz că o rogi ceva, îţi sare imediat în ajutor. Doar dacă ieşim pe hol fără să o chemăm, se supără în glumă şi ne ceartă ţuguindu-şi buzele: „Pe mine nu mă luaţi la ţigară?“. Un suflet de copil care ar face orice ca să fie iubit de ceilalţi.
    Fire solară, e oricând dispusă să comunice cu seamănul ei. Se bucură asumat de norocul de a nu avea o natură conflictuală. Singurele momente de deznădejde vin când nu are bani. Atunci, mai plânge. Ştim cu toţii, lipsa banilor este ucigătoare. Cornelia a probat-o pe propria-i piele. Dar în zece ani nu am auzit-o niciodată spunând ceva rău despre cineva. Nici bârfind. Cu atât mai puţin certându-se. Câţi oameni de asemenea factură mai ştiţi?
    Azi, toate verbele despre colega noastră, poeta Cornelia Maria Savu, ar fi trebuit puse la trecut. Dar nu mă lasă inima. Nu cred că vreunul dintre noi poate să se obişnuiască…