Nimic despre Ucraina până când actorii crizei nu vor apărea în scenă îmbrăcaţi în hainele regelui din povestea lui Andersen. Goi, adică. Jocul din culise scapă ochiului neobişnuit cu manevre precum cele din spatele unui conflict atât de periculos cum este cel din jurul Ucrainei. Să aşteptăm Adevărul şi să ne consolăm cu ideea că democraţia nu apare din spuma mării şi nici nu are vârsta bătrânei Elade. În Marea Britanie, până la Primul Război Mondial, catolicii romani şi protestanţii nu erau primiţi la Oxford şi Cambridge. În Franţa, femeile au obţinut drept de vot şi de a fi alese abia în 1944. Discriminarea rasială a fost abolită în Statele Unite cu doar 50 de ani în urmă. În anii ’60-’70, Portugalia şi Spania erau sub regimurile autoritare ale lui Salazar şi Franco. Iar popoarele din Europa de Est trăiau democraţia aşa cum rezultase ea din înţelegerile lui Stalin cu Churchill. Naşterea lumii moderne, plasată de istorici între Revoluţia franceză din 1789 şi Marele Război din 1914-18, a fost un proces complicat şi dureros. Şi încă mai este.
Morala genocidului din Rwanda
Comemorarea a două decenii de la genocidul din Rwanda a declanşat în Franţa o reacţie de dezvinovăţire. Presa a preluat ştafeta şi, câteva zile la rând, posturile de televiziune cu bătaie în străinătate nu au obosit să transmită reportaje şi informaţii pentru a demonstra că armata franceză nu a fost implicată în masacrul din 1994. Oficial, Parisul acceptă doar păcatele „neutralităţii vinovate“, ceea ce nu-i convinge nici măcar pe francezi. Cercetătorii vorbesc de o complicitate a Parisului cu regimul militar rwandez din acel timp. Belgia, implicată ca şi Franţa, a înfruntat cu luciditate propriile erori. În 2000, primul-ministru belgian Guy Verhofstadt a declarat la Kigali, în faţa a 50.000 de ruandezi: „În numele ţării mele, în numele poporului meu vă cer iertare“. Dar nu numai Franţa şi Belgia poartă vina – directă, indirectă – pentru genocidul din Rwanda. Paralizată de erorile impardonabile pe care le făcuse, în 1992, în Somalia, ONU nu a reacţionat la timp pentru oprirea genocidului, iar Statele Unite s-au arătat mai degrabă indiferente faţă de tragedie. În final, cu preţul a 800.000 de victime, masacrul a luat sfârşit. Rwandezii au depăşit singuri nenorocirea şi, într-un timp scurt, cei năpăstuiţi au înţeles că trebuie să renunţe la identitatea tribală, etnică, şi să-şi construiască una colectivă, de popor. Aceasta este morala genocidului din Rwanda. Dacă ar fi luată în seamă, ea ar putea fi utilă la soluţionarea unui alt conflict, oarecum similar, cel din Republica Africană, în care sunt implicate şi Franţa şi ONU.
Ingrata soartă a imigranţilor
La 2 iulie 1964, preşedintele Lyndon Johnson semna Civil Right Act, un set de legi prin care era declarată ilegală discriminarea pe criterii de rasă, culoare, religie, sex sau origine naţională. Tot în acel an, pastorul de culoare Martin Luther King lansa, într-un discurs public, profeţia rămasă în istorie: „I have a dream“. Visul lui prevestea că „într-o zi, această naţiune (cea americană) se va ridica şi va trăi adevăratul sens al credinţei că oamenii se nasc egali“. În 1968, King a fost asasinat. Nu şi ideile lui. Preşedintele Barack Obama, el însuşi un descendent al afro-americanilor, a ţinut să comemoreze împlinirea unei jumătăţi de secol de la abolirea rasismului chiar în Texas, statul în care mişcarea rasistă a avut unele dintre cele mai puternice convulsii. Ceremonia a fost organizată în Biblioteca „Lyndon B. Johnson“ din Austin, în prezenţa foştilor preşedinţi Jimmy Carter, Bill Clinton şi George W. Bush. Obama a elogiat reformele iniţiate de Johnson privind drepturile civile. „Acestea au fost benefice pentru voi, dar şi pentru mine…“ a spus Obama făcând astfel trimitere la împlinirea profeţiilor lui King. Preşedintele american a respins încercările actuale de renunţare la programele iniţiate cândva de Johnson în domeniul sănătăţii şi educaţiei. „Resping un astfel de cinism pentru că eu am trăit cu promisiunile (hrănite de) eforturile lui Lyndon B. Johnson; pentru că Michelle (soţia) a trăit în moştenirea acestor eforturi; pentru că fiicele mele au trăit în moştenirea acestor eforturi… Pentru că milioane de persoane din generaţia mea au putut să preia ştafeta a ceea ce el ne-a lăsat“.
Tradiţia de stat făurit de emigranţi, cultul egalităţii şi, mai ales, rapida dezvoltare şi prosperitatea au făcut din Statele Unite un pământ al făgăduinţei. De secole, frontierele americane sunt trecute legal sau clandestin de străini, mai ales de latinoamericani, în speranţa salvării de la mizerie şi sărăcie. În 2008, la primul mandat, şi în 2012, la al doilea, preşedintele Obama a promis protejarea legală a imigranţilor, reglementarea statutului clandestinilor toleraţi tacit dar expuşi oricând expulzării. Cu toate acestea, după cum pretinde publicaţia New York Times, în timpul administraţiei democrate au fost expulzaţi din Statele Unite peste două milioane de emigranţi, tot atât câţi au fost expulzaţi în cele două mandate ale republicanului George W. Bush. În ultima vreme, în oraşele Houston, San Diego şi Boston au avut loc mari manifestaţii de stradă pentru apărarea imigranţilor. Demonstranţii purtau pancarte pe care era scris: „Obama, opreşte expulzările“. „Nu pot ignora legile privind imigraţia“, a afirmat preşedintele, amintind că încercările de reglementare a statutului imigranţilor clandestini nu trece de Congres. Voi cere – a precizat apoi – să se treacă în revistă practicile actuale astfel ca expulzările să fie făcute „cu mai multă umanitate“.
Un român în dispută cu Papa
Radu Vrânceanu, doctor în ştiinţe economice, director al Centrului de cercetări ESSEC din Paris şi colegul său, Marc Guyot, nu au avut cuvinte de laudă pentru reflecţiile Papei Francisc privind economia liberală. „În numele respectului persoanei umane, Papa Francisc se vrea antiliberal şi nu are dreptate… În absenţa liberalismului apar sărăcia, corupţia şi lipsa infrastructurilor publice… Considerentele Papei privind criza financiară din 2008 ne face să râdem“, afirmă fără menajamente cei doi profesori-economişti. Reacţia deloc catolică a acestora a fost găzduită de ziarul La Tribune, după ce Vaticanul a publicat în întregime textul enciclicei papale, Evangelii Gaudium („Bucuriile în Evanghelie“) consacrată trăirilor omului religios de azi, atitudinilor sale etice. Problemele economice, tratate doar în două paragrafe, îi prilejuiesc Sanctităţii Sale să pretindă imperativ: „Nu economiei excluderii“ şi „Nu noii idolatrii a banului“. Papa aminteşte de ispita şi tirania banului: „Ca în porunca «să nu ucizi», care pune stavilă fărădelegilor pentru a fi protejată viaţa fiinţei umane, noi trebuie să spunem, astăzi, «nu disparităţilor sociale şi economiei excluderii», pentru că o astfel de economie ucide. Nu este posibil să dăm ştiri despre creşterea cu două procente la bursă şi să nu ne preocupe persoanele în vârstă obligate să trăiască pe stradă, în frig. Aceasta este excludere. Nu putem accepta ca hrana să fie aruncată şi oamenii să sufere de foame. Astăzi totul intră în jocul competitivităţii şi al legii celui mai puternic care îl devorează pe cel slab. Consecinţa: marile mase de oameni se văd înlăturate şi marginalizate, fără locuri de muncă, fără perspectivă, fără cale de ieşire. Fiinţa umană este considerată în sine ca bun de consum care poate fi folosit şi apoi aruncat. S-a ajuns la o «cultură a deşeului». Pur şi simplu, nu mai este vorba de un fenomen de exploatare şi de opresiune ci de altceva… Excluşii nu sunt «exploataţi» ci deşeuri, resturi“.
Profesorii Radu Vrânceanu şi Marc Guyot consideră că funcţionarea economiei liberale scapă total Papei şi aduc aminte Sanctităţii Sale că unul dintre înalţii săi predecesori, Papa Ioan Paul al II-lea, afirma cândva: „Se pare că piaţa liberă este instrumentul cel mai apropiat pentru repartizarea resurselor, cel care răspunde mai bine nevoilor“. Cei doi profesori trec cu vederea faptul că pe vremea când era la Cracovia, în Polonia comunistă, cardinalul Woitila, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea, se ducea la Catedrală în Mercedes, în timp ce pastorul Jorge Mario Bergolio, actualul Papa Francisc, mergea cu tramvaiul până în cartierul Flores din Buenos Aires pentru a ţine predici pentru mântuirea săracilor.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 466