Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2000), Polirom, Iaşi, 2010
Ne-am obişnuit să prezentăm decalajul dintre dezvoltarea Occidentului şi cea a României ca ţinând preponderent de o defazare culturală, de „mentalităţi“ şi etici incompatibile, de proverbiala lene şi apatie „balcanică“, de câte şi mai câte. În tradiţia deja încetăţenită a ceea ce Sorin Adam Matei numea „boieri ai minţii“, suntem prea des tentaţi să luăm în considerare problema prin intermediul lentilelor ideologice ale neoliberalismului neoconservator: nu ne place munca, nu ne place câştigul cinstit, pentru care nu am avea nici înclinaţia, nici răbdarea necesare, ne complacem indolent într-o stagnare autoindusă, al cărei orizont nu îl percepem şi, chiar dacă l-am percepe, pur şi simplu nu ne-ar interesa. Când vom avea şi noi o etică a muncii nemţească, o punctualitate englezească şi o înclinaţie culturală franţuzească şi/ sau italienească, de abia atunci ne vom depăşi condiţia de frăţiori mai mici şi mai prost îmbrăcaţi ai Europei. Cine mai ţine minte critica lui Marx de la jumătatea secolului XIX referitoare la prejudecăţile englezilor faţă de imigranţii germani (un fel de est-europeni, pe atunci), pe care îi etichetau ca fiind leneşi şi imbecili?
Invers, apetenţa pentru ideologizare se manifestă şi dinspre stânga. Condiţia periferică a României în circuitul economiei mondiale ar data încă din zorii modernităţii, atunci când provinciile româneşti ar fi fost transformate în surse de materii prime, în speciale alimente, de către capitalismul emergent. Numai că, putem afla din lucrarea istoricului Bogdan Murgescu, extrem de actuală, în ciuda faptului că a fost publicată acum cinci ani, decalajul dintre Europa de Est şi Occident îşi face apariţia încă din Evul Mediu, datorându-se productivităţii agricole mai ridicate a acestuia din urmă (p. 19). Fernand Braudel a descris magistral, în monumentala Civilization matérielle économie et capitalisme, cauzele acestei evoluţii diferite: densitatea demografică mai mare a Occidentului, care a impulsionat diferite tehnologii menite să crească productivitatea agricolă şi a muncii în general, respectiv comerţul – cuplată cu o anvergură geografică limitată (vezi şi Peter Gunst, „Sistemele Agrare ale Europei Centrale şi de Est“, în Daniel Chirot (coord.), Originile Înapoierii în Europa de Est, Bucureşti, Corint, 2004, pp. 72, 76). Densitatea demografică redusă din Europa de Est a acţionat ca o frână în calea identificării de oportunităţi în vederea ameliorării productivităţii. De-a lungul epocii moderne timpurii, decalajele dintre cele două părţi s-au amplificat. De exemplu, în secolul XVI şi în prima parte a secolului XVII procesul de aservire a populaţiei rurale s-a amplificat în ţările române. Mult celebratul Mihai Viteazul a fost unul dintre domnitorii care a reprezentat cu brio această involuţie socială. Şi, aşa cum observă Robert Brenner, ţăranii înrobiţi de către nobilul latifundiar sau aflaţi în proprietatea bisericilor şi a mănăstirilor nu aveau de ce să fie competitivi: nivelul lor de trai nu era proporţional cu rezultatele muncii pe care o prestau şi, în plus, nobilul nu îi putea pur şi simplu concedia în cazul în care nu era mulţumit de rezultate (Robert Brenner, Înapoierea economică în Europa de Est în lumina dezvoltării occidentale, în Daniel Chirot (coord.), Originile înapoierii în Europa de Est, Bucureşti, Corint, 2004, p. 32).
Revoluţia Industrială a amplificat asimetriile existente între Occident şi Europa de Est, nu le-a creat. În Ţările Române au existat însă şi importanţi factori interni care au contribuit la acest deznodământ. Mă refer la polarizarea socială extremă, instituţionalizată în secolul XVIII printr-un sistem de impozitare deosebit de dur, de la care clasele sociale avute erau, cu mici excepţii, scutite. Chiar dacă Poarta a monopolizat începând cu secolul XVI comerţul Ţărilor Române prin „restricţii asupra exportului de vite, oi, grâu şi alte cereale, miere şi cherestea“ în măsura în care „nu erau satisfăcute nevoile otomane“, impunând, două secole mai târziu, sistemul fanariot, ca urmare a încercărilor unor domnitori ca Dimitrie Cantemir (Moldova) sau Constantin Brâncoveanu (Ţara Românească) de a se apropia clandestin de Rusia, respectiv Austria (Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Bucureşti, Humanitas, 2013, pp. 23-24, 51) – influenţa turcă asupra economiilor provinciilor româneşti nu a fost atât de nefastă pe cât se crede de obicei, este de părere Murgescu. Turcii erau buni organizatori în plan administrativ şi economic, având tot interesul să dezvolte teritoriile asupra cărora îşi exercitau, într-un fel sau altul, influenţa.
Un alt mit demontat în carte este acela al României secolului XIX ca „grânar al Europei“. Fals, afirmă Murgescu. Rusia era în acea perioadă principalul exportator de cereale în Occident. Chiar dacă, prin 1830, preţurile cerealelor româneşti erau la un sfert din cele britanice şi la jumătate faţă de preţurile practicate în Italia, producţia provinciilor româneşti, ulterior a României, era pur şi simplu insuficientă pentru a conta în ecuaţia comerţului cu cereale la nivel european. Sigur, după ce britanicii au liberalizat în 1840 comerţul cu cereale, asigurându-şi în prealabil supremaţia industrială, pe lângă cea maritimă, preţurile au scăzut, scăzând deci şi atractivitatea exporturilor româneşti în domeniu.
Aşa că nu capitalul internaţional este responsabil pentru subdezvoltarea României până în secolul XIX, ci o combinaţie de factori regionali şi interni. Pe de altă parte, statutul de ţară exportatoare de produse nu echivalează neapărat cu retardarea dezvoltării: Statele Unite, Canada sau Danemarca sunt exemple importante în acest sens. De menţionat faptul că, pe întreg parcursul cărţii, Murgescu pune în relaţie evoluţia economică a României cu Serbia, Irlanda şi Danemarca, state care, deşi substanţial diferite din numeroase puncte de vedere, au avut, pe la 1500, un punct de pornire relativ similar. Autorul exemplifică abundent o concluzie simplă: Danemarca, urmată de la o distanţă considerabilă de Irlanda, a întrecut România şi Serbia, aflate la un nivel de dezvoltare aproximativ egal, datorită libertăţilor acordate ţăranilor, pe care i-a protejat de exploatarea nobililor şi a bisericii, respectiv datorită inteligenţei cu care a ştiut să profite de proximitatea pieţei britanice (pp. 61-64, 200). Subdezvoltarea nu este impusă din exterior, aşa cum afirmă modelele teoretice elaborate de Immanuel Wallerstein sau André Gunder Frank, ci are de-a face în primul rând cu opţiunile politice interne (p. 204). În acest punct merită să ne reamintim câteva premise suplimentare pe care John Lampe le cataloghează ca fiind responsabile pentru rămânerea în urmă a Europei de Est în secolul XIX: la modul general, caracterul agrar, tradiţional, al economiilor est-europene, lipsa de investiţii occidentale în sectoarele private ale statelor est-europene şi concentrarea acestora înspre achiziţionarea de obligaţiuni statale, lipsa de inspiraţie a statelor est-europene în gestionarea fondurilor primite, din care nu reuşeau să cheltuie în investiţii în infrastructură mai mult de o cincime, educaţia publică existentă în aceste state, bazată nu pe stimularea gândirii şi a comportamentului antreprenorial, ci pe crearea conştiinţei naţionale şi dezvoltarea corelativă a birocraţiei, nu a investiţiilor pornind din sectorul privat şi, în sfârşit, „dimeniunea redusă a pieţelor interne şi penuria forţei de muncă în sectorul industrial“, aspecte care „nu pot fi puse nici pe seama capitaliştilor străini şi nici pe cea a guvernelor locale“ şi care aveau drept cauză primară mai sus discutata raritate a populaţiilor din Europa de Est (John R. Lampe, Frontieră imperială sau periferie capitalistă? Despre cum trebuie definită înapoierea balcanică, între 1520 şi 1914, în Daniel Chirot (coord.), Originile înapoierii în Europa de Est, Bucureşti, Corint, 2004, pp. 249-251).
Mai departe, secolul XX nu a adus o ameliorare a condiţiei ţăranilor români, aşa cum era de aşteptat. Dimpotrivă, munca pe care aceştia au ajuns să o presteze pentru marii latifundiari s-a dublat (p. 126), fapt care a condus la accentuarea asimetriei dintre oraşe şi sate
(pp. 139-140). Un alt factor care a acţionat în defavoarea dezvoltării economice a României a fost, până în 1948, nivelul ridicat de analfabetism al populaţiei; Irlanda sau Danemarca au investit din timp în această resursă, iar rezultatele nu au întârziat să apară (pp. 193-194). De abia în timpul regimului comunist a fost iniţiat un program educaţional care a transformat analfabetismul într-o problemă relativ irelevantă. Mitul prosperităţii interbelice a României este de asemenea desfiinţat de Murgescu, autorul criticând protecţionismul lipsit de inteligenţă al statului român, progresele nesemnificative ale industriei, sărăcia acută a mediului rural, care ar fi putut reprezenta un debuşeu al cererii pe plan naţional, impulsionând astfel dezvoltarea şi, la modul general, absenţa unei perspective de creştere economică echilibrată şi durabilă (pp. 250-267). Nici perioada comunistă nu scapă de critici: în ciuda programelor ample de dezvoltare economică şi socială şi a privaţiunilor de tot felul la care a fost supusă populaţia, statutul de ţară subdezvoltată nu a putut fi depăşit. Va putea fi, în viitor? Exemplul Danemarcei, pentru a păstra cadrul comparativ propus de autor, arată că un astfel de rezultat nu este deloc imposibil. Numai că el trebuie construit din interior spre exterior; nu rezolvăm nimic punând pe prim-plan lupta cu morile de vânt ale capitalismului global: capitalismul local, camuflat comod în anii 1990 sub sloganul naţionalist „nu ne vindem ţara“ – din moment ce putem să o cumpărăm noi, la preţuri de nimic, sau să vindem, tot la preţuri de nimic – şi astăzi reinventat, cu ajutorul subvenţiilor primite de la stat şi al fondurilor europene, sub forma politicii regionale – ar trebui să fie primul pe lista preocupărilor noastre.