Fred Popovici In dialog cu Ion Bogdan Stefanescu
Fred Popovici este compozitorul unei muzici sofisticate, intelectualizate, bazate pe tehnici de compozitie inspirate din teoriile matematice.
IBS: De unde aceasta aplecare catre stiintele exacte, cu precadere matematica, pe care o stapaniti atat de bine?
FrP: Este o chestiune de educatie. Am facut liceul real foarte serios si m-am indragostit realmente de matematica, astfel incat, atunci cand a trebuit sa aleg o facultate, am fost indrumat de tatal meu spre Politehnica. Am intrat la o sectie dificila, dar cand am aflat ca diploma de Politehnica este doar de inginer, am renuntat brusc, dupa numai un an de studii. Nu puteam sa ma impac cu ideea ca voi fi inginer, insa aceea a fost perioada in care mi-am imbogatit limbajul matematic.
IBS: Aveati si o educatie muzicala in paralel?
FrP: Sigur ca da. Foarte serioasa. O sa va fac o confesiune: tatal meu considera ca liceul de muzica nu e eficient din punctul de vedere al pregatirii generale, asa ca a hotarat sa fac muzica in paralel. Cu durere in suflet, am renuntat la ideea ca voi fi pianist concertist, desi se pare ca aveam unele calitati.
IBS: Si dupa un an de Politehnica, ati intrat la Conservator?
FrP: Intocmai. Intamplarea a facut sa il am ca profesor pe Stefan Niculescu, un alt inginer, de data aceasta cu diploma. Un noroc fantastic, pentru ca limbajul nostru s-a acordat din primul moment. In anul in care Stefan Niculescu a lipsit de la catedra, onorand bursa DAAD pe care, mai tarziu, am avut-o si eu, spre marele meu noroc am studiat cu un alt impatimit al matematicii, Aurel Stroe.
IBS: Practic, nu s-a produs niciun hiatus in studiul dumneavoastra.
FrP: Perfect adevarat. Nici o ruptura in travaliul meu. Treptat, am realizat un proiect de compozitor la care m-au ajutat matematicieni renumiti. Trebuie sa-l omagiez pe profesorul Solomon Marcus, care mi-a inlesnit accesul la lucruri de varf ale gandirii matematice contemporane. Apoi, pe asistentul lui, prietenul meu de o viata, Ionut Chitescu, intre timp ajuns si decanul Facultatii de Matematica, cel care nu m-a lasat nici o clipa sa abdic de la nivelul maxim al cunostintelor.
IBS: Ati avut vreun model printre compozitori?
FrP: Fara doar si poate. Modelul pe care mi l-am ales a fost Iannis Xenakis, pe care il consider un compozitor cheie al secolului XX. Am avut parte de „intalniri“ esentiale cu mari maestri ai gandirii contemporane, cum ar fi Jacques Derrida sau Gilles Deleuze, de la care am invatat, direct sau indirect, conturandu-mi astfel proiectul. S-a intamplat ca, la inceputul anilor ’90, sa am ocazia de a lua contact cu tehnicile informaticii din cadrul Universitatii din Berlin, sub indrumarea profesorului Manfred Krauze. Acolo am fost izbit de o realitate: exista, in cadrul Universitatii, o sectiune dedicata muzicii!
IBS: Profesorul Krauze era el insusi compozitor?
FrP: Nu. Era informatician pur. Lucra insa cu compozitori. Le intelegea ideile cele mai intime. Stockhausen a colaborat cu el foarte mult. Ei bine, revenind in tara, am incercat sa creez aceasta sectie si la Politehnica din Bucuresti, ajutat si sustinut de profesorul George Stefan, candva si ministru al invatamantului. Am intampinat, insa, o problema: nu aveam doctoratul in matematica, astfel incat m-am executat, si l-am realizat. Apoi am intampinat problema banilor. George Stefan a plecat pentru multi ani in America, asa ca proiectul meu a zacut timp indelungat.
IBS: Despre ce ani vorbim?
FrP: Anii ’90. Hiatusul a durat 11 ani. L-am intalnit pe domnul Cristian Negrescu, actualul decan al facultatii, care a mers pe mana mea. Asa am ajuns sa lucrez intr-un laborator electroacustic de mare tinuta, cu posibilitati dintre cele mai formidabile.
IBS: Ati avut modele occidentale pentru constructia unui astfel de laborator?
FrP: Am frecventat, in primul rand, IRCAM-ul din Paris, „sfanta sfintelor“, si multe alte laboratoare electroacustice din Europa si America, modele pe care le-am avut in vedere cand s-a creat cel de la Bucuresti. In tot acest rastimp, am mai intalnit un om providential: pe dl. Ursutiu, de la Politehnica din Brasov, o persoana cu contacte extraordinare, cu MIT (Massachusetts Institute of Technology) si cu Stanford University, astfel ca, in cele din urma, proiectul meu a inceput sa capete o forma tot mai coerenta.
IBS: Sa inteleg ca sunteti un spectralist convins?
FrP: Ei, pe la inceputul anilor ’80 am descoperit spectralismul. Nu prea se cunoaste exact ce este acest concept. Se considera ca daca lucrezi cu armonicele sunetului esti spectralist, dar nu este asa. Spectralismul este tehnica de a investiga sunetul in toate mecanismele lui intime, asa cum in fizica cuantica se studiaza toate comportamentele particulelor la nivel subatomic.
IBS: Un univers fascinant.
FrP: Descoperi de fapt cum se alcatuieste aceasta realitate pe care o numim muzica, descoperi intimitatile absolute ale acestui demers. Aceasta este viziunea mea componistica.
IBS: Si ce loc ocupa matematica in aceasta viziune?
FrP: De ani buni lucrez cu un capitol al matematicii care se numeste „teoria fractalilor“.
IBS: M-ati pierdut.
FrP: Explic imediat. Este vorba despre geometria inventata de marele matematician francez Benoit Mandelbrot, care studiaza figurile neregulate. De altfel, ce este regulat in universul care ne inconjoara? Exista vreun triunghi echilateral perfect in Univers? Este Pamantul o sfera? Nici pe de parte. Spre exemplu, care este lungimea granitelor Marii Britanii? Toata lumea ar spune ca, mai ales fiind o insula, se poate masura simplu, dar nu este chiar asa. Daca masuram cu km-ul, avem un rezultat, daca trecem la metri, vom avea o dimensiune mai mare, iar daca masuram in mm, lungimile granitelor sunt infinite. Asta ne arata fractalii.
IBS: Ceata totala. Cum se intampla asta?
FrP: Pentru ca numarul detaliilor creste infinit. Este o chestiune nu de extensie, ci de intensie. Cand eram copil, citeam revista lunara „Stiinta si tehnica“ si, in fiecare numar, la sfarsit, era o fotografie ciudata. Trebuia sa ghicesti ce reprezinta. Una dintre ele mi s-a parut deosebit de interesanta: un peisaj martian, lunar, jupiterian, in orice caz, halucinant. Am asteptat o luna de zile ca sa aflu ce era.
IBS: Si ce era?
FrP: O foaie de varza filmata la un microscop electronic. Capatase un numar de detalii inimaginabil de mare, care nu mareau frunza de varza, ci te introduceau intr-un univers ce tindea spre infinit. Aceasta este teroria fractalilor si problema granitelor Angliei. Iti dai seama ce incepi sa vezi la nivel de mm?
IBS: Si in muzica?
FrP: Descopeream intr-o sonata celebra de Mozart, care se termina cu „Marcia alla turca“, cum melodia este practic fractalizata intr-un mod despre care ai zice ca e lucrat cu calculatorul. Si la Max Reger am observat stapanirea aceleiasi tehnici. Am discutat indelung acest subiect cu Mihai Brediceanu. Suntem practic doi in muzica romaneasca – timpul va spune unde se va plasa fiecare – cu preocupari atat de intense incat am ajuns la doctorat: Brediceanu in topologie, iar eu, in teoria comunicarilor si sistemelor complexe. Matematica de ultima ora se ocupa cu teoria complexitatii.
IBS: Adica…
FrP: Sunt sisteme in care input-ul nu se regaseste in output, pentru ca, in interiorul sistemului, lucreaza un numar foarte mare de feedback-uri, de intractionari reciproce, care fac ca rezultatul sa fie sensibil diferit de ceea ce am introdus la inceput. Calculatorul clasic poate sa-ti faca orice numar de inmultiri, iar rezultatul apartine acelor inmultiri, nimic mai mult. Sistemele complexe sunt cele care adauga ceva datului initial. Oare cunoastem o definitie a artei mai potrivita decat aceea care spune ca ceea ce intra este diferit de ceea ce rezulta? Nu cred. Ideea complexitatii ne arata ca ori de cate ori marim cantitatea de informatie intr-un sistem, acesta incepe sa tinda catre haos. Haosul nu este rezultatul suprimarii unor legi, ci al exacerbarii lor. Universul pare la prima vedere haotic, pentru ca suma legitatilor care prezideaza la facerea lumii este enorm de mare. De aceea, daca ar fi sa evocam fiinta suprema, ea ar fi super-super-super matematicianul, la al carui mod de structurare a Universului noi nu putem accede. Putem doar sa ne invartim in jurul entitatilor lui, dar nu le putem patrunde, astfel incat, ceea ce fac eu ca muzician nu violeaza nimic din toate legile eterne ale artei. Arta ramane un mister, dar are cateva cai partiale de acces. Este sigur ca nucleul absolut nu poate fi atins, dar trebuie sa tinzi intr-acolo. Cu alte cuvinte, daca te afli in fata unui pupitru imens, cu un numar enorm de butoane, trebuie, doctrinar, sa stii pe care sa le apesi cu folos. Altfel, rezulta un bricolaj pe care multi, din pacate, il numesc stiinta.
IBS: Totusi, un sistem matematic este fix, dar daca ne gandim la omul compozitor, atunci e firesc ca „output-ul“, adica ceea ce iese in mod creator, sa fie decantat prin filtrul personal. Cu alte cuvinte, primim cu totii o educatie muzicala dar, ceea ce iese din mintea si sufletul fiecaruia e total diferit.
FrP: Tocmai aceasta este teoria complexitatii. Fiecare receptor adauga ceva. Cand eram student, a venit un scriitor si cineast – care astazi este dat uitarii, Alain Robbe-Grillet, a carui idee m-a urmarit toata viata: opera mea, spunea el, fie ca este roman sau film, nu este completa; ea incepe sa existe din momentul in care receptorul o foloseste activ. Daca este perceputa pasiv, opera nu exista. Lucrul acesta il stiau si van Gogh ori Cézanne. Opera trebuie completata de catre cel care o recepteaza; teoria lui Umberto Eco din „Opera aperta“. Asadar, adevarata opera de arta este deschisa, nu inchisa. Sigur, este adevarat ca o anumita perspectiva estetico-istorica, pornind de la „Poetica“ lui Aristotel, mizeaza pe ideea de opus perfectum – imaginea lui Dumnezeu. Dar stim foarte bine ca da Vinci nu si-a finalizat nicio opera, nici chiar „Gioconda“ nu este intocmai ceea ce voia. Paul Valéry in „Introduction à la méthode de Léonardo da Vinci“, incearca sa desluseasca mecanismul gandirii lui, primul care a inteles ca menirea creatiei omenesti este aceea de a fi vesnic dusa mai departe. De aceea, operele mari rezista sute de ani, pentru ca intuitii extrem de diferite gasesc mereu inca ceva si inca ceva de adaugat, in acelasi spatiu propus de opera respectiva. Deci, daca nu ai concursul celui care te recepteaza, demersul tau este ratat.
IBS: Spuneti ca da Vinci nu-si finaliza lucrarile? Le continuau discipolii?
FrP: Se stie ca proiectul lui era extrem de complex. Lucra cu mari matematicieni, cu Luca Paccioli, bunaoara. Ii cerea acestuia niste scheme geometrice dintre cele mai complícate, pentru a le potrivi cu viziunile sale picturale. La Londra, exista a doua varianta a lucrarii sale „Madona printre stanci“, iar in prezentarea tabloului se spune ca in mod sigur da Vinci este autorul celor patru personaje principale (capul, mainile si o parte din detalii), dar pana unde a mers el si cat au continuat discipolii lui nu se va sti niciodata. Intrebarea este: de ce doua variante ale aceluiasi subiect? Tocmai pentru faptul ca ar fi vrut sa o faca si pe a treia si pe a patra. Stia ca niciodata nu va sfarsi. Travaliul lui era continuu. In secolul XX, aceasta problema devine aproape dramatica. Il consider pe Franz Kafka un scriitor urias. Sunt absolut convins de acest lucru. A terminat ceva Kafka? Mai departe, stim cumva daca „Vechiul Testament“, pe care il cunosc destul de bine, e terminat? Un scriitor care m-a influentat foarte mult este Robert Musil, autorul celebrului roaman „Omul fara insusiri“, roman care nu putea fi incheiat. A scris zi dupa zi, timp de treizeci de ani, si daca ar fi trait 100 de ani tot nu l-ar fi terminat, pentru ca proiectul era nesfarsit. Autorul isi doreste insistent, dramatic, contributia cititorului. Toutes proportions gardées, mutatis mutandis, este ceea ce imi doresc si eu, in modul cel mai ideal cu putinta, in momentul in care mi se canta o lucrare: de la interpreti si pana la ascultatori, sa incerce cu totii sa isi asume o oarecare finalitate personala si temporala, niciodata ultima. Spunea Flaubert: „Prostia este dorinta de a trage o concluzie“. Ei bine, in arta nu exista concluzii, exista doar premise pe care trebuie sa le pui corect si pentru aceasta ai nevoie de un proiect foarte bine alcatuit.
IBS: Haideti sa ne indepartam putin de teorie si sa revenim la dumneavoastra. Ati intrat la Politehnica si, dupa un an, ati renuntat in favoarea Conservatorului.
FrP: Da. I-am marturisit tatalui meu, pentru care aveam o adevarata veneratie, ca nu vreau sa fiu inginer, dar ca lucrurile pe care le-am asimilat le voi folosi in alta parte. Avusesem deja acea intalnire providentiala cu Stefan Niculescu.
IBS: Absolut toti creatorii din generatiile urmatoare celei lui Stefan Niculescu il considera reperul esential in muzica romaneasca si, totusi, astazi, muzica lui e foarte putin cantata.
FrP: Dupa mine, in momentul de fata Stefan Niculescu este uitat in mod inadmisibil. In 2008, cand maestrul a murit, Uniunea Compozitorilor a organizat un mic concert cu studentii lui de varf: Calin Ioachimescu, Adrian Enescu, eu, mult mai tanarul Adrian Mociulschi. Am spus atunci ca, din momentul in care Niculescu a intrat in eternitate, cred ca nu se mai pune problema ca el sa nu fie alaturi de Enescu, si imi masor bine cuvintele. Nu se mai pune problema programarii vreunei lucrari de Niculescu in stagiunile noastre, ci a realizarii de festivaluri care sa-i poarte numele, a raspandirii creatiei lui prin festivaluri si stagiuni in strainatate. Or, in momentul de fata, nici macar nu exista o editie a operelor complete ale lui Stefan Niculescu. Zac manuscrisele la Uniunea Compozitorilor si nu se uita nimeni la ele.
IBS: Cum era ca profesor?
FrP: Am avut un dialog absolut senzational. Majoritatea orelor nu le faceam la Conservator. Mergeam la dansul acasa. M-a lasat, in limite rezonabile, sa fac ceea ce voiam. Si-a dat seama ca n-avea niciun rost sa-mi pierd multa vreme scriind o parte de sonata à la Mozart. La ce-ar fi folosit lucrul acesta? Asa ca am descoperit rapid etapele principale ale muzicii contemporane: atonalismul, serialismul, serialismul integral, muzica electronica¸ post-seriala, aleatorie, muzica facuta cu procedee matematice s.a.m.d., astfel incat, la sfarsitul Conservatorului, dispuneam de un bagaj de informatii urias. Niculescu era un impatimit al studiului partiturii. Avea o biblioteca covarsitoare pentru vremea aceea. Nu stiu cine, la nivel european, era atat de informat ca el. Avea tot ce exista in momentul acela mai nou, mai proaspat, mai interesant, mai incitant in muzica secolului XX. Si cu o generozitate extraordinara imprumuta orice partitura din biblioteca, spre a fi studiata. Spunea ca trebuie sa afli la timp tot ceea ce se intampla nou in muzica, altfel te trezesti intr-un tarziu ca ai descoperit America pentru a mia oara si inca cum? Pe harta! Din pacate, tipul de profesor enciclopedic nu mai prea exista astazi. Niculescu era un astfel de profesor, asa cum au fost Schönberg, Messiaen, Ligeti, adica o multime de intelectuali al caror numar incepe sa se subtieze dramatic.
IBS: Astazi avem profesori specializati pe domenii foarte restranse de activitate. Se poate si asa.
FrP: Profesorul nu trebuie sa te influenteze intr-un anumit fel. Boulez spunea ca profesorul trebuie sa organizeze nemultumirea studentului. Profesorul are rolul de a-l asista, de a-l ajuta, ca un antrenor, sa-si organizeze drumul, sa-i arate caile pe care sa-si indrepte aceasta nemultumire. Asa era si Stefan Niculescu. Era omul care statea pe margine in timp ce tu inotai in bazin. Puteai sa te ineci si nu te salva. Daca ii aratai o partitura, cu mii si mii de semne, si el punea degetul pe unul dintre ele intrebandu-te de unde vine acea nota, spre exemplu, si tu aveai proasta inspiratie sa-i spui ca asa ti-a venit, inchidea partitura si termina brusc conversatia. Inspiratia de moment nu inseamna studiul compozitiei. Astazi s-a cam pierdut acest tip de lectie.
IBS: Dar, in mod normal, devii compozitor numai daca ai vocatie.
FrP: Este foarte clar. Numai prin vointa proprie. Boileau spunea in „L’Art poétique“, inca din secolul XVII: nu devii poet decat daca ai vocatie pentru asa ceva. Dar organizarea pentru a deveni poet ti-o da cineva. De aceea, Niculescu, cand m-am dus la Darmstadt, a fost fericit pentru mine. Nu a spus ca n-am ce sa invat acolo mai mult decat am facut-o cu el. Din contra! M-a asigurat ca voi descoperi alte universuri, alte informatii, pe care el fie nu le avea, fie nu-i erau apropiate, dar pe care va trebui sa le decantez prin filtru propriu. Din acest motiv, pot sa depun marturie definitiva ca Niculescu nu m-a intrebat niciodata de ce vreau sa scriu o lucrare post-seriala sau cu spatii topologice. Era optiunea mea, pentru care, insa, trebuia sa merg pana la capat. Este celebra lectie socratica: ceea ce stiu e ca nu stiu nimic, dar stiu foarte bine ca trebuie sa tind sa descopar ceea ce nu stiu.
IBS: Aveti vreodata certitudinea ca, dupa ce ati incheiat o lucrare si ati ascultat-o in prima auditie, nu se mai poate schimba nimic?
FrP: Trebuie sa-l citez din nou pe Robbe-Grillet care spunea ca daca ar fi multumit de o lucrare n-ar mai scrie-o pe urmatoarea. Este celebrul mit al lui Faust: in momentul in care spui „O, clipa prea frumoasa, opreste-ti zborul“, mori. Daca mai fac inca o lucrare, e sigur ca nu mi-a reusit ceea ce am vrut in piesa anterioara. Astazi se stie foarte bine ca marile cvartete de Beethoven, Op. 130, 131 si 132, in si bemol major, do diez minor si la minor, au fost scrise simultan. De fapt, Beethoven isi propusese o metacompozitie, pe care stia foarte bine ca nu o poate realiza doar printr-o singura lucrare. Avem exemplul cvartetului Op. 130, unde, dupa cinci parti complícate, mai vine si „Marea fuga“. Asta ne arata ca Beethoven avea un proiect atat de vast, incat nu putea fi jugulat intr-o singura partitura. Si daca vedem cum migreaza ideile in cele trei cvartete amintite, realizam ca trebuie cantate ca un tot unitar, adica un cvartet de coarde ar trebui sa se sacrifice si sa le cante in acelasi recital, unul dupa altul. Abia atunci s-ar palpa proiectul beethovenian. Mai mult decat atat, Beethoven, care avea o multime de proiecte pornite, a murit tot cu un manuscris al unui cvartet in fata, la care pigulea in clipa mortii. Inseamna ca nici cele trei mari cvartete la care trebuie sa-l adaugam pe ultimul, op.135 in Fa major, nu-l satisfaceau. Proiectul era mai mare. Mai tarziu, ideea aceasta de continua expansiune migreaza la Wagner. Si el isi propune sa alcatuiasca o lucrare din patru opere – celebra „Tetralogie“. Ba chiar mai mult. Am lansat ideea ca, de fapt, in 20 de ani a realizat o sextalogie, pentru ca ar trebui sa mai adaugam „Tristan si Isolda“ si, mai apoi, „Maestrii cantareti din Nürnberg“. In „Tristan si Isolda“ este vorba despre o mare poveste de dragoste pe care nu a putut-o include in proiectul „Tetralogiei“. In „Maestrii cantareti“ avem o ars poetica pe care, la fel, nu putea sa o includa, astfel incat ideal ar fi sa consideram ca cele sase opere reprezinta marele proiect wagnerian.
IBS: Cred ca si marii nostri compozitori – Niculescu, Stroe – gandeau asa.
FrP: Intocmai. Am preluat acest concept de la ei. Niciodata o compozitie, ci clase de compozitie. Acum, daca imi ceri o piesa pentru flaut, se declanseaza un mecanism imens. „Introducere in anatomia sunetului“, pentru flaut si orchestra, am scris-o acum 30 de ani, dar n-am finalizat-o, astfel incat, acum o reiau pentru ca am alte mijloace. O vad altfel. Nu stiu unde o sa ajung, dar sper sa nu trag o concluzie, sa spun ca am ajuns in punctul in care totul este perfect! Dar, daca am inteles bine, mi-ai mai pus o intrebare, subiacenta, care se referea la sentimentul pe care il am dupa ce-mi ascult lucrarea interpretata. Am avut sansa de cateva ori in viata sa lucrez foarte intens cu interpreti de mare clasa. Am constatat ca si acei muzicieni isi doreau sa nu se opreasca, sa nu spuna: gata, am realizat exact ceea ce iti doreai tu. Care violonist de astazi ar putea sustine ca are viziunea definitiva asupra Concertului de Beethoven? Doar un lautar, un epigon, un instrumentist de mana a doua. Cred ca suntem pe Pamant nu pentru a gasi, ci pentru a cauta, doar ca aceasta cautare trebuie sa fie metodica.