Horia Surianu in dialog cu Ion Bogdan Stefanescu
Horia Surianu este un compozitor cosmopolit, a carui muzica se cânta pe toate meridianele lumii, de la Carnegie Hall pâna la Bucuresti. Acum douazeci si noua de ani a hotarât sa ramâna la Paris, unde a devent profesor asociat la Sorbona.
Ion Bogdan Stefanescu: D-le Horia Surianu, sunteti un compozitor scump la vedere pentru peisajul muzical românesc. Este un interviu dificil, deoarece eu insumi cunosc prea putine lucruri despre dumneavoastra ca sa va pot pune intrebari prin care sa prezint cititorilor, cât mai complet, personalitatea dumneavoastra. O sa incerc sa va stârnesc amintirile si sa va provoc la o discutie cordiala, pentru a creiona portretul compozitorului Horia Surianu. Asadar, cum v-ati apropiat de muzica si cum ati devenit compozitor?
Horia Surianu: O, e mult de atunci! Am inceput sa compun pe la noua ani. Am scris un cvartet de coarde, dar, cum nu stiam cum sa scriu pentru viola, acest inedit cvartet a fost format din trei viori si violoncel. Mama s-a dus foarte mândra sa arate aceasta lucrare unui muzician din oras, iar tipul, când a vazut bazaconia, a inceput sa tipe: cine a mai vazut cvartet fara viola? E ca un om fara un picior! Mama insa nu s-a dat batuta si i-a replicat ca eu aveam doar noua ani. Atunci muzicianul a privit-o foarte sever si i-a spus: bine, sa vina la mine când invata viola!
I.B.S.: Dar, ma intreb, cum ati stiut sa scrieti pentru violoncel?
H.S.: Studiam pianul inca de la cinci ani, cunosteam bine cheia fa. Sigur ca era un cvartet rudimentar, scris cu mijloacele de atunci, dar important era ca un copil de noua ani, in loc sa se joace pe maidan, prefera sa scrie note pe portativ. La un moment dat, mama a cerut parerea muzicologului Nicolae Ursu si acesta a sfatuit-o sa ma dea la scoala de muzica. M-am inscris la vioara pentru ca imi doream foarte mult sa invat acest instrument.
I.B.S.: Si pianul?
H.S.: La pian am cântat toata viata, dar nu mi-a placut niciodata. A trebuit sa recuperez foarte mult din repertoriul viorii, fiindca m-am apucat târziu de studiul acestui instrument, in comparatie cu colegii mei de scoala. Am ajuns la liceu unde am continuat sa compun, iar colegi de-ai mei imi interpretau lucrarile. De curând am avut o intâlnire de patruzeci de ani de la terminarea liceului si câtiva colegi isi aminteau cum cântau piesele mele. Ba chiar si cum am alcatuit noi o orchestra pe care eu o dirijam. Cântam tot felul de piese din repertoriul clasic. In tot acest timp m-am pregatit, in particular, cu profesorul Mircea Hoinic, care m-a adus la nivelul necesar pentru a putea intra la Conservator la sectia de compozitie. De altfel, acest minunat profesor mi-a format si gustul pentru muzica contemporana. La el am ascultat pentru prima data „Ionisation“ a lui Edgar Varèse, o piesa pentru percutie. Pâna atunci fusesem destul de recalcitrant la tot ce insemna noutate, ca orice tânar care a primit o educatie clasica solida, dar piesa asta mi-a deschis noi orizonturi si a inceput sa ma intereseze din ce in ce mai mult muzica secolului XX. Apoi, la facultate, am avut parte de profesori extraordinari care erau totodata si creatori formidabili: Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Dan Constantinescu – un pedagog excelent, foarte exigent si un compozitor de mare valoare, din pacate prea putin cântat. Am invatat enorm de la toti acesti remarcabili profesori. Stroe facea niste stralucite analize de partituri pe lucrari ale marilor compozitori: Xenakis, Ligetti, Stockhausen etc. Era, in acelasi timp, pasionat de muzicologie si avea tot felul de carti importante pe care ni le punea la dispozitie. Cu Liviu Comes am invatat contrapunct palestrinian si bachian atât de bine, incât mai târziu am putut sa fac parte, de doua ori, din juriul unui concurs de muzica renascentista organizat de Conservatorul National din Paris. Am avut parte si de Nicolae Beloiu, care era un orchestrator exceptional. Consider ca scoala româneasca a fost foarte buna.
I.B.S.: Observ ca intreaga noastra scoala de compozitie sta pe umerii acestei generatii de aur. Marea majoritate a compozitorilor nostri au studiat cu Niculescu, Stroe, Vieru, Olah si Marbé.
H.S.: E drept ca acesti creatori si pedagogi formidabili si-au pus amprenta pe mai multe generatii de compozitori. Dar as vrea sa-l citez si pe Dinu Ciocan, care facea un curs de matematica si muzica: teoria probabilitatii si teoria multimilor aplicate in muzica. Nu frecventam foarte multi acest curs, dar pe lânga faptul ca am invatat enorm, am legat si niste prietenii cu oameni foarte valorosi: Theodor Tutuianu, prorectorul Universitatii de Muzica, Dan Buciu, fost rector si Hary Müller. Toti acestia erau deja asistenti. La curs am studiat o carte – „Teoria multimilor aplicate in muzica“ – scrisa de Pierre Barbaud, pe care, intâmplator, l-am cunoscut chiar când am ajuns in Franta. Când a aflat ca sunt român, s-a mândrit imediat cu prietenia care il lega de Eugen Ionesco. Atunci eu i-am marturisit ca ii citisem cartea. A ramas perplex si mi-a zis ca probabil sunt singurul care a citit aceasta carte. Am râs si l-am asigurat ca suntem mai multi, fiindca o studiasem in cadrul unui curs la Conservatorul din Bucuresti. Extraordinar, a exclamat, se studiaza la Bucuresti si aici nu intereseaza pe nimeni! Trebuie sa va spun ca aceasta carte este absolut remarcabila, ca multe altele care nu au un destin fericit, iar faptul ca stârnise interesul dascalilor nostri dovedeste seriozitatea scolii muzicale românesti.
I.B.S.: Cum era atmosfera acestei scoli românesti la acea vreme?
H.S.: Se facea carte foarte serios. Nici nu se putea altfel, având in vedere somitatile care ne predau cursurile. Cu unii dintre ei legam relatii de prietenie si lucrul acesta ne dadea aripi, insa pastram respectul cuvenit fata de ei; cursurile erau cursuri. Asadar, era o atmosfera serioasa, dar relaxata. Pot spune ca am facut si practica buna. Erau multi colegi pe la alte sectii, care aveau examene la armonie sau contrapunct. Imi aduc aminte ca mergeam cu George Draga si cu Mihai Moldovan, care ne era prieten, la Athénée Palace si, in timp ce stateam la o bere, scriam si câteva teme de armonie sau contrapunct. O „fuga“ costa cam cincizeci de lei. Dar n-apucam noi sa bem pret de câte „fugi“ scriam.
I.B.S.: Si pâna la urma v-ati aranjat si dumneavoastra o „fuga“. Ati plecat imediat dupa terminarea facultatii?
H.S.: Nu, am mai lungit-o putin. Când am terminat Conservatorul, in ’76, am fost angajat profesor. Timp de trei ani am predat, apoi am devenit liber profesionist. Compuneam multa muzica de teatru. Se câstiga destul de bine.
I.B.S.: Despre asta stiu. Ati colaborat mult cu dl Paul Everac.
H.S.: L-am cunoscut bine. Nu am fost in relatii de prietenie, dar pot sa spun ca ma aprecia foarte mult. Pe vremea aceea scria lucruri pe muchie de cutit. Facea un joc foarte periculos, folosind replici cu dublu inteles. A avut curaj.
I.B.S.: Erati un compozitor apreciat in lumea teatrului. Bere inca se gasea. Aveati prieteni valorosi si plini de viata. De ce ati plecat din România?
H.S.: Luase un mare avânt Cântarea României. Ceausescu se intorsese din Coreea cu niste idei teribile: artistii profesionisti nu mai aveau cautare, trebuia impusa miscarea artistilor amatori, care devenise din ce in ce mai promovata si mai apreciata. La ultima piesa de teatru la care am colaborat, nu mi s-a mai putut oferi un onorariu pentru muzica originala, asa ca a trebuit sa realizez doar o simpla ilustratie muzicala. Teatrele nu isi mai puteau permite sa plateasca un compozitor care sa scrie muzica special pentru un spectacol, nici pe interpretii care ar fi trebuit sa o cânte. Totul se indrepta spre dezastru.
I.B.S.: De ce ati ales Franta si nu Germania, spre exemplu?
H.S.: Hazardul. De fapt, primul pas l-am faut plecând in Anglia. Obtinusem o bursa in urma unui concurs de partituri organizat de Norwick University. Am fost ales compozitorul rezident pentru studioul de muzica electronica. Am reusit sa plec gratie lui Zeno Vancea. El m-a sprijinit si mi-a obtinut aprobarea pentru aceasta bursa. Totodata mi-a marturisit ca suferea, la rândul lui, de faptul ca si el studiase la Viena, unde ar fi avut ocazia sa ramâna, dar a ales sa se intoarca in România, unde incepeau sa se petreaca tot felul de lucruri dezastruoase. In ceea ce ma priveste, pot sa va dau un exemplu: eram seful Cenaclului tinerilor compozitori si organizam concerte la Uniunea Compozitorilor. La un moment dat, am primit o directiva prin care eram obligati sa scriem si coruri patriotice, daca doream sa mai pastram acest cenaclu. Norocul meu ca am plecat la timp.
I.B.S.: Ar fi fost o experienta.
H.S.: E drept, toate experientele sunt interesante, dar depinde ce iti aduc dupa aceea. Sunt mai multe motive pentru care am plecat din România, dar nu are rost sa ne intoarcem in timp. Trebuie sa trecem peste ele si sa le uitam. In Anglia am compus muzica electronica, dar bursa mi se termina si se apropia ziua in care trebuia sa ma intorc in tara. Am avut insa noroc. Impresarul lui Pierre Yves Artaud mi-a scris ca piesa mea pentru flaut era programata intr-un recital la Radio France, numai ca Pierre Yves pierduse partitura, insa dorea neaparat sa o cânte. M-am dus la Ambasada din Londra cu acest motiv si am primit o viza de trei zile pentru Franta. Adica, faceam o bucla in drumul meu de intoarcere spre tara. Odata ajuns la Paris, m-am dus la Ambasada Canadei, pentru ca, de fapt, eu acolo as fi vrut sa plec. Numai ca raspunsul lor a fost ca voi primi dreptul de a pleca in Canada dupa un an. Tot raul inspre bine, fiindca in acel an de asteptare am reusit sa-mi gasesc un vad la Paris, iar când am primit raspunsul lor, deja nu ma mai interesa Canada. Intâlnisem si niste muzicieni care mi-au spus ca e o nebunie ce vreau eu sa fac. Ei parasisera Canada pentru Paris. Cu orice alta meserie te-ai fi putut descurca, dar cu muzica era imposibil. De altfel, daca alegeam sa plec totusi, trebuia sa merg la Edmonnton. Când m-am uitat pe harta, am constatat ca acel oras se afla intr-un pustiu, unde vara dura doua saptamâni. Nici vorba de Montreal, unde mi s-a spus ca, oricum, daca ma duceam, nu puteam fi altceva decât somer. Succes in Canada a avut prietenul meu, Dan Timis, compozitor si informatician exceptional, de o inteligenta cu totul iesita din comun. S-a dus la un congres de informatica si americanii l-au vânat imediat, asa ca s-a stabilit in America, pe un post foarte bun, desi imi tinea teorii ca nu se poate sa parasesc Parisul pentru Canada sau America.
I.B.S.: Vorbiti despre baiatul lui Vasile Timis, nu?
H.S.: Da, un om exceptional, care s-a stins atât de tânar. Regret enorm. Era extrem de creativ: ajunsese sa conceapa programe de informatica muzicala de o inventivitate extraordinara.
I.B.S.: Care a fost traiectoria dumneavoastra la Paris?
H.S.: Am reusit sa gasesc un post in invatamânt, pentru a-mi asigura traiul. Din compozitie nu se poate trai la Paris. Doar daca imaginezi o muzica de divertisment, comerciala. Asa ca a trebuit sa fac un doctorat, apoi am luat o Diploma pentru studii aprofundate in estetica si stiintele artei si astfel am ramas profesor asociat la Universitatea Paris 1, „Panthéon – Sorbonne“. Sunt deja douazeci si opt de ani de când predau la aceasta prestigioasa universitate. De asemenea, sunt profesor titular la Bagnolet si Massy, doua Conservatoare de lânga Paris, unde predau armonie, contrapunct si compozitie. De mai bine de douazeci de ani am si o orchestra pe mâna, formata intr-unul dintre aceste Conservatoare. Am studiat in facultate, in paralel cu compozitia, si dirijatul, dar, la un moment dat, nu am mai avut voie sa urmam doua sectii, asa ca am renuntat la dirijat. Dar tot am apucat sa invat ceva meserie. De altfel, am vrut sa imi continui studiile de dirijat la Paris, la Conservatorul Superior de Muzica, dar nu m-au primit fiindca aveam deja treizeci de ani, iar limita superioara era de douazeci si sapte. Insa ma descurc bine cu aceasta orchestra, pentru care fac mereu tot felul de aranjamente. Gratie lui Beloiu, am invatat sa orchestrez temeinic. In orchestra sunt elevi de mai multe niveluri si de aceea aranjez tot felul de piese care sa corespunda posibilitatilor lor de moment. Am si scris muzica pentru ei, diferite povesti muzicale. Calatorim foarte mult prin tara si avem succes pe unde mergem. E important pentru evolutia lor artistica.
I.B.S.: De cât timp locuiti la Paris?
H.S.: Anul acesta se implinesc douazeci si noua de ani.
I.B.S.: Ati avut ocazia sa faceti muzica de teatru?
H.S.: Nu, din pacate. Am facut in schimb muzica pentru film de televiziune, dar pentru Anglia. Am colaborat cu un regizor care lucra pentru Chanel 4, corespondentul programului „Arte“ din Franta si Germania. Tot ceea ce am scris a fost pentru film de idei sau documentar, nu film comercial. Am mai scris multa muzica de balet. Am lucrat si cu Gigi Caciuleanu, la Opera Comica din Paris. Am lucrat si cu un coregraf chinez, Tom Young, nascut in America si stabilt in Anglia.
I.B.S.: Trei intr-unul.
H.S.: Da, foarte interesanta combinatia. Ajunsese sa fie directorul Companiei de dans modern din Scotia, Edinburgh. Am primit o comanda pentru aceasta Companie.
I.B.S.: Cum se scrie muzica de balet?
H.S.: Am asistat la repetitii timp de o luna de zile.
I.B.S.: Adica mai intâi exista miscarea si apoi muzica?
H.S.: Sunt si coregrafi care prefera sa conceapa coregrafia dupa muzica. Dar acest chinez lucra in tacere, adica isi concepea toata coregrafia si muzica se crea dupa miscarea deja stabilita.
I.B.S.: Mi se pare drumul invers.
H.S.: E drept, dar e mai interesant, pentru ca dansul este o expresie independenta de muzica. Se asociaza cu muzica, dar mai ales dansul contemporan poate sa existe si fara muzica.
I.B.S.: Dansul nascut dintr-o liniste absoluta.
H.S.: Si in Franta am lucrat in aceeasi directie cu o coregrafa, Maïté Fossen, si mi-a fost mult mai usor, pentru ca deja aveam experienta.
I.B.S.: Sunteti cântat in Franta?
H.S.: In multe concerte: si la Radio France, si la Pompidou. Anul acesta am fost cântat si la Carnegie Hall. Am ramas uimit ca dupa recital mi s-au cerut vreo douazeci de autografe. In Franta nu se intâmpla asa ceva.
I.B.S.: Ce vi s-a cântat?
H.S.: O piesa de pian editata la Paris. Sunt editat de trei mari edituri: Salabert, Combre si Henry Lemoine, dar si la Editura Muzicala din Bucuresti.
I.B.S.: Scrieti si articole de muzicologie?
H.S.: Am publicat foarte multe in limba franceza, dar si in româna, pentru revista „Muzica“. De fapt, am scris inainte de a pleca. Am realizat portrete ale lui Aurel Stroe, Zeno Vancea si Wilhelm Berger. Apoi am continuat in Franta.
I.B.S.: Cum ati fost primit in Franta de catre muzicienii români deja stabiliti?
H.S.: Am fost foarte mult ajutat de catre Costin Miereanu – un compozitor exceptional si un om de mare suflet. Apoi, Radu Stan mi-a fost de mare ajutor. Sa stiti ca e un pas foarte dificil, mai cu seama când te gândesti ca nu mai poti reveni in tara.
I.B.S.: Un sentiment catastrofic.
H.S.: Era teribil si aveam nevoie de apropiati care sa-mi sustina moralul. Nu am cuvinte sa descriu senzatiile prin care poti trece in astfel de situatii. Si Mitrea Celarianu m-a ajutat. Era un om retras, dar de mare talent. Chiar si cu Horatiu Radulescu m-am inteles foarte bine.
I.B.S.: Va intoarceti cu placere la Bucuresti?
H.S.: Cu mare placere. Am multi prieteni si sunt integrat in viata muzicala din România, fiindca multi interpreti mi-au cerut prime auditii, altii au cântat piese deja existente. Mi s-au cântat si lucrari de orchestra. De altfel, un exemplu sunteti chiar dumneavoastra cu grupul „Contraste“, pentru care am scris un trio ce a avut prima auditie in Festivalul „George Enescu“, in editia trecuta. L-am compus la Tescani, in timpul sederii mele acolo.
I.B.S.: Apropo de Tescani, cum il considerati pe Enescu?
H.S.: Am un respect profund. Din pacate nu e cunoscut in Occident. E si vina noastra, pentru ca nu ii facem destula reclama. Ar trebui ca noi, românii, sa ne ocupam mai mult de promovarea lui Enescu. Abia acum incepe sa se simta câte ceva, de când Festivalul Enescu a capatat o mare amploare. Se vorbeste mult la Paris despre acest festival. De fiecare data ma intorc cu programe pe care le arat muzicienilor parizieni. Toti ramân uimiti de faptul ca, la fiecare editie, vin cele mai mari orchestre ale lumii si ansambluri camerale dintre cele mai grozave. Sper din tot sufletul ca acest festival sa dainuie. De multe ori lucrurile care merg bine se termina repede.
I.B.S.: Banuiesc ca mai sunt si multe alte formatii care va fac comenzi, nu-i asa?
H.S.: Liviu Danceanu pentru „Arheus“, Dan Dediu pentru „Profil“, Andrei Tanasescu – pianist si compozitor exceptional – m-a cântat de foarte multe ori. Datorita pianistului Sorin Petrescu mi s-a realizat, acum doi ani, un portret la Timisoara. A fost foarte important pentru mine, fiindca am revenit in orasul natal, unde nu mai fusesem cântat de treizeci de ani.
I.B.S.: Dar de ce ati spus ca la Paris v-ati inteles bine chiar si cu Horatiu Radulescu? Era mai dificil?
H.S.: Horatiu era un artist si in relatiile lui cu oamenii. O mare figura: intotdeauna purta ca tinuta de gala un cojoc românesc, cu broderii, pantaloni strâmti negri si cizme pâna la genunchi. Era emblema lui. Imi aduc aminte de o intâmplare fantastica cu el. M-am trezit intr-o zi cu un telefon. Parca ii aud si acum vocea pedanta: te rog sa vii diseara la concertul meu. Se deschide o expozitie, iar eu ma ocup de vernisaj. Am scris o lucrare pentru cinci piane. Trebuie neaparat sa cânti si tu. Pai, bine, mai omule, ii zic, dar eu nu sunt interpret. Vrei sa ma fac de râs? Nici vorba, draga, zice, or sa fie muzicieni, pictori, filosofi. Toti cânta. Te rog sa nu ma lasi. Mai am multe telefoane de dat. Cuminte, m-am dus, si ce credeti? Adusese cinci piane cu capacul scos, pe care le-a ridicat perpendicular pe podea, adica nu stateau pe picioarele lor. Aratau ca niste uriasi internati la ortopedie, pentru ca lemnul era complet acoperit de ghips, gratie viziunii artistice a unui sculptor framântat. De coardele pianelor prinsese fire lungi de nailon, ca acelea de pescuit, iar noi, „marii interpreti“, trebuia sa tragem cu mâna pe acele fire, asa, ca la buhai; ieseau tot felul de sunete, care mai de care mai tânguitoare sau mai grotesti, dupa temperamentul fiecaruia dintre „interpreti“, ha!
I.B.S.: O idee foarte buna. Uite cum poti sa-ti dai arama pe fata.
H.S.: Traznit rau de tot! Nu stiu cum reusise, dar strânsese o puzderie de artisti, din toate domeniile. Venise si Aldo Brizzi cu prietena lui, care avea doar vreo douazeci de ani si pe care Horatiu a asezat-o in genunchi intre mine si Costin Cazaban. I se parea lui ca asa da mai bine.
I.B.S.: V-a oferit o sursa de inspiratie pentru trasul de nailon.
H.S.: Stai sa vezi! Horatiu dirija si ne facea semne fiecaruia. Era incredibil de ce gesturi si grimase era capabil pentru a ne sugera starea in care trebuia sa fim. Aveam si partitura, care nu era altceva decât o coala de hârtie A4, pe care erau insirate câteva forme geometrice.
I.B.S.: Am avut si eu asa ceva de interpretat in celebra piesa a lui Stockhausen, „Plus – Minus“.
H.S.: Horatiu intotdeauna surprindea. Ei bine, fiecarei figuri geometrice ii corespundea o anumita stare si el sugera prin gesturi totul, dar noi eram multi si inghesuiti si habar nu aveam la cine se tot strâmba. Era o harababura generala. Problema mare a fost ca eu si cu Cazaban eram complet absorbiti de tânara domnisoara dintre noi, cu niste nuri bombastici si o fustita aproape inexistenta. Doamne, si ce decolteu generos avea! Cum sa mai „intepretezi“? Luminam ca doua lampioane de bordel, atât de rosii eram, de rusine sa nu ne observe prietenul ei si al nostru, ochii cât cepele. Am fost readusi pe pamânt din starea de beatitudine de aplauzele si uralele celor ce asistau la „prestatia“ noastra. Francezii sunt foarte ipocriti in astfel de situatii. Dar, in orice caz, a fost pentru prima data când ne-am bucurat ca muzica lui Horatiu a tinut optzeci de minute.
I.B.S.: E drept, cu o asemenea nimfa in preajma, poti trece si Stixul inot!
H.S.: Orice, pe cuvânt.
I.B.S.: D-le Horia Surianu, aveti amintiri frumoase si sper sa mai avem ocazia sa stam de vorba. Ati venit de la Paris la Aachen pentru recitalul trio-ului Contraste, unde am interpretat piesa dumneavoastra.
H.S.: Va multumesc foarte mult. M-am bucurat enorm sa ascult muzica de mare valoare a colegilor mei. Avem compozitori fantastici. A fost o seara minunata.
I.B.S.: Sper sa ne revedem bucurosi si sanatosi la Bucuresti.
H.S.: Acum ne putem intâlni fara probleme, nu ca inainte. Pe data viitoare, la Bucuresti!