Lipscanii, gabrovenii, brasovenii
Mult timp negustorii au adus marfurile din afara tarii cu ajutorul carelor trase de boi. Pe la inceputul secolului al XIX-lea, taxidul (cumpararea de marfa) nu era un lucru usor. Inainte de a parasi tara, negustorul isi punea la punct toate treburile: isi facea testamentul, se spovedea, se grijea, isi lua ramas-bun de la ai sai si abia apoi pleca la drum (1). Astfel de negustori erau si lipscanii, numiti asa datorita faptului ca-si aduceau marfurile de la Lipsca (Leipzig), ei fiind cei care au dat numele strazii Lipscani. Marfurile lor erau materiale textile, mai fine ori mai putin fine, pe toate gusturile si pentru toate buzunarele, purtand etichetele marilor orase europene. Pe langa negustorii greci, bulgari, sarbi, armeni, care desfaceau in pravaliile lor marfurile aduse personal de ei din Leipzig, erau si multi negustori romani. Cum adesea acestia petreceau Pastele ori Craciunul departe de tara, aveau la Leipzig un paraclis unde veneau sa se inchine si sa asculte slujbele religioase. Acest paraclis, care a fost sfintit in 1858, prin grija negustorilor romani stabiliti in acel oras, n-a avut o activitate prea lunga, el dainuind numai pana in anul 1881 (2).
Gabrovenii au fost negustorii bulgari veniti din orasul Gobrovo, care s-au asezat cu totii la un loc pe una dintre strazile centrale ale Bucurestilor. De la acest oras provine si numele primit de ei si de strada lor. Marfurile pe care le aduceau din localitatea de bastina erau mai ales textile, foarte apreciate de majoritatea populatiei mai putin avute a capitalei.
Negustorii din Scheii Brasovului care se asezasera in Bucuresti, monopolizand comertul cu Transilvania si Europa Centrala, erau cunoscuti de locuitorii din capitala sub numele de brasoveni. Marfurile aduse de ei purtau numele de brasovenii, distingandu-se astfel net de alte marfuri: tot felul de obiecte de fierarie ori marfuri ferecate (lazi, sipete), dar si obiecte de podoaba.
Bacani, tutungii, bijutieri, palarieri, librari…
Un rol deosebit in comertul bucurestean l-au avut bacanii, caci bacania era cea care „trebuia sa ingrijeasca de toate cele ale mancarii obstii“, atat in „timpuri grele, ca si in cele de belsug“, ea fiind „ramura cea mai raspandita a comertului“ (3). Daca pana la inceputul secolului al XVII-lea toti cei care faceau acest comert se numeau generic „negutatori“, treptat s-a distins ca o ramura separata a acestei ocupatii comertul cu bacalii, practicat de negutatorii bacali, numiti si bacani, mai ales in Muntenia si Ardeal. Numele de „bacal“, sau „bacan“, a fost introdus in limba romana de catre negutatorii turci. El deriva din cuvantul arab „bakkal“, „vanzator de legume proaspete si uscate si alte articole de consumatie“ (4). Daca in Muntenia a imbracat forma de „bacan“, in Moldova a ramas „bacal“.
Multi dintre bacani erau straini, cu deosebire albanezi, fapt pe care l-a constatat si calatorul francez F.G. Laurençon, care nota ca o parte dintre micile carciumi si bacanii aveau proprietari albanezi extrem de activi si foarte priceputi. Cu deosebire pe Lipscani se puteau vedea numeroase firme ale bulgarilor si grecilor romanizati, si mai putin ale romanilor. Numele acestora spunea totul: Stancu, Becheanu, Radulianu, Martinovici, Dancovici, Coemgiopolu (5).
Bacanii, sau negustorii de comestibile, vindeau in localurile lor imbelsugate produse alimentare romanesti, dar si de lux, aduse de peste hotare. Bacaniile aveau mare cautare mai ales pentru bunatatile orientale pe care le expuneau (6). Treptat, ei au inceput sa se aprovizioneze nu numai cu alimente, ci si cu diverse produse care erau de trebuinta in gospodarii. Astfel, bacanii au ajuns sa aiba in pravaliile lor, pe langa mezeluri, cafea, zahar, mirodenii, si lumanari, ceara, precum si multe alte marfuri nealimentare. Amestecul de produse era destul de mare in aceste spatii, unde saci de faina, de sare si de cafea stateau alaturi de putini de branza si de untdelemn, precum si de vax de ghete, de sapun si condimente. De asemenea, pe langa produsele de consumatie si cele coloniale, se mai vindeau articole de drogherie si de farmacie, dar si carti (7).
Marfuri tot mai variate si mai bogate, autohtone si de import, se gaseau mai cu seama in marile bacanii de pe Calea Victoriei. Acestea ofereau „tot felul de coloniale si delicatese, de la fructele si mirodeniile exotice pana la nesfarsita gama a produselor pamantului nostru. Alaturi de un morun sau un nisetru urias, vezi in vitrina cutii de icre negre, langa ele homari…, alaturi de vanat de tot felul; intr-un alt compartiment sunt branzeturile romanesti si straine, in altul, bauturile in sticle, de o varietate impresionanta, in al treilea, conserve de tot felul, de la sardele la compoturi si gemuri“ (8). Bacania a reprezentat o institutie unica, „necesara bucuresteanului ca aerul, apa si gazeta de dimineata“, decorul fiind adesea unul deosebit, cu „mistreti si caprioare atarnati intregi la prag, cu mormane de iepuri si de potarnichi, cu chiselele de icre, cu tejgheaua de aperitive (…) cu baieti sprinteni care jongleaza cu spriturile si umplu dintr-o singura miscare doi tapi, un amalfi si niste peline cu sifon!“ (9).
Aceste localuri, care nu duceau niciodata lipsa de musterii, se intreceau in a fi tot mai imbelsugate. In 1857, bacanii Martinovici si Asan anuntau ca in bacania lor se putea gasi: ceai, rom englezesc, rom de Jamaica, zahar, cafea, cacao, ciocolata, salam de Verona, de Sibiu, parmezan, scrumbii de Olanda, sardele de Franta, hribi de Rusia, macaroane de Italia, vinuri si lichioruri frantuzesti, dar si marfuri nealimentare: ulei de rapita pentru lampa, lac de ceruit scanduri, sapun, pasta pentru curatat dintii (10). Alta bacanie cu vinuri fine si tot felul de lichioruri si coloniale a fost cea a lui Lazar si D. Staicovici, care se afla in Hanul „Serban Voda“ (11). Pe Podul Mogosoaiei, la 1860, se gasea pravalioara „La Gourmand“, care vindea bucurestenilor „o duzina de sticle de Bordeaux, cu 24 sfanti“ (12).
Dar nu numai bacaniile erau renumite, ci si bacanii! Negustor tipic, serios, muncitor, cu o figura impunatoare, nedespartit de ochelarii si de pardesiul sau cenusiu, Dumitru Staicovici a deschis, in 1874, pe langa bacanie, si o fabrica de conserve, oferind aceste produse spre vanzare in magazinul sau aflat pe Calea Victoriei, peste drum de Palatul Domnesc. Conservele erau preparate din mazare pastai, tarhon, dovlecei, bob, bame, fasole verde grasa ori fina, patlagele (13).
In fata Palatului Regal, sub casa Cretzeanu, la coltul strazii, mult timp s-a aflat celebra bacanie a lui Jean Coltescu. In timpul Razboiului de Independenta, Coltescu a facut avere frumoasa de pe urma rusilor. Mari amatori de sampanie, rusii veniti la noi au gasit salvarea in persoana lui Coltescu, care, vazand insistenta si nesatioasa cerere a acestora pentru bautura la moda a vremii, s-a apucat sa fabrice sampanie Pommery si Cliquot in pivnita casei lui. Bacania sa a ajuns atat de vestita, incat se spune ca s-a primit odata la Palat o scrisoare cu adresa
„M.S. Regelui, la Palatul Regal, in fata bacaniei lui Coltescu“ (14). Soarta acestuia nu a fost insa una fericita. Marele bacan a primit o grea lovitura chiar de la fiul sau, care a deschis alaturi o bacanie concurenta. Profund indurerat, Jean Coltescu s-a sinucis, bacania fiind preluata de fostul sau ucenic, Ciobanu, care a gospodarit-o pana la daramarea imobilului (15).
Centrul marilor bacanii din capitala se considera a fi fost destula vreme Strada Lipscani (16). Acest lucru a fost remarcat si de catre calatorii straini, unul dintre acestia notand ca pravaliile marilor negustori de pe Strada Lipscani si de pe alte strazi principale au „mobila de catifea rosie, splendida, si seara sunt luminate feeric de mai multe lampi“, arborand un lux parizian, mai ales ca si inscriptiile sunt frantuzesti (17). Tot el remarca faptul ca, in preajma acestor pravalii, se gaseau si altele, „darapanate si murdare“, ramase dupa cumplitul incendiu din 1847 (18).
Pe langa bacanii, o importanta deosebita au inceput sa aiba magazinele care vindeau atat produse de lux, cat si marfuri de stricta necesitate (mobila, bauturi, bijuterii, suveniruri, parfumuri, imbracaminte, incaltaminte, accesorii), mai ales cele aflate pe Calea Victoriei, artera cea mai moderna si mai circulata din capitala, unde se gaseau si cele mai mari si mai luxoase vitrine din Bucuresti. Pravaliile cele mai alese, casele de moda, precum si „galanteriile“ cele mai cautate au fost deschise pe Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei), intre Strada Lipscani si actualul Bulevard Regina Elisabeta. Mai ales in ultimele saptamani ale lunii decembrie, odata cu venirea Craciunului si a Revelionului, vitrinele acestei cai intens circulate deveneau cu adevarat stralucitoare, etaland o abundenta uluitoare de marfuri si produse: giuvaeruri, tot felul de obiecte de lux, fel de fel de cufarase, obiecte de arta, foarte multe jucarii si bomboane, acestea din urma impachetate in cutii „mai bogate si mai scumpe decat o mobila utila“. Toate reprezentau o „continua tentatie pentru ochii bogatului si, poate, pentru inima saracului“ (19).
Comertul cu vinuri a prins destul de bine in Bucuresti, mai ales cel cu vinuri aduse din Franta. Important este faptul ca si vinurile indigene au inceput sa se bucure de o reala importanta, si asta nu numai pentru romani, pentru care vinurile romanesti au fost intotdeauna la mare cinste, ci si pentru strainii din afara. Principalul depozit de vinuri se considera a fi fost cel al lui Eugen Carada (20).
Alaturi de casa Vanic (pe Calea Victoriei) era casa Costescu, in care, de pe la 1870, se asezase Garabet tutungiul, care „avea marfa buna pe timpurile cand Regia Monopolurilor nu se infiintase inca“ si dadea musteriilor sa aleaga si sa guste, „scotand legatura de tutun de boccea si taind-o cu cutitul“ (21).
Marfurile occidentale si reclama s-au instapanit pretutindeni. Astfel, la 1846, un negustor de giuvaeruri din Pesta, un anume domn M. Boititi, isi anunta cu rasunet marfurile aduse din Viena si Paris, care, spunea el, constau in „felurimi de giuvaericale si lucruri de aur“, putand fi admirate si cumparate in pravalia sa aflata in casele Macca, iar la 1857, aflam de o anume „Madam Marcovici, parfumerie“ (22). Magazine cu articole de moda erau mai ales frantuzesti. Matasuri erau vandute in magazinele „Aux villes de France“ si „À la ville de Lyon“, iar pentru palarii, era „Madame Volays“ (23). In 1859, palarierul Fain anunta: „Fain, chapellerie française, palarii inalte, de panza, de paie, dupa fasonul cel mai nou ales. Se executa orice comanda, mai ales pentru Guardia Nationala. Podul Mogosoaiei, vis-à-vis de Ministerul de Razboi“ (24). Alaturi, in acelasi an, s-a asezat „Bazar Anglais“, cu diferite rochii, manusi, fulare, toate de cea mai buna calitate (25). Cel mai cautat, dar si cel mai scump palarier francez a fost, prin 1870, Paul Martin, care, in magazinul sau aflat in Grand Hotel, vindea palarii cu 20 de lei bucata. Inaintea lui, un alt palarier francez se bucurase de succes, un anumit Jobin. El a fost cel care a adus cele dintai palarii inalte, care au ramas cu numele de joben (26).
Nu pot fi uitati nici librarii, dintre care un nume foarte cunoscut era I.V. Socec. Libraria acestuia, aflata pe Calea Victoriei, era ticsita de carti de literatura si de specialitate, in diferite limbi, precum si o serie de obiecte de papetarie (27). Tot pe Podul Mogosoaiei era, din 1846, pravalia lui C.A. Rosetti, cu articole de librarie si „de Paris“. Hotararea acestuia de a face negot i-a scandalizat pe boieri, care erau nedumeriti si ingroziti la gandul ca unul de-al lor se poate injosi in asa hal. Neluandu-i in seama, C.A. Rosetti a continuat afacerea inceputa si a fost ales starostele negustorilor bucuresteni, incepand o campanie pentru revendicarile negustoresti de atunci (28).
Exista o diferenta destul de accentuata intre aceste magazine din spatiul central si pravaliile de mahala ori cele situate pe alte cai bucurestene importante. Aceste pravalii, total diferite de cele luxoase intalnite in centru, ofereau strictul necesar, avand afara tarabe mari pe care se aflau randuite diferite marfuri. Astfel, de sus atarnau cercuri cu lumanari de seu, capatani de zahar, curele si brauri viu colorate. Acestea stateau alaturi de putini cu pacura cu miros inecacios, de unde taranii si carausii luau cu un somoiog si ungeau osiile carelor (dar si propriile cizme!), platind in schimb o letcaie ori doua turcesti (29).
Tarabe existau, insa, aproape pretutindeni, nu doar la mahala. Francezul Paul Morand constata faptul ca o caracteristica a strazilor comerciale din centrul capitalei romanesti, la fel ca in intreaga lume unde tineau pravalii negustorii greci, armeni sau evrei, o reprezenta lipsa de respect pentru trotuar. Pravaliile inaintau cu tarabele lor pana in strada, incercand sa faca din orice pieton un cumparator: „Nu-l veti vedea niciodata aici pe negustor la tejgheaua lui, ci in usa, gata sa sara si sa-si apuce prada de brat. Toata familia e de fata: fiica face galantarul cu ochii ei muiati de cadana, iar fiul agata oamenii, santinela avansata in plina multime“ (30).
Zarafi, camatari, samsari erau mai mult evreii, care-si aveau pravaliile de regula in Piata „Sfantul Antona, acolo unde, cu exceptia acestora, era „singurul cartier cu negot curat romanesc“ (31). In aceasta piata, ofertele erau deosebit de variate. Astfel, lumanararii vindeau lumanari de toate masurile, se vedeau vitrine cu „pusti, revolvere, fluiere si cutite“, existau „pielarii, sepcarii, magazine de scaune si mese ieftine de brad mirositor“ si angrosisti de stambe (32).
Note:
1. Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogosoaei“, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986, p. 127.
2. Idem, p. 295.
3. Dumitru Z. Furnica, „Din Istoria comertului la romani“, Atelierele Grafice Socec &Co, Bucuresti, 1908,
p. XXV.
4. Idem, p. XV.
5. Constantin Bacalbasa, op. cit., p. 79.
6. Maria Marinescu Himu, Janina Vilan Unguru, „Nume de strazi in Bucuresti“, in „Analele Universitatii Bucuresti“, seria Stiinte Sociale – Filologie, nr. 25, an XI, 1962, p. 379.
7. Dumitru Z. Furnica, op. cit., p. XV.
8. C.C. Giurescu, op. cit., p. 157.
9. Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 198.
10. C.C. Giurescu, op. cit., p. 252.
11. Mircea Constantinescu, „Cand toca la Radu Voda“, Editura Militara, Bucuresti, 1992, p. 187.
12. Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 152.
13. Constantin Bacalbasa, „Bucurestii de alta data“, vol. I, Editura Eminescu, Bucuresti, 1987, p. 77.
14. Gheorghe Crutzescu, op. cit., p.198.
15. Ibidem.
16. I.A. Bassarabescu, „Lume de ieri. Amintiri vesele si duioase“, Ed. Cugetarea, p. 14.
17. George Potra, „Bucurestii vazuti de calatori straini (secolele XVI-XIX)“, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1992, p. 205.
18. Ibidem.
19. Ulysse de Marsillac, „Bucurestiul in veacul al XIX-lea“, Editura Meridiane, Bucuresti, 1999, p. 230.
20. Idem, p. 291.
21. Gheorghe Crutzescu, op. cit., p.197.
22-25. Ibidem.
26. Constantin Bacalbasa, op. cit, p. 56.
27. Arhivele Statului, Bucuresti, Fond Casa Regala, Dosar 18/1884, f. 42.
28. Idem, p. 152.
29. N. Iorga, Istoria Bucurestilor, Bucuresti, 1939, p. 304.
30. Paul Morand, „Bucuresti“, Editura Echinox, Cluj, 2000, p. 148.
31. Henri Stahl, op. cit., p. 103.
32 Idem, p. 89.