Există, ca la oricare dintre marile festivaluri, şi specia încăpăţânaţilor orgolioşi, oricând dispuşi să înoate împotriva curentului, în ciuda tuturor evidenţelor deloc favorabile lor. Criticii francezi nu au renunţat pentru nimic în lume la speranţa de a-i vedea pe fraţii Dardenne plecând cu o a treia Palme d‘Or, cu toată primirea în general rezervată de care a avut parte filmul lor Deux jours, une nuit. Pagini întregi ale ziarelor din linia întâi, Le Monde şi Libération, pentru a întoarce pe o parte şi pe alta povestea unei tinere femei, un fel de Rosetta din 1999, dar mai puţin energică. Toate astea, în timp ce printre criticii din alte multe părţi ale lumii se instalase încă, de la început, acel feeling despre care vorbeam data trecută, acea şoaptă misterioasă ce nu ne dădea pace: Winter Sleep – marele câştigător. Festivalul abia începuse, eram în cea de a doua zi, atâta peliculă urma să ne treacă prin faţa ochilor, programarea celui mai lung film din competiţie, 3 ore şi 15 minute nici nu fusese una favorabilă, la ora 15.00, după alte două titluri şi o conferinţă de presă şi, cu toate astea, parcă auzeam foşnetul ramurii de palmier, despre care nu puţini ne-am grăbit să scriem. Culmea mi s-a părut că un ziar de prestigiul lui Le Monde, recunoscând măiestria lui Nuri Bilge Ceylan, îi dedică doar 50 de rânduri dintr-o jumătate de coloană (am avut perversitatea de a le număra) pentru a conchide că atâtea calităţi ar fi făcut „o carte formidabilă!“. Citeam şi îmi dădeam seama că, pur şi simplu, critici respectabili nu au avut chef să scrie, să analizeze. Au revenit, dar nu cine ştie ce, la final, după mărturisirea preşedintei juriului, Jane Campion: „Mi-ar fi plăcut să semnez un astfel de film“. Eu una nu-mi amintesc multe astfel de declaraţii venite din partea unui artist care contează în istoria cinematografului. La vremea respectivă, doar Bergman ne-a uluit, când spunea că ar dat orice, să fi realizat el Doamna cu căţelul, al lui Heifitz. Da, Winter Sleep ar fi putut fi şi o carte formidabilă, pentru curgerea sa narativă ce transportă vieţi în derută, eşecuri şi bune intenţii, orgolii, cinism şi generozitate prost distribuite, elanuri şi neputinţă, dorinţe sterile, imposibilitatea de a înţelege greşeala. Despre toate acestea discută, ca în Cehov, eroi care ar vrea să trăiască altfel, mai frumos, dar nu ştiu cum. Şi chiar ne aflăm în lumea lui Cehov, punctul de plecare al filmului fiind trei schiţe ale scriitorului rus, transpuse într-un spaţiu al Turciei recognoscibile de la primele cadre, strania, pietroasa Cappadocie. Somnul iernii va pune în curând stăpânire peste tot, oamenii stau mai mult în case. Protagonistul, un fost actor, acum ziarist, scriitor, proprietar al unor case închiriate celor mai săraci, ţinuţi la distanţă fără ostentaţie dar şi fără multă înţelegere, este mereu confruntat cu nemulţumirea familiei sale, o soră şi o tânără nevastă. În lungi discuţii, fără a face apel la complicaţiile filosofiei, acestea îi amintesc, cu o tristă blândeţe, de ce nu este de ajuns să te împotriveşti răului pentru a fi un om moral. Dialogul abundă, dar fiind calibrat cu o ştiinţă uşor de bănuit chiar dincolo de traducerea în engleză sau franceză, simţi doar durerea cuvântului, nu şi apăsarea lui. Oamenii par a avea o eternitate la dispoziţie, precum în cinematograful lui Anghelopoulos, trimitere des întâlnită în exegezele dedicate lui Bilge Ceylan. Doar iluminarea, înţelegerea a ceea ce suntem sau ar trebui să fim nu au nevoie de cuvinte. Plecat de acasă, întors din propriul drum al Damascului, eroul (interpretat de actorul de teatru Haluk Bilginer) îşi asumă, asemenea unui descendent din Cehov, ridicolul. El, intelectualul, apare în faţa casei pocăit şi caraghios, cu un picior încălţat şi altul nu, ţinând în mână un jalnic vânat. Nu astfel ne luăm, însă, rămas bun. Cum bine atrăgea atenţia Dan Făinaru în Screen International, în cazul în care unora le-a scăpat morala acestei poveşti, să ia aminte la scena care precede sfârşitul filmului: calul sălbatic capturat cândva, pentru a fi îmblânzit, va fi eliberat. Oricât de mult l-am fi cunoscut pe Ceylan, tot ne-ar fi fost greu să ni-l imaginăm într-un spaţiu cehovian, în care Nikita Mihalkov părea să fie, până acum, rege. Apropierea ne-a fost explicată cum nu se poate mai simplu: „Am ales să înţeleg mai bine sufletul omului“.
Nu ascund că am avut, asemenea multora, destule aprehensiuni în privinţa unui juriu condus de o femeie, fie ea şi Jane Campion, singura câştigătoare a unei Palme d’Or , în 1993, pentru Pianul. Mai ales când selecţia a fost dominată de două filme bărbăteşti, Winter Sleep şi Leviathan, autorul acestuia din urmă, Andrei Zviaghinţev, fiind penultimul intrat în concurs, simetric cu Ceylan. Australianca s-a dovedit a fi fost bărbată, cum aveam să scriu imediat după anunţarea palmaresului, în care l-am regăsit pe cineastul rus cu Premiul pentru cel mai bun scenariu. Poate merita mai mult, a fost singurul film care, prin greutate şi anvergură, ar fi putut să facă faţă unei eventuale dispute despre atribuirea distincţiei supreme. Suntem la capătul lumii, în nordul Rusiei: stânci, valurile unei mări reci, epava unui vapor, scheletul unei balene, peisaj apocaliptic, dar şi pământ jilav, ca în Tarkovski, cu care Zviaghinţev a fost de multe ori comparat. Rusia eternă şi Rusia de astăzi, prinsă în carcasa unei corupţii criminale, agresive, care nici nu mai încearcă să caute vreo mască. Un bărbat, Kolia, este pe cale să-şi piardă casa ridicată cu mâna lui, râvnită de mai marele autorităţii locale, pentru a fi dărâmată şi recuperat terenul. (Cât de familiar ne sună totul.) Un război se anunţă, pe viaţă şi pe moarte. Aproape de prima jumătate a filmului, se petrece, însă, ceva, în aparenţă fără mare importanţă. Mai mult într-o doară, în timpul unui picnic, aflăm din gura unui copil cum că nevasta protagonistului ar fi fost văzută pe undeva, mai departe, cu prietenul avocat, venit de la Moscova să-l apere pe Kolia. Aşa cum se întâmpla şi în Întoarcerea, fulminantul debut al lui Zviaghinţev din 2003 (Leul de aur la Veneţia), o veste în aparenţă neînsemnată strecoară o nelinişte greu de definit. Poate mai exact spus, din acel moment ştim că drumul filmului nu va mai fi acelaşi, alte teme o vor concura pe cea iniţială, a despotismului contemporan. Păcatul, sinuciderea, acuzaţia de crimă vor purta naraţiunea pe alte ape, iar pe bietul om într-o disperată şi inutilă căutare a Celui de Sus. „Unde este Dumnezeu?“ „Al meu ştiu unde, al tău, nu“, vine răspunsul cinic al preotului, ipocrizie religioasă sporită de un lung discurs despre liberate şi justiţie, despre păcat şi iertare. Vorbe, vorbe care par cu atât mai neputincioase cu cât totul în jur pare a complota împotriva omului. Ne aflăm, cred, în faţa celui mai disperat film al cineastului rus, liderul generaţiei afirmate la sfârşitul anilor ’90. Parcă niciodată nu am asistat la triumful sistematic al răului împotriva binelui, într-o societate cândva cu frica lui Dumnezeu. „Hai să bem“ pare a fi deviza tuturor întâlnirilor dintre oameni, prieteni sau duşmani. Şi se bea vârtos, pentru regăsiri, pentru despărţiri, pentru uitare, pentru a pune la cale mişelii, pentru orice. Oricum, individul este singur sub un cer mereu vânăt şi neocrotitor. Există o lungă secvenţă în care un judecător recită, nu pronunţă, o sentinţă ca pe o lecţie fără cap şi coadă, ieşită dintr-o moară de măcinat cuvinte. Unde e justiţia? Macaraua uriaşă care înfulecă bucăţi din ceea ce a fost casa unei familii nu este altceva decât un monstru al zilelor noastre, bun să întregească peisajul apocaliptic cu care începe şi se sfârşeşte filmul, peisaj dominat de resturile monştrilor de odinioară. Le-a fost greu altor filme, deşi realmente bune, sau măcar interesante, să reziste în faţa celor doi coloşi.
În ceea ce mă priveşte, am fost pentru prima dată cu totul de partea lui Olivier Assayas cu al său Sils Maria, o altă istorie ieşită din pulpana lui Totul despre Eva, cu o fermecătoare Juliette Binoche căreia îi întrezăream un premiu de interpretare şi o surprinzător de bună Kristen Stewart, cea din saga cu vampirii de modă nouă.
Dacă tot am amintit de actriţele mai impresionante decât norocoasa Julianne Moore din Maps to the Stars (Cronenberg), ar fi nedrept să nu o citez pe Hilary Swank, care poartă greul unei bune părţi din westernul lui Tommy Lee Jones Homesman. Nu am mai întâlnit-o până acum pe oscarizata interpretă în carne şi oase, nu cred că îi place să bată festivalurile, dar am descoperit, la conferinţa de presă, ceea ce bănuiam, o actriţă inteligentă şi cu umor, cu umorul de care duce lipsă morocănosul ei partener şi regizor, Tommy Lee Jones.
